Incorect Politic
Februarie 7, 2025

Nicolae Iorga – Viitorul statelor mici

VIITORUL STATELOR MICI

Odată, pe vremea lui Napoleon I-iu, pe aceea a lui Bismarck, Europa avea un singur stăpân. Astăzi, după rezultatul acelei întîlniri de la Miinchen, în care s-au pus jaloanele noii politici europene, se poate spune că ea are patru. De această situaţie va trebui să ţină samă oricine, cel puţin o bucată de vreme, mai lungă sau, cum se arată, foarte scurtă, pînă cînd se va dovedi şi ce slăbiciune prezintă acest sistem al unei tetrarhii, care se poate întâmpla să nu aibă mult mai mulţi sorţi de durată decît Tetrarhia imperială care, supt acvila Romei de odinioară, împărţea de fapt lumea în patru bucăţi. Pînă la această probă a sistemului celui nou care s-a substituit unui vechi sistem, dovedit netrainic, în zodia aceasta a cetor patru domni ai lumii va trebui să trăiască orice organizaţie politică de proporţii mai modeste.

Evident că acei cari vor fi de acum înainte supravegheaţi, chemaţi la ordine, ameninţaţi, aduşi îa hotărâri de multe ori împotriva intereselor lor. se vor folosi de acest fapt prielnic că, în loc să se îndrepte către o singură putere dominatoare, vor avea alegerea de a întreba după voie la Roma, la Berlin, la Londra, la Paris Din rivalitatea firească între membrii acestui condomi-niu, vor folosi aceia cari, dacă ar fi fost daţi pe sama unuia singur, ar fi trebuit să facă sacrificii si mai dureroase, să se plece la acte de supunere şi mai umilitoare.

Nimeni nu va spune că această soluţie este cea bună. Evident că era preferabil sistemul, la care astăzi nu se mai poate gîndi nimeni, după sfîrsitul sforţărilor de la Geneva, care au avut numai îndoitul dezavantaj : de a porni de la interesele unei singure mari puteri si de a crede că prin discursuri si prin rezoluţii în vid se poate regulamenta soarta lumii : sistemul de sfătuirea popoarelor între dînsele, de concesii mutuale, de aranjamente paşnice, de formule legale, care ar fi trebuit căutate la Haga. Dar ce să ne mai glndim la lucrurile pe care le-a voit o nobilă ideologie, pe care le-au pus în. practică anumite interese, destul de vizibile şi care, în faţa unui şir de brutalităţi, cum este, înainte de oricare, atacul japonez împotriva Chinei, a trebuit să abdice de la un prestigiu pe care nu avea nici un mijloc material de a-1 susţinea !

Dacă însă, în locul acestui regim de dezbateri internaţionale şi de rezoluţii luate în majoritate sau în unanimitate, ar fi rămas numai o tendinţă imperialistă, ca acelea mai vechi despre care am pomenit la începutul acestei lămuriri, şi mai rea ar fi fost soarta acelor fundaţii de caracter naţional, datorite unor rase pe care fatalitatea antropologică, sau numai împrejurări nepri-elinice de-a lungul istoriei îor le-a împiedecat de a întemeia ceea ce se numeşte un stat mare.

Dar, trebuind ca statele mici de acum înainte să asculte, în atîtea chestiuni, faţă de pretenţiile cînd ale unuia, cînd ale altuia din ceî patru dominanţi, ele pot opune, în lipsa unor mijloace militare şi economice capabile de a le garanta existenţa şi integritatea hotarelor, argumente de drept şi de bun simţ, dintre care, dacă cele dinţii pot fi uşor răspinse de oamenii obişnuiţi cu acte ilegale, celelalte nu se poate sa nu fie ţinute în samă.

Desigur că nu mai este vremea iluziilor care consistau în a crede că, dacă un număr de state mai mici se unesc între dînsele, aceasta înseamnă că ele pot să constituie o putere mare. Aşa s-a crezut în momentul cînd aici, la noi, ni se dădea recomandaţia de a fi ,,buni cetăţeni ai Micii înţelegeri”  şi cînd această ,,Mică înţelegere” era prezentată aşa ca încă o Mare Putere care, vorbind cînd prin gura cehoslovacă, cînd printr-una iugoslavă, cînd printr-una românească, ar fi putut să impună şi să păstreze o anumită situaţie.

Nu. Statele mici sînt datoare de acum înainte să se gîndească nu Ia astfel de ,,pacte”, care s-au dovedit trecătoare şi neefective, ci la propria lor apărare si, pe Ungă aceasta, la conştiinţa care se desface pentru dînsele din cunoaşterea rosturilor lor, din convingerea că aceste rosturi sînt suficiente pentru ca să pretindă a li se menţinea libertatea şi ceea ce se mai poate numi, în timpurile noastre, independenţa.

