Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
Decembrie 13, 2021
Despre Naţional-Ortodoxism ca forţă modelatoare a Statului Etnocratic
„Dacă epoca pe care o străbatem e o epocă de confuzie haotică, e firesc ca oamenii de cultură să-şi pună această întrebare: există puncte cardinale după care să ne orientăm pentru a ieşi din acest haos? Şi dacă există, care sunt? Că epoca noastră se înfăţişează ca o rostogolire de elemente învălmăşite, suntem desigur, de acord. Nimeni dintre noi n’ar putea afirma că vremea noastră e închegată în forme şi transparenţe de cristal. Haotica rostogolire a evenimentelor detună în sensibilitatea contimporană cu o putere care ne zguduie până la zdruncinarea nervilor. Sentimentul de panică şi nesiguranţă al acestor zguduiri profunde ne împăienjeneşte vederea. Orizontul se învăluie în ceaţă groasă. Fiecare ne întrebăm, fără să vrem şi întrebările noastre sunt asvârlite afară de însăşi forţa instinctelor, adică din adâncul fiinţei noastre: încotro ne îndreptăm? care sunt pârghiile în care ne vom opinti pentru a sări dincolo de haos, la lumina salvatoare?”[1]
Aceste cuvinte – adresate de Nichifor Crainic studenţimii universitare din Cluj, în urmă cu peste opt decenii – au puterea de a rezona în sufletul nostru de români, cetăţeni ai statului postdecembrist în anul de graţie 2016 d. Hr., tocmai pentru că exprimă întrebări la care de peste 25 de ani ne chinuim, zadarnic, să aflăm răspunsul. De fapt, timpurile noastre nu sunt din alt aluat zămislite, decât al unui asediu identic cu cel care punea în primejdie românitatea, la mijlocul veacului trecut, şi care tulbura şi deopotrivă inspira înalte conştiinţe ale unor intelectuali, precum Nichifor Crainic, aşezaţi pe meterezele cetăţii sufletului românesc, întru apărarea şi propăşirea acestuia.
Diferenţa dintre cele două epoci este însă aceea că atitudinea de „a fi naţional” provoacă reacţii total diferite astăzi faţă ieri, tot aşa cum însuşi conţinutul noţiunii de „naţional” este unul bogat şi creator în epoca lui Crainic şi altul golit de valenţe creatoare, aproape formă fără fond, în nefericitul nostru început de secol XXI. Ideea de „naţional” – şi prin extensie, naţionalismul sănătos, curăţit de extreme sângeroase – reprezenta pentru intelectualitatea românească interbelică, atât o hrană spirituală aducătoare de mântuire, prin sinteza ideilor naţionale cu valorile morale ale Ortodoxiei, cât şi ceea ce astăzi am spune că este un „proiect de ţară”. În vremurile noastre, asumarea publică a atitudinii de „a fi naţional” reprezintă, în multe situaţii, un risc personal, pentru că este răstălmăcită de corifeii globalizării în agument care ar dovedi că tu, susţinătorul identităţii naţionale, eşti doar un anacronic, un anti-european etc., iar când atitudinea respectivă este însoţită de apelul la valorile creştine ortodoxe, ajungi să primeşti acuzaţia că dovedeşti o habotnicie total inamică „valorilor europene”, adică, mai bine zis, devine deranjant faptul că te împotriveşti sincretismului prin care liderii văzuţi şi nevăzuţi ai Noii Europe se frământă să inventeze o nouă religie integratoare a naţiunilor europene, până la disoluţia acestora într-o aşa-zisă „cetăţenie europeană” conferită de „supra-statul european”.
„A fi naţional” se defineşte, pentru Nichifor Crainic şi pentru generaţia de intelectuali căreia îi aparţine, în armonie cu „a fi Creştin Ortodox”. Dimensiunea etnică, naţională este întrepătrunsă de apartenența românilor, încă de la formarea lor ca popor, la credința Creştină Ortodoxă. Nu aflăm la Nichifor Crainic şi nici în spațiul creator al grupului de intelectuali format jurul revistei „Gândirea”, vreo separare, vreo graniță de netrecut între dimensiunea naţională şi dimensiunea creştină ortodoxă care sunt specifice conceptului de „stat etnocratic român”.
Vorbind despre relaţia dintre Ortodoxie şi Naţional-Naţionalism, Nichifor Crainic subliniază, înainte de toate, marile diferenţe dintre conţinuturile pe care le acordă, pe de o parte, Liberalismul inspirat de Revoluţia Franceză şi Comunismul generat de Karl Marx, iar pe de altă parte, Ortodoxia, unor valori umane supreme precum Egalitatea, Fraternitate, Libertatea. Despre aceste valori, Nichifor Crainic spune că:
„în sensul material şi anarhic, cum le-a înţeles Revoluţia Franceză sau uniformitatea, pe care vrea s’o realizeze comunismul, sunt utopii, adică lucruri ce nu corespund cu nimic din constituţia ierarhică a lumii. În Creştinism, egalitatea îi îndreptăţeşte pe toţi la mântuire; fraternitatea obligă pe cei puternici faţă de cei slabi, pe cei bogaţi faţă de cei săraci, pe superiori faţă de inferiori şi tot astfel de jos în sus; iar libertatea, adică voinţa proprie, e însuşi principiul prin care aderăm la încadrarea noastră în ierarhia spirituală, primind sarcinile şi îndatoririle necesare mântuirii şi desăvârşirii. Viaţa în ierarhie se întemeiază pe consimţământul dragostei, iar consimţământ fără libertate nu există.”[2]
Creştinismul oferă atât sens, cât şi conţinut Naţionalului şi asumării acestuia în forma cea mai intensă, Naţionalismul. Valorile liberale de Libertate, Egalitate, Fraternitate, dar şi insistenta, aproape obsedanta preocupare a marxismului de a izgoni nedreptatea socială prin uniformizarea individului şi topirea lui în gloata „omului cel nou, multilateral dezvoltat”, se transformă, în cadrul statului etnocratic, din fantome, iluzii şi contrafaceri, în realităţi şi valori exorcizate de răul demonic pe care-l poartă în forma lor pervertită, devin folositoare prin încreştinare şi libera lor asumare de românul conştient de apartenenţa sa atât la Biserica lui Hristos, cât şi la un areal etnic, naţional, cu caracteristici unice şi deopotrivă creatoare, dacă sunt aşezate în armonie cu cetăţenia cerească a Împărăţiei lui Hristos.
În fapt, împreună-lucrarea dintre „a fi naţional” şi „a fi creştin” – iar în cazul Românilor, întrepătrunderea lor până la a genera o esenţă sufletească unică în lume, românii fiind formaţi, născuţi deopotrivă ca popor şi ca mare familie, comunitate creştină ortodoxă, fără vreo succesiune temporală între acestea două – are potenţialul de a rezolva, în viziunea lui Nichifor Crainic, prin rolul de forţă modelatoare pe care îl conferă Ortodoxiei, marea problemă a nedreptăţii sociale, cu toate efectele sale: exploatarea, inegalitatea, sărăcia, lupta de clasă etc.
„Ortodoxia, spune Crainic, îmbrăţişează în mod egal pe oameni, oricare ar fi dotaţia şi capacitatea lor naturală. Pentru ea nu există clase sociale sau categorii preferite în dauna altora. Greşala altor formaţiuni religioase de a se sprijini pe anumite clase împotriva altora e străină de spiritul Bisericii noastre. Comuniştii, asmuţiţi de vrăjmaşii lui Hristos, duşmănesc ortodoxia sub pretextul că ea ar susţine burghezia capitalistă. Cât de absurdă e această învinuire se vede de acolo că o burghezie capitalistă creştină nu prea există! Capitalul bancar, industrial şi comercial în România aparţine în covârşitoare majoritate evreilor şi străinilor de credinţa noastră. Iar puţinii dintre noi cari sunt calificaţi drept burghezi capitalişti aparţin acelei formaţiuni politice care s’a arătat cea mai mare adversară a Bisericii, secularizându-i dotaţiile din care se întreţinea. Dacă e o aşa zisă clasă socială, pentru care biserica noastră, potrivit spiritului ortodox, va trebui să aibă toată solicitudinea e tocmai acest „proletariat” rătăcit de fiii Diavolului şi constituit în adversar al ei.”[3]
Dacă viziunea etnocratică a lui Nichifor Crainic desfiinţează orice definire a statului din perspectiva „claselor sociale” – că este vorba fie de statul capitalist, liberal, împărţit în clase sociale pe criterii economice şi care subzistă în aşa-zisa „societate de consum”, pseudo-paradis terestru, fie de statul comunist, condus prin dictatură de proletariatul autoproclamat clasa socială „mesianică”, având menirea să construiască „societatea fără clase” – aceeaşi viziune afirmă necesitatea construirii statului în jurul specificului etnic, naţional, însă nu un specific golit de valenţe spirituale, ci dimpotrivă, aflat în împreună lucrare cu Ortodoxia, care alături de caracteristicile ce definesc etnicul, naţionalul – limbă, cultură, aşezare geografică, istorie, obiceiuri, tradiţii populare etc. – constituie forţa care le integrează, le dă substanţă şi mai ales, le conferă un sens cosmic, eshatologic.
Lui Nichifor Crainic îi este străin filetismul, pentru că el nu ezită să proclame universalitatea Bisericii Ortodoxe, pe care o aşează ca temelie a viziunii sale despre interacţiunea dintre Ortodoxie şi Naţional-Naţionalism. Această universalitate însă nu anulează particularul, specificul şi permite, chiar solicită existenţa etnicului, a naţionalului sau în limbaj scripturistic, confirmă existenţa neamului.
„E adevărat, spune Crainic, că în Biserica lui Hristos nu există „elin sau iudeu” pentru că toate neamurile pământului au loc în organismul ei spiritual de proporţii cosmice. Dar această universalitate în spirit distruge ea oare particularismul formelor naturale pe care îl îmbracă viaţa în infinita ei varietate? Dacă admitem ca universalitatea spirituală a Ortodoxiei pretinde o uniformizare în domeniul natural al făpturilor, ar trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate şi a dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s’ar întoarce acum împotriva zidirii sale. Ceea ce este o absurditate. Ortodoxia urmăreşte unitatea în spirit şi pentru a ajunge la această ţintă, porneşte de là varietatea naturală a lumii. Ucenicii Domnului, pornind la apostolat, n’au făcut-o cu gândul de a reduce neamurile la vreun fel de „esperanto universal”, ci harul Domnului le-a dat darul de a grăi în limbile tuturor neamurilor la care mergeau. Ortodoxia se conformează sensului minunii din ziua coborârii Duhului Sfânt, respectând graiul şi individualitatea etnică a fiecărui neam. Naţiunile, prin urmare, sunt unităţi variate ale naturii create şi ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii. Dionisie Areopagitul, vorbind de atribuţiile îngerilor, ne învaţă că fiecare cetate şi fiecare naţiune îşi are arhanghelul ei călăuzitor. Cu alte cuvinte, unităţile naturale ale neamurilor participă ca atare la viaţa ierarhică a spiritualităţii creştine.”[4]
Din această perspectivă, rezultă că statul nu poate şi nu i se îngăduie să dilueze, până la eliminare, dimensiunea etnică, naţională, îi este interzis să ignore caracterul etnic, naţional al celor care formează majoritatea în rândul cetăţenilor pe care îi slujeşte – dacă cu adevărat statul respectiv este rezultatul voinţei acestor cetăţeni de a fi reprezentaţi şi slujiţi. De fapt, Nichifor Crainic combate, anticipând cu aproape un secol, statul european cu dimensiunea naţională atrofiată şi „secular-secularizat” – acel stat al globalizării aşa-zis inevitabile din timpurilor noastre, pentru care naţionalitatea majorităţii cetăţenilor care-l compun nu mai prezintă importanţă, acesta căutând să relaţioneze nu cu realităţi etnice, naţionale, ci cu nişte cetăţeni uniformizaţi, standardizaţi, goliţi atât de conţinutul lor etnic, naţional, cât şi de cel religios, spiritual, demers făcut, paradoxal, în numele prezervării drepturilor cetăţeneşti la etnie, naţionalitate, libertate religioasă etc.
Statul etnocratic nu este întemeiat pe valori confecţionate de oameni şi proclamate într-o revoluţie ori în vreun manifest a cărui fantomă să bântuie Europa. La Nichifor Crainic, statul etnocratic este întemeiat pe un naţional-ortodoxism al cărui ţel este mai presus de interesele economice şi politice ale unor clase sociale. Naţional-ortodoxismul are ca preocupare majoră, finală, să ofere românilor un stat care să fie instrument, dar nu pentru o prosperitate materială relativă în această lume – deşi, nici aceasta nu este exclusă – ci pentru dobândirea mântuirii neamului românesc şi a indivizilor care-l compun. Neamul, în sine, este mai mult decât un produs al feluritelor contexte şi forţe ale Istoriei, el este o realitate consfinţită de Dumnezeu, deopotrivă ca pedeapsă şi potenţial de mântuire, la amestecarea limbilor în umbra neterminatului Turn Babel, şi apoi revalorizată, recuperată, prin minunea Pogorârii Duhului Sfânt asupra Sfinţilor Apostoli, ca o casă lumească şi cale în care şi pe care sufletele oamenilor sunt aşezate pentru a-şi afla mântuirea.
Statul etnocratic român, tocmai prin implicita încreştinare/creştinătate a dimensiunii sale naţionale, tinde să devină o replică pământească a ierarhiei cereşti, aceasta prin firescul împrumut făcut de la Ortodoxia care
„în organizarea ei pământească, oglindeşte perfect acest spirit al doctrinei (creştine n.n.) când îşi modelează formele locale pe trupul naţional. Sunt atâtea biserici câte naţiuni ca tot atâtea fragmente locale ale Bisericii ecumenice sau cosmice. În toate aceste unităţi locale sunt valabile aceleaşi ierarhii, aceleaşi funcţii harice ale lor,a ceeaşi dogmă, acelaşi crez în mântuire. Catolicismul, făcând din scaunul vicarului unicul său centru, universalizează ceea ce e local, pe când ortodoxia localizează ceea ce e universal. Căci capul Bisericii noastre nu e un vicar oarecare, ci însuşi Hristos Pantocratorul. Iar Hristos, ca fire dumnezeiască, e prezent pretutindeni, e pretutindeni şi în orice loc, centrul şi focarul vieţii noastre.”[5]
Statul etnocratic român, întemeiat pe naţional-ortodoxism, este salvat de la irosirea spirituală permanentă pe care o suferă statul capitalist – în care ţelul sistemului economic și politic, la care sunt chemați indivizii, este acumularea de valori materiale, aproape indiferent de efectele din plan moral – cât și de la dezastrul inevitabil al sclaviei și uniformizării care macină ființa umană în statul comunist. Această salvare este nu doar una teoretică, la nivel de concepte, ci mai ales, este una reală, căci răspunde dezideratului suprem al creştinului român – care este propriu oricărui creștin, indiferent de națiunea în care s-a născut ori statul în care trăiește: dobândirea mântuirii.