N-a existat pînă acum nici o epocă din istoria omenirii an care neamurile să nu fi fost silite, să nu se fi simţit datoare de a se lega de un principiu, de a se reclama de la o teorie.

Toate aceste principii şi toate aceste teorii au în-tr-însele, fără îndoială, o îndreptăţire, deşi nici una nu poate să pretindă că îndreptăţirea aceasta este aşa de mare, încît să nu se gîndească cineva la alte idei decît acelea pe care se sprijină ele. In succesiunea acestor principii dominante, astăzi are o trecere deosebită principiul naţional. Potrivit cu acest principiu naţional, toţi oamenii cari fac parte dintr-o naţiune trebuie să trăiască în acelaşi stat. Nimic nu poate fi mai atrăgător decît această lozincă, în care s-ar zice că se păstrează si un fel de caracter sacru. Naţiunea este deci sfântă si, în sfinţenia ei, ea îşi îngăduie tot ce poate să servească intereselor ei legitime, care decurg din însăşi fiinţa ei, păstrată în anumite hotare, cînd mai largi, cînd mai strimte, de-a lungul veacurilor.

Anglia reprezintă poporul englez : în această privinţă nu poate fi nici o îndoială. Prin opera minunată a regilor Franciei, operă aşa de puţin recunoscută de urmaşii lor, din mai multe seminţii a ajuns sa se întemeieze poporul francez, deplin unitar în ce priveşte tendinţele sale, cu toate că ici şi coîo se păstrează, peste deosebirile de rasă, pe care nu le poate desfiinţa nimeni, şi amintirile de limbă, care arata cîtă deosebire a fost în trecut.

– Germania si-a însuşit teritoriul austriac si a ciopîrţit Statul creat la sfătuiriîe din Paris pentru poporul ceh şi pentru poporul slovac, considerate ca o singură rasă, apelînd îa acest caracter naţional, din care Berlinul a căutat să tragă pînă astăzi numai o parte din conse-cinţe, căci ne putem aştepta şi la altele.

Dar, daca se invoacă principiul naţional pentru unii, nu se poate a se declara, în alte împrejurări, că acest principiu nu are nici o valoare pentru alţii.

N-ar fi existat o garanţie pentru statele mici, dacă •el ar fi avut un caracter ambiguu deşi, din cauza unor interese care sînt capabile să înfrunte sentimentul naţional şi să-1 biruie măcar în parte, putem vedea astăzi o lume mulţămită, deşi împărţită între trei, patru rase, în Elveţia şi, cu toată discordia dintre valonii de limbă franceză si flamanzii de dialect german, nu s-a cerut In Belgia niciodată, făţiş, o desfacere după elementele acestea naţionale divergente.

Dar, pentru deosebirile acestea naţionale, care sînt, dacă observă cineva lucrurile de aproape, deosebiri de limbă, Suedia, legată o bucată de vreme, supt dinastia Bernadotte, de Norvegia, s-a despărţit de tovarăşii cari sînt vecinii ei de astăzi.

Tot aşa, tratatele d.n Viena creaseră, pentru dinastia de Orange, un stat al Ţărilor-de-Jos, în care belgienii, aşa cum sînt ei cu caracter dublu, se găseau alături de olandezi, şi încă de la 1830 despărţirea între aceste două elemente componente s-a impus.

Ce mai rămîne prin urmare în Europa, cu o foarte slabă excepţie, nu este altceva decît un număr de state mici, sprijinite pe principiul naţional.

Pot cei patru, tuspatru dominatori, să ceară ceea ce s-ar putea cere, în virtutea altui principiu, acela care izolează Statul Sovietelor : ca o naţiune să părăsească forma pe care şi-a dat-o, în margenile acestei vorbiri a unei singure limbi ? Evident că nu.

Dar, dacă, totuşi, aceasta s-ar face, împotriva unui principiu pe care l-a rostit domnul Hitler în zilele din urma, zicînd că lui nu-i trebuie cehoslovaci, ci numai germani de ai săi, cei cîştigati astfel, împotriva drepturilor naţionale, ar putea ei fi prefăcuţi vreodată în cetăţeni credincioşi ai statului cuceritor ?

Şi, să se bage de samă, nu este vorba de un grup naţional care s-ar fi desfăcut din întregimea rasei pentru a se alipi la un stat de altă limbă, ci de oameni cari vin, aducînd cu dinşii, de o singură generaţie, sau de mai multe, de-a lungul secolelor, amintirea unui stat care şi-a avut si zilele bune şi momentele de glorie.

Iată ceea ce, în principiu, ca si în imposibilitatea unei amalgamări cu acei cari ar fi să învie vechiul imperiu, mi se pare că ar constitui o garanţie a viitorului statelor pe care un neîndreptăţit sentiment de trufie le numeşte „statele mici” ale Europei.
14 octombrie 1938.