În acest context, apare o superioritate a statului etnocratic faţă de alte tipuri de stat, care își află originea în concepția creştină ortodoxă despre lume și viață pe care se întemeiază, care îi dă conţinutul, structura şi îi defineşte finalitatea. De ce este însă atât de importantă concepția despre lume și viață a unui individ și implicit, unei comunități de indivizi – etnie, națiune, neam?
”A poseda o concepţie de viaţă, spune Crainic, este un privilegiu al spiritului omenesc. Mineralele există fără s’o aibă. Plantele există şi trăiesc fără s’o bănuiască. Animalele există, trăiesc şi au un suflet fără capacitatea de a o zămisli. Toate aceste regnuri ale naturii create există în virtutea unor legi care le guvernează, fără să le ceară asentimentul sau truda de a le înţelege. A concepe viaţa e un privilegiu al spiritului omenesc şi acest privilegiu însemnează totdeodată şi putinţa de o modifica după felul conceput. Cugetând viaţa, spiritul omenesc are şi libertatea de a o modela în proporţia puterilor naturii noastre. Om superior sau popor superior se dovedeşte acela care e în stare de o mai înnaltă concepţie de viaţă, realizată în manifestările sale istorice.”[6]
În vremurile noastre, Națiunea Română pare a fi eșuat în asumarea unei viziuni – folositoare călătoriei sale prin Istorie, către Dumnezeu – despre lume şi viață, despre rolul și locul ei în marea familie a Națiunilor Europene, despre cum să-și modeleze statul, relațiile cu alte state și națiuni, despre cum să-și apere identitatea și să-și promoveze interesele. Tot acest faliment este provocat de cvasi-abandonarea, la nivelul maselor de români, a concepției creștine despre viață și lume.
De fapt, lipsa asumării concepției creștine este rezultatul renunţării la posesia unor criterii de evaluare a tuturor concepțiilor despre lume și viață care au fost oferite – uneori, impuse – românilor, după Decembrie 1989. Apare, firesc, întrebarea, dilema pe care o exprimă și Nichifor Crainic:
”După care criteriu însă putem să judecăm dacă o concepţie e superioară sau inferioară? Căci atunci când zicem inferior, ne gândim la o limită de jos pe care voim s’o întrecem; iar când zicem superior, ne gândim la o limită de sus, pe care voim s’o atingem.”[7]
În procesul de aderare şi de integrare a României în structurile euro-atlantice – supra-statul Uniunea Europeană şi alianţa militară NATO – le-au fost propuse românilor numeroase valori sociale, culturale, politice etc., în temeiul unei viziuni globalizante despre lume şi viaţă. Treptat, câteva generaţii de români s-au născut şi au crescut tot mai înstrăinate de valorile Creştinismului Ortodox, acestea fiind înlocuite de valorile aşa-zis moderne, europene etc. deşi, paradoxal, cel puţin sub aspect formal, educaţia religioasă nu a lipsit din şcoala românească, iar Biserica Ortodoxă a recucerit numeroase teritorii în societatea românească.
Am ajuns la o situaţie în care politica internă şi externă a statului român nu mai este una naţională, ci eufemistic numită, este una euro-atlantică – în temeiul tezei că interesele U.E./N.A.T.O. subordonează interesele naționale care oricum, îşi află întotdeauna rezolvarea (sic!) în cele dintâi – iar atitudinea a tot mai mulţi români faţă de lume şi viaţă este una oarecum de natură protestantă – care consideră moral demersul acumulării a cât mai multe bunuri materiale – dar lipsită de cumpătarea, buna chivernisire şi dimensiunea eshatologică specifice protestantismului, asta atunci când până şi umbra valorile creştine, de orice fel, a fost înlocuită în sufletul acestor români, de sincretismul cultural promovat de Noua Europa.
Prin urmare, eşecul „proiectului de ţară, de stat, de naţiune” la români este, de fapt, eşecul asumării unui criteriu superior în evaluarea, alegerea şi implementarea unei concepţii despre lume şi viaţă, atât la nivel de indivizi, cât şi, mai ales, la nivel de comunitate, de Naţiune şi Stat. Definind un astfel de criteriu superior, Nichifor Crainic afirmă că
„cei cari poartă numele lui Iisus Hristos posedă totdeodată un criteriu sigur de măsurare şi clasificare a feluritelor concepţii de viaţă apărute în istoria omenirii. Pentru noi, creştinii, apariţia lui Iisus Hristos în lume, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului, însemnează totdeodată supremaconcepţie de viaţă. În Iisus Hristos ni se descopere măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Precum El e centrul timpului, delà care numărăm anii spre începutul lumii şi spre sfârşitul ei, tot astfel El e măsura la care raportăm nivelurile de viaţă atinse înnainte de El sau după El. Concepţia de viaţă însă, manifestată în persoana istorică a Iui Iisus Hristos, deosebită de toate celelalte care au precedat-o în istorie, nu e o creaţie a spiritului omenesc, ci o descoperire a dragostei lui Dumnezeu către oameni. Prin Iisus Hristos înţelegem că limita de sus, pe care o putem atinge concepând viaţa şi trăind-o, e cu totul alta decât cele mai înalte idei la care s’a putut ridica lumea păgână.”[8]
În anul de graţie 2016 d.Hr., agenda publică a vieţii politice din România, politicile publice, marile decizii adoptate de instituţiile Statului Român postdecembrist şi membru al Uniunii Europene, au conţinuturi care nu sunt generate de o concepţie superioară asupra vieţii şi lumii, ci sunt confecţionate în temeiul unei filosofii aşa-zis integratoare la nivel european, pe care au inventat-o unul sau altul dintre muritorii fondatori sau vremelnicii conducători ai proiectului european. Măreţia cu care Uniunea Europeană fascina cu un deceniu în urmă, a dispărut şi a lăsat loc unei crize pe cale să o transforme în ruină.
Concluzia noastră, privind acest eşec, cu grave consecinţe asupra Naţiunii Române şi Statului Român, este aceeaşi cu a lui Nichifor Crainic, la contemplarea şirului de pseudo-religii şi filosofii prin care oamenii au încercat, de-a lungul Istoriei, să-şi afle o viaţă desăvârşită în această lume, anume „că spiritul omenesc, capabil să dorească o viaţă desăvârşită, nu e totuş capabil s’o conceapă prin singurele lui puteri. Nici o religiune naturală şi nici un filosof nu ne-au putut dărui modelul universal al acestei vieţi desăvârşite. Modelul vieţii desăvârşite nici un muritor nu ni-l poate da.”[9]
Apare aici diferenţa dintre finalitatea eshatologică a concepţiei creştine despre lume şi viaţă, pe de o parte, şi ţelul lumesc, materialist, secularist şi pe alocuri, ateu, al concepţiei care predomină în timpurile noastre şi dictează traiectul a zeci de naţiuni. Dacă pentru venerabilii arhitecţi ai Uniunii Europene, scopul acestui proiect de inginerie socială ar fi să transforme Europa într-un supra-stat, iar naţiunile europene să fie reduse la un statut de „grupuri regionale” formate din cetăţeni europeni uniformizaţi, standardizaţi, pentru Statul Etnocratic Român, instrument şi context pentru dobândirea mântuirii propriilor cetăţeni creştini, finalitatea nu se află în această lume. „Aspiraţia către desăvârşire, care biciuie spiritul omenesc dealungul istoriei, n’ar avea nici un sens dacă desăvârşirea s’ar găsi în lumea noastră pământească. Desăvârşirea presupune o evadare din condiţia omenească, o depăşire a noastră peste noi înşine,”[10] spune Nichifor Crainic.
Această evadare din condiţia omenească este dobândită nu prin raportare la un efort permanent de a inventa legi juridice mai bune, sisteme statale perfecţionate ori mecanisme economice eficiente menite toate să-l ajute pe om să-şi construiască un Eden pământesc, aici, acum şi fără vreun gând despre Dumnezeu, ci devine o depășire a noastră peste noi înșine prin asumarea, atât la nivel personal, cât și la nivel de etnie, de națiune, de neam, a relației cu Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Statul etnocratic român se subordonează acestei relații a omului cu Dumnezeu, valorile sale nu sunt izvorâte din vreo filosofie omenească, Creştinismul care îi dă conţinutul şi îi modelează structura „nu este o filosofie fiincă nu ne înfăţişează adevărul ca o idee opusă altor idei; ci este încarnat în viaţa unică şi sublimă a persoanei Mântuitorului, care devine calea, adică modelul nostru de urmat în viaţă. (…) lisus Hristos e accesibil tuturor. Şi atunci când noi zicem: „Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă”, nu înţelegem altceva decât că lisus Hristos e modelul universal al vieţii în Dumnezeu. Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat. Aceasta însemnează voinţa de a ne face una cu El.”[11]
Astfel întemeiat, pe o concepţie creştină ortodoxă despre lume şi viaţă, Statul Etnocratic Român este guvernat de „principiul îngemănării tainice a puterii cereşti cu virtutea omenească”[12]. Nichifor Crainic află argumente în construcţia conceptului său despre statul etnocratic, atât în realitatea statală a timpului său – Regatul României, condus de un Rege uns de Biserica lui Hristos, „proclamat în formula „Prin graţia lui Dumnezeu şi voiinţa naţională Rege al României”, prin care este mărturisită oficial existenţa celor doi factori, cari se împreună în conlucrare la statornicirea supremei ordini ierarhice în viaţa naţiunii”[13], cât şi în istoria şi evoluţia entităţilor statale româneşti feudale.
„Vechiul nostru voievod era un autocrat după modelul basileului bizantin. Bizanţul se socotea împărăţia lui Hristos pe pământ, iar basileul său unsul Domnului în scaun de episcop politic al statului. Legea Bisericii era în acelaşi timp legea imperiului şi toate faptele mari, în iartă şi în poésie, în teologie şi în filosofie, în mănăstire şi în tabăra militară, se săvârşeau sub scutul Mântuitorului şi spre slava lui. Ceva din structura acestui regim teocratic a trecut şi în organizaţia noastră de stat, unde voievodul era unsul Domnului şi nu odată se credea el însuşi moştenitorul împăratului bizantin. Ţările Româneşti n’au avut, fireşte, proporţiile şi gloria Bizanţului ca să se proclame împărăţii ale lui Hristos pe pământ. Dar cu modestia care stă aşa de bine firii noastre, cei mai de seamă voievozi români au domnit şi s’au zbuciumat cu convingerea că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu în fruntea poporului lor.”[14]
Cu tot apelul la Evul Mediu Românesc, pentru Nichifor Crainic, statul etnocratic nu este o entitate întemeiată pe o viziune feudală, anacronică, ci dimpotrivă, acesta exprimă o reaşezare, pe o poziţie şi mai înaltă, a românismului – naţional-ortodoxismul despre care discutam la începutul acestor rânduri – care nu a contenit să evolueze, să se împlinească şi să dobândească vitalitate de-a lungul Istoriei noastre. Un românism al cărui conţinut este dăruit de un creştinism pe care „strămoşii noştri, e adevărat, nu l-au gândit, ci l-au trăit, căci în ochii lor creştinismul e principiu de viaţă, iar nu cadavru filosofic pentru disecţiile judecăţii critice. Iar a trăi creştinismul e ceea ce primează peste toate elucubraţiile cugetării omeneşti.”[15]
Statul Etnocratic Român se subordonează imperativelor concepţiei creştine ortodoxe despre lume şi viaţă, îşi află firesc, natural, locul într-o ordine venită dincolo de această lume, căci „în concepţia ortodoxă, popoarele sau naţiunile sunt considerate ca unităţi naturale ale făpturii omeneşti, unităţi care, deosebite după sânge şi graiu, se armonizează pe planul spiritual în pretutindinitatea suprafirească a Bisericii lui Hristos.”[16]
Prin urmare, în statul etnocratic român, dimensiunea naţională reprezintă un atribut principal al definirii entităţii statale, însă nu singură, ca o simplă constatare a înrudirii genetice a indivizilor români care compun majoritatea corpului cetăţenesc, ci în temeiul faptului că românii sunt deopotrivă membri ai Naţiunii, cetăţeni ai Statului român şi mai ales, membri ai Bisericii Ortodoxe. Naţionalul se află în relaţie cu religiosul, românul este în acelaşi timp, fără separare, român – adică membru al neamului românesc – şi creştin – membru al Bisericii Ortodoxe Române, astfel că a fi român înseamnă aproape întotdeauna a fi creştin ortodox. Această prioritate acordată apartenenţei indivizilor atât la naţiunea română, cât şi la credinţa Creştină Ortodoxă, această consacrare a unei unităţi fireşti între Neam şi Credinţă în rândul românilor, nu se constituie însă în argument pentru vreo exacerbare a dimensiunii naţionale. Nichifor Crainic avertizează că în nici un caz în temeiul respectivei unităţi. „Iisus Hristos ar recunoaşte egoismul naţional în luptă cu celelalte egoisme naţionale, dar că naţiunile sunt chemate cu particularităţile lor de sânge şi graiu să participe la viaţa în Dumnezeu.”[17]
Nichifor Crainic priveşte la românul arhetipal – cetăţeanul creştin al Statului Etnocratic Român, atât din perspectiva istorică, naţională a apartenenţei acestuia la Neam, cât şi din cea a apartenenţei lui la o rânduială dumnezeiască, afirmând existenţa „paralelismului şi simultanietăţii dintre viaţa cerească şi viaţa pământească, şi anume: ideea asistenţei oamenilor şi a popoarelor de către îngeri şi arhangheli. Fiecare ins are un înger ocrotitor şi fiecare neam un arhanghel păzitor. Acest paralelism durează de la începutul lumii şi încredinţarea pe care o putem trage din existenţa lui, e că viaţa în familia naţională nu-i displace lui Dumnezeu. Adevărul că Duhul Sfânt lucrează nu numai prin inşii singurateci, dar şi prin colectivitatea naţională, îl putem verifica istoriceşte în numeroasele cazuri de convertire, în masse etnice, a popoarelor păgâne la creştinism.”[18]
Statul românilor trebuie să se conformeze, în structură, funcţionare şi ca finalitate, exigenţelor Credinţei Creştine Ortodoxe, în măsura în care majoritatea cetăţenilor acestui stat, de naţionalitate română, sunt membri ai Bisericii Ortodoxe Române, biserică naţională şi depozitar al valorilor morale, tradiţiilor creştine şi valorilor spirituale care au permis apariţia, formarea poporului român şi care l-au însoţit pe drumul istoric al întemeierii şi desăvârşirii existenţei sale statale, ca mijloc lumesc pentru dobândirea mântuirii.
Statul Etnocratic Român nu are o existenţă în sine, nu este o realitate supra-naţională şi nici o umbrelă neutră care să acopere indivizi definiţi, în relaţia lor cu statul, doar din perspectiva unor drepturi virtuale, exercitate sau nu de aceştia, şi a unor obligaţii concrete, neapărat de urmat de cetăţeni atunci când interesele statului impun aceasta. Statul etnocratic este cu mult mai implicat şi în rezonanţă cu viaţa cetăţeanului, însă fără a-i răpi atributul libertăţii, pentru că îşi află finalitatea în credinţa Creştină Ortodoxă a majorităţii membrilor săi şi – fără să se transforme într-o teocraţie sau într-un stat fundamentalist – el îşi asumă rolul de a oferi acestora un context material propice pentru asumarea, aplicarea poruncilor lui Hristos şi pentru dobândirea mântuirii. Statul etnocratic este nu doar un partener, eventual aliat al Bisericii Ortodoxe Române, ci un instrument al acesteia în lucrarea Bisericii pentru mântuirea Neamului Românesc.
În concluzie, naţional-ortodoxismul – sau acel nou românism despre care vorbeşte Nichifor Crainic – ca temelie a statului etnocratic român exprimă voinţa de asumare, la nivel de Naţiune Română, de Neam Românesc, a ceea ce Crainic numeşte destinul nostru de la Dumnezeu.
Un destin care face, prin îngăduinţa lui Dumnezeu „ca dreptatea, după care însetează acest popor, să n’o cucerim în numele egoismului şi al orgoliului naţional, ci în numele jertfelor aduse pentru sfintele idealuri ale lumii creştine. Ne-am regăsit ca Români, pierzându-ne din toată urma în marea cauză a tuturor. Ne-am înălţat ca Români, încovoindu-ne sub povara semenilor noştri. Această săracă ţară mică, după cum o numea cu mişcătoare gingăşie giganticul atlet al lui Hristos, Mihai Vodă, n’a pierit, ci s’a ridicat din veac în veac, ca din treaptă în treaptă, fiindcă a ştiut să facă din voinţa ei săgeată în arcul voinţei lui Dumnezeu.”[19]
[1]Nichifor Crainic – „Puncte cardinale în haos”, revista Gândirea, Nr.12, Decembrie 1931, pag.1
[2]Nichifor Crainic, „Ortodoxie”, revista Gândirea, Nr.1, Ianuarie 1937, pag.1
[3]Ibidem
[4]Ibidem, pag.9
[5]Ibidem
[6] Ibidem, pag.1
[7] Ibidem
[8] Ibidem, pag.2
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Ibidem, pag.3
[12] Nichifor Crainic, „Transfigurarea Românismului”, revista Gândirea, Nr.4, Aprilie 1943, pag.179
[13] Ibidem
[14] Ibidem
[15] Ibidem, pag.183
[16] Ibidem, pag.178
[17] Ibidem, pag. 179
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, pag. 185.
„Sângele” care dă viaţă oricărei entităţi statale a fost şi este sistemul economic – economia naţională care administrează resursele naturale, financiare și umane lucrative ale cetățenilor statului respectiv. Istoria ultimelor două veacuri a cunoscut mai multe tipuri de sisteme economice: al capitalismului sălbatic anglo-american, al corporatismului fascist mussolinian, al capitalismului nazist, al socialismului de tip bolșevico-stalinist, al social-democrației vest și nord-europene.
În prezent, în lume predomină oarecum trei tipuri de sisteme economice: sistemul economic neoliberal anglo-american, cu centrul în SUA, sistemul economic unional european, care combină un fel de intervenţionism centralizat supra-statal cu autonomia economiilor statelor membre ale U.E., care sunt în genere capitaliste neoliberale sau social-democrate și sistemele economice semi-centralizate din Federația Rusă – unde statul controlează economia pentru că este principalul proprietar al imenselor bogății naturale – și din Republica Populară Chineză – unde încă se experimentează vestitul principiu „un stat, două sisteme”, o convieţuire forţată şi deocamdată eficientă, a economiei capitaliste cu politica comunistă.
Economia României post-decembriste a fost obligată de exigenţele procesului de aderare şi de integrare în structurile Uniunii Europene, la transformarea dintr-un sistem economic centralizat de tip ceuşist – sinteză între stalinism, maoism şi ideile personale ale dictatorului Ceauşescu – într-un sistem economic de tip capitalist, descentralizat şi conform cu reglementările U.E.
Reformele aplicate asupra economiei româneşti post-decembriste nu au oferit cetăţenilor români nici prosperitatea promisă şi nici certitudinea unui viitor demn în propria ţară. Efectele acestor false reforme sunt migraţia masivă a românilor în ţările vest-europene, în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, ruinarea aproape totală a economiei româneşti şi acapararea majorităţii resurselor naturale şi a întreprinderilor economice profitabile de capitalul străin.
Astfel, la finele anului 2015, conform unui studiu realizat de Ziarul Financiar, „unu din nouă români – adică 11% din populaţia de 19,9 milioane de locuitori, în total 2,2 milioane – este plecat la lucru în vestul Europei, potrivit calculelor făcute pe baza unui studiu al Eurostat despre cetăţenii străini care trăiesc în Uniunea Europeană. Pe locurile următoare vin marocanii (1,9 milioane în UE), turcii (1,8 milioane în UE) şi polonezii, cu 1,7 milioane de cetăţeni în Occident.”[1]
Trebuie precizat că o asemenea migraţie nu a mai fost niciodată înregistrată în Istoria României, iar fenomenul părăsirii locului de origine de către milioane de indivizi este specific doar zonelor afectate fie de calamităţi naturale, fie de război.
Falsele reforme economice post-decembriste au provocat şi un jaf masiv asupra avuţiei naţionale, concretizat în privatizări frauduloase şi în desfiinţare, prin înstrăinare, a marilor întreprinderi profitabile moştenite de la economia socialistă. Conform unei anchete jurnalistice realizată de postul tv DIGI 24, prin privatizarea şi/sau falimentarea a numai 16 mari entităţi economice post-decembriste, s-a provocat Statului Român o pagubă de 12,51 miliarde dolari![2]
Situaţia de criză economică, de înstrăinare a economiei naţionale în care se află România anului 2016 d.Hr. este asemănătoare în mare măsură cu criza României interbelice în care a trăit şi creat Nichifor Crainic. Evident, caracteristicile economice, la nivel de detalii, sunt diferite, România anilor ’30 din secolul trecut fiind o ţară preponderent agrară, cu o industrie încă în stare incipientă. Totuşi, problemele macro-economice sunt aproape identice.
Soluţia pe care o propune Nichifor Crainic este etnocraţia corporativă. Aceasta se întemeiază pe etnocraţia considerată de Crainic a fi „voinţa politică a rasei autohtone de a face din stat expresia proprietăţilor ei şi organul misiunii ei în lume. Dacă democraţia a deplasat centrul de gravitate al statului spre periferia minoritară, etnocraţia e îndreptăţită să-l reaşeze în personalitatea naţională a majorităţii care l-a creat. Dacă statul român ar fi rezultat din colaborarea mai multor naţiuni, caracterul lui democratic s-ar impune ca o necesitate de echilibrare a intereselor lor. Dar din moment ce el e opera puterii româneşti, caracterul etnocratic, ce trebuie să i se imprime, e singura consecinţă a logicii lucrurilor. Statul român e organizarea dinamică a naţiunii, care l-a intemeiat şi a cărei forţă îi garantează existenţa. Sentimentul de proprietate al autohtonilor, conştiinţa lor de stăpâni ai ţării şi voinţa lor de continuitate prin el trebuie să-şi articuleze afirmaţia supremă. Dacă aşa-zisa suveranitate populară, anonimă şi fără răspundere, cu care a lucrat democraţia, s-a dovedit o minciună şi o trădare a intereselor permanente ale românismului, ele nu se pot salva decat printr-un nou tip de organizare a vietii obsteşti. Adică prin etnocraţia corporativă.”
Observăm că Nichifor Crainic leagă proiectul economic al etnocraţiei corporative de o reaşezare a sistemului politic pe temelia românismului, manifestând o rezervă vecină cu dispreţul faţă de sistemul democraţiei burgheze şi capitaliste de tip liberal. Cititorul educat la şcoala valorilor europene de la începutul secolului XXI poate să fie cel puţin mirat de avântul cu care Nichifor Crainic se porneşte asupra democraţiei şi a minorităţilor, consacrând puterea românească drept unic şi determinant factor în modelarea sistemului etnocraţiei corporative, iar statul etnocratic ca singurul cadru politic care să garanteze total propăşirea naţiunii române.
O simplă analiză a evoluţiei politice a României, în prima jumătate a Sec. XX, precum şi a structurii capitalului care controla economia naţională ar fi suficientă să înţelegem că statul român al acelor vremuri era în prea puţină măsură cu adevărat un stat democratic, iar economia lui cu adevărat românească.
Astfel, „între 1918 şi 1938 România a fost guvernată mai mult de zece ani sub stare de asediu şi cu o lege de cenzură a presei. Grevele şi manifestaţiile care au dus la instabilitate politică internă – peste 26 de guverne în acest interval – sunt explicate, în parte, de structura proprietăţii şi de cea demografică a ţării, care produseseră în timp inegalităţi sociale şi economice grave.”[4]
Clasa politică a României interbelice se dovedise a fi incapabilă să guverneze ţara conform intereselor naţionale şi eşuase în a asigura prosperitatea sperată de români după realizarea Marii Uniri din 1918. Deşi potenţialul agricol al României era imens – ţara noastră fiind considerată în epocă a fi „grânarul Europei” – resursele subsolului, cu precădere petrolul, erau extrem de bogate, iar dezvoltarea capacităţii industriale ar fi permis o dezvoltare accelerată a economiei, corupţia din administraţia statului, complicităţile politice în defavoarea interesului naţional şi mai ales, invazia elementului străin, alogen, asupra economiei şi administraţiei de stat au aruncat România într-un şir de crize economice şi politice aproape distrugătoare.
În fapt, economia statului român ieşise de sub controlul românilor şi slujea interese străine de cauza naţională.
Astfel, în epoca respectivă „structura capitalului şi cea demografică explică o parte din problemele sociale ce se vor acutiza în anii următori. Dintre firmele individuale, circa 10% erau deţinute de români şi 60% de cetăţeni străni. În totalul societăţilor industriale şi al băncilor, capitalul românesc reprezenta mai puţin de 30%[1]. Ponderea românilor în consiliile de administraţie era mai mică de 50% şi o serie de industrii erau dominate de capitalul unor minorităţi etnice, ce tindeau să obţină monopolul. În comerţ capitalul evreiesc deţinea 60% dintre firme.”[5]
Acest haos politic şi această înstrăinare a Statului Român în defavoarea majorităţii românilor şi pentru beneficiul uriaş şi imoral al elementelor străine, îl determină pe Nichifor Crainic să propună intelectualităţii naţionaliste româneşti a timpului său, soluţia etnocraţiei corporative, al cărei scop nu era altul decât „reînchegarea majorităţii autohtone într-un bloc solidar, prin care să se asigure primatul etnic în viaţa publică.”[6]
Loial luptei sale împotriva democraţiei burgheze falimentare, dar şi a marxismului totalitar, Nichifor Crainic consideră că „etnocraţia nu se poate întemeia pe teoria claselor şi nu se poate realiza prin mijlocul partidelor (burgheze n.n.). Clase şi partide înseamnă război de nimicire între părţile alcătuitoare ale naţiunii.”[7] Eliminând clasele şi partidele din sistemul politic şi economic al etnocraţiei corporative, Nichifor Crainic face apel la noţiunea de profesiune considerată a fi forţa care poate să garanteze şi să ofere prosperitatea naţiunii, fără a mai fi necesară vreo luptă de clasă ori vreo confruntare politică partinică pentru controlul şi administrarea resurselor şi statului. „Ideea care zace în adâncul acestei noi viziuni a societăţii, spune Crainic, este munca specializată pentru a împlini totalitatea nevoilor colective, iar nu lupta deşartă a unora pentru a cuceri beneficiile altora.”[8]
Conştient fiind că o soluţie economică implică aproape întotdeauna o soluţie politică, Nichifor Crainic încearcă să elimine conflictul între indivizi, între clasele sociale, conflict care mai totdeauna generează risipă, nedreptate socială, acumularea bogăţiei în mâinile câtorva şi sărăcirea celor mai mulţi. Cum spuneam mai devreme, contextul social-politic şi economic al României interbelice îi oferă lui Crainic toate argumentele pentru a-l convinge că democraţie, pluripartidismul, dar şi lupta de clasă, sunt forţe falimentare şi anti-naţionale.
Din această perspectivă, partidele politice nu mai sunt expresia libertăţii şi a democraţiei, dimpotrivă, pentru Nichifor Crainic ele „sunt „clasele“ organizate pentru a cuceri puterea guvernamentală unele împotriva altora. Dacă antagonismul social e o iluzie, antagonismul partidelor e o realitate, – cea mai nefastă unităţii lăuntrice a naţiunii. Atât de nefastă, încât democraţia contemporană, prolifică în ce priveşte partidele ca nici un alt regim, a devenit o simpla fază pregătitoare a revoluţiei marxiste.”[9] Consecinţa acestui faliment al democraţiei şi al pluripartidismului este aceea că „în România democratică, minoritarii şi evreii sunt totdeauna la guvern, dar majoritatea autohtonă nu e niciodată. Ea a fost desfiinţată de fapt prin pulverizarea forţelor politice.”[10] Imposibil să nu subliniem şocanta asemănare cu realităţile României anului 2016 d.Hr.
Sistemul economic al etnocraţiei corporative se întemeiază, prin urmare, nu pe clasele sociale – veşnic aflate în conflict, fie că este muncitorul vs. capitalistul, fie agricultorul vs. arendaşul – ci pe profesiuni, pentru că statul etnocratic, ca „organism viu şi viabil nu poate fi alcătuit din funcţiuni negative, ci din funcţiuni creatoare, ce se completează reciproc şi concurează la binele general al întregului. Aceste funcţiuni le reprezintă real şi incontestabil profesiunile, iar nu clasele.”[11]
Proclamând profesiunea ca unic criteriu de organizare a vieţii economice şi politice a statului etnocratic, Nichifor Crainic propune de fapt, o reîntoarcere atât la concretul muncii – eliminând speculaţia, manipularea virtuală a capitalului etc. – cât şi solidaritatea comunitară în administrarea şi distribuirea a ceea ce se produce în economia naţională.
„Profesiunile sunt modalităţile practice şi concrete ale vieţii colective, pe câtă vreme clasele derivă din teoria diabolică a marxismului. Măduva celor dintâi e munca de producţie şi de creaţie, iar a celor din urmă e pofta de a răpi beneficiile altora, cu dispreţul muncii, socotită ca un blestem. Ceea ce sunt stupefiantele pentru corpul omenesc sunt clasele şi corelatele lor politice, partidele – pentru corpul naţional; şi ceea ce sunt organele anatomice şi funcţiile lor fiziologice pentru cel dintâi, sunt profesiunile pentru cel de-al doilea.”[12]
Nichifor Crainic consideră – şi trebuie spus că atât istoria interbelică a României, cât şi cea postdecembristă au confirmat adevărul afirmat de Crainic – că partidele politice, ca expresie a unor clase sau grupuri sociale, se constituie nu pentru a sluji interesul Naţiunii Române, ci doar pentru a promova interesele unui grup sau altul de indivizi în accederea şi administrarea egoistă a resurselor statului. Iarăşi, suntem obligaţi să recunoaştem similitudinea cu starea decadentă a sistemului politic şi economic al României anului 2016 d.Hr.
Întemeindu-şi viziunea etnocratică asupra economiei pe noţiunea de profesiune, Nichifor Crainic ajunge la o concluzie care astăzi, la o analiză superficială şi eventual afectată de „corectitudinea politică”, ar provoca tresăriri şi chiar iritare adepţilor necondiţionaţi ai democraţiei burgheze, capitaliste şi neoliberale. Concluzia este că etnocraţia corporativă, cu a sa piatră a unghiului care este profesiunea, va elimina partidele politice, datorită anulării oricărui cadru politic şi economic care să permită lupta de clasă. Pentru Crainic, „valorificarea politică a profesiunilor se impune ca un principiu cardinal al realizării blocului majoritar autohton. Această valorificare politică a muncii, pe lângă esenţa morală pe care o aduce în viaţa politică, atrage după sine suprimarea luptei de clasă şi dispariţia partidelor, care au pulverizat forţele naţiunii.”[13]
În aplicarea principiului profesiunii, Nichifor Crainic se confruntă cu dificultăţile provocate de un context social-politic şi economic în care majoritatea entităţilor economice, şi deci, implicit, a profesiunilor, era controlată, acaparată de străini, de alogeni, în detrimentul majoritarilor români, aceştia fiind victime ale unei adevărate invazii care nu însemna nimic altceva „decât acapararea de către străini a celor mai multe din profesiuni. Acesta e parazitismul de care sufere în momentul de faţă întregul nostru organism naţional.”[14]
Soluţia nu este însă aceea a unei revoluţii extremiste, ci a corporatismului etnocratic ca „un corporatism rectificat după principiul proporţionalităţii numerice, după criteriul etnic, (…) adică restabilirea dominaţiei româneşti, după legea sângelui şi a duhului autohton, reîntronarea majorităţii etnice în centrul de gravitate al statului, reîmproprietărirea ei în patrimoniul strămoşesc.”[15] De fapt, Cranici dorește nu înlăturarea din viața economică a minorităților, ci redistribuirea corectă și morală a avuției economiei naționale în temeiul criteriului numeric, controlul sistemului economic revenind, de drept, celor care formează majoritatea cetățenilor statului român, adică românilor, aceasta cu atât mai mult cu cât acumularea de capital, de întreprinderi economice, de bogății în mâinile celor mai mulți dintre minoritarii străini, alogeni, fusese făcută prin mijloace necinstite, imorale și ilegale.
Propunând o raționalizare a profesiunilor, Nichifor Crainic consideră că se realizează o echitate la nivelul tuturor cetățenilor statului, în temeiul apartenenței lor la propria etnie și conform cu prezența cantitativă în stat. Prin această raționalizare se obține „pe de o parte, românizarea profesiunilor, iar, pe de altă parte – admiţând proporţia numerică – raționalizarea profesiunilor devine adevărata expresie a echităţii faţă de populaţiile eterogene. Drepturile acordate lor nu pot fi privilegii de parazitism în vlaga organismului nostru naţional, ci concesiuni de participare prin muncă cinstită la viaţa şi la gloria statului naţional, creat de noi. Noi, românii, suntem însă baza şi centrul acestui stat; elementele eterogene alcătuiesc periferia lui atâta vreme cât nu aderă fără restricţie la fiinţa neamului nostru.”[16]
Imaginându-ne că am aplica acest principiu la economia României vremurilor noastre, nu s-ar îngădui ca, de exemplu, marile resurse naturale ale ţării noastre, precum petrolul, aurul, pădurile, pământul agricol etc. să fie în proprietatea unei minorităţi a acţionariatului unei multinaţionale de aiurea, străină de Naţiunea Română, ci ar fi redate patrimoniului economic naţional, pentru a contribui, pe deplin, la prosperitatea Statului Român.
Adâncindu-se tot mai mult în detaliile concrete ale sistemului economic, Nichifor Crainic atinge problema delicată, stringentă – şi atunci, dar şi în România noastră de azi – a agriculturii româneşti. Aflată în proprietatea directă sau indirectă a străinilor, agricultura românească eşua în a satisface nevoile de consum ale Statului Român, sărăcind pe ţăranul român, şi devenise o sursă importantă de câştig pentru grupuri de interese străine. Nichifor Crainic operează fără menajamente şi propune, aproape cu duritate, măsuri economice şi juridice naţionale pentru românizarea agriculturii, prin intermediul unui mare plan de stat:
Interzicerea dreptului străinilor de a cumpăra teren în România: „Marea certitudine istorică, şi anume: că România e pământul neamului românesc trebuie să se traducă în actualitate prin proprietatea individuală a fiecărui plugar român. în momentul când plugarii ar înceta să mai fie proprietari ai ţarinii, poporul întreg s-ar găsi suspendat în vânt, iar România ar deveni o ficţiune. Nu se poate admite, deci, în nici un caz ca veneticii să cumpere cu bani bucăţi din pământul românesc.”[17]
Dezvoltarea intensivă şi extensivă a terenurilor agricole, românizarea lor: „Suprafaţa arabilă a României trebuie sporită prin secarea mlaştinilor, prin salvarea terenurilor inundabile şi prin îmbunătăţirea celor degradate. Deposedarea evreilor şi a veneticilor, indiguirile, canalizarea râurilor şi fertilizarea râpelor şi a nisipăriilor vor face să dispară aşa-zisul proletariat rural, legându-1 de pământ prin împroprietărire. (…) Cine nu e încă vrednic să-şi cultive ogorul n-are dreptul să-l vândă: statul trebuie să-I oblige să-l cultive raţional.”[18]
Masive lucrări de amenajări funciare şi electrificare a zonelor rurale: „îndiguirea şi canalizarea râurilor va constitui o mare operă de civilizaţie a României. navigabilitatea interioară, electrificarea ţării, irigaţia în agricultură şi şoseluirea de-a-lungul cursului apelor. Cea mai mare ruşine pentru un popor agricol e să-şi importe hrana în anii de secetă. Irigaţia e remediul secetei şi totdeodată un mijloc de intensificare a producţiei.”[19]
Organizarea corporatistă a ţărănimii, în temeiul profesiunilor specifice agriculturii şi comunităţilor rurale: „Economia rurală nu va putea progresa niciodată dacă vom continua să considerăm otova lumea de la ţară ca o „clasă“ unică. în realitate nu există o clasă ţărănească unitară. Ţăranii au îndeletniciri cu totul diferite unele de altele. Unii sunt plugari, alţii pescari, alţii podgoreni, alţii crescători de vite, alţii pomicultori, alţii meseriaşi, ca moţii, şi aşa mai departe. îndeletnicirile lor diferă după regiunile atât de variate ale ţării. Un progres metodic nu se poate realiza în economia rurală decât distingând în masa ţărănească aceste profesiuni aparte şi constituindu-le în corpuri, – în corporaţii fiecare cu problemele sale specifice.”[20]
Eficientizarea activităţii agricole, transformată în izvor de prosperitate naţională: „Rodnicia naturală a pământului românesc este incomparabil mai mare decât îi trebuie acestui popor ca să trăiască. (…) Statul e dator prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână să-i formeze ţăranului român o mentalitate economică. Cu alte cuvinte, fiecare ţăran trebuie să ajungă perfect conştient că el munceşte pentru un scop întreit, şi anume: pentru hrana lui, pentru hrana întregului popor şi pentru hrana de export.”[21]
Acordarea de credite ieftine pentru agricultori, acces la utilaje agricole şi la consiliere ştiinţifică de specialitate: „Intensificarea producţiei necesită un credit ieftin, canalizat de stat exclusiv printr-un sistem nou creat de bănci profesionale; un inventar furnizat de industria autohtonă, eventual etatizată; un misionarism al agronomilor învestiţi cu puteri categorice de raţionalizare a culturii agricole.”[22]
Comercializarea directă a produselor agricole, de către corporaţiile ţărăneşti, excluderea speculanţilor, a intermediarilor şi a burselor de mărfuri agricole: „Valorificarea însemnează industrializare a produselor şi comercializare. Corpurile constituite ale diferitelor profesiuni rurale pot ele singure în colaborare cu statul să realizeze acest îndoit deziderat. Principiul fundamental al valorificării trebuie să fie excluderea totală a speculantului dintre producător şi consumator. Jocul criminal de la bursa cerealelor trebuie suprimat.”[23]
Depolitizarea activităţii agricole, eliminarea influenţelor politice: „Cooperaţia (ţărănească n.n.) va fi însă un mare instrument al economiei rurale numai într-un regim corporativ, adică fără partide.”[24]
Organizarea la nivel naţional, pe principii corporatiste şi etnocratice, a ţărănimii: „Marile probleme ale agriculturii în general – salvarea terenurilor inundabile, canalizările, electrificarea şi irigaţia, aprovizionarea, industrializarea şi comercializarea – nu se vor putea înfăptui decât printr-un plan sistematic de construcţie, alcătuit şi susţinut de stat în colaborare cu marele consiliu compus din reprezentanţii tuturor profesiunilor rurale.”[25]
Nichifor Crainic – definitiv şi romantic îndrăgostit de ţărănime şi de satul românesc – priveşte la ţărănime nu neapărat din perspectiva criteriului social, de fapt, el refuzând să o considere o clasă socială, ci evidenţiind caracteristica profesională a acesteia. Ţăranii sunt, prin urmare, locuitorii români ai satului românesc care practică diferite profesiuni în chivernisirea pământului agricol, dăruind ţării pâinea cea de toate zilele. Doar aceste profesiuni şi rodul lor – producţia agricolă – conferă ţăranului român un rol deosebit de important în cadrul sistemului economic al etnocraţiei corporative. Profesiunea agricolă este atât un mod de a câştiga cinstit cele necesare traiului, cât şi o datorie nobilă îndeplinită faţă de naţiune şi de statul etnocratic, prin contribuţia la prosperitatea naţională.
În economia României interbelice, alături de ţăranul român, o altă forţă socială începea să se organizeze şi să-şi solicite locul şi drepturile în societatea burgheză şi capitalistă – muncitorimea. Asupra acesteia îşi canaliza forţele Moscova bolşevică, prin intermediul P.C.d.R., adevărată agentură de spionaj şi manipulare a URSS în România.
„În 1920, are loc la Moscova Internaționala Comunistă sau Cominternul, prezidată de Vladimir Ilici Lenin. Aceasta reunește toate partidele comuniste, socialiste și muncitorești din lume, care se vor afilia la Internaționala a III-a. Din România, a participat Partidului Socialist, care a fost nevoit să îndeplinească 21 de condiții ultimative pentru aderarea la Internațională. Cea mai importantă, a 12-a, stipula că toţi membrii sunt obligați să întreprindă acţiuni deschise sau camuflate, pentru a servi scopurilor fixate de Moscova. De asemenea Partidul Socialist trebuia să își schimbe orientarea într-una comunistă.”[26]
Înfiinţat în anul 1921, P.C.d.R. a reuşit să organizeze, până în 1931, „trei congrese (1922, 1924 și 1928), care au fost defapt etape într-o continuă înnoire a elitei conducătoare. Primul Comitet Central ales la Congresul al II-lea din octombrie 1922 îi avea în componență pe Gheorghe Cristescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, Marcel Pauker, Ana Pauker, Petre Borilă, Elek Köblös, ș.a. La cel de-al III-lea Congres al Partidului (august-septembrie 1924), de la Viena, are loc o creștere masivă a ingerinței Cominternului: România devine, potrivit documentelor congresului, un stat de „naționalități”, iar Basarabia părea încă în așteptarea reunirii cu proaspăt înființata URSS.”[27]
Pe muncitori, Nichifor Crainic îi vede „vrăjiţi de ideile marxiste, care văd capitalul de o parte, iar munca la antipodul lui, se consideră ca atare, duşmani neîmpăcaţi ai proprietăţii individuale. Visând mereu la zarea de sânge â revoluţiei universale, ei se ştiu în război latent cu patronii. Grevele ce izbucnesc la intervale anumite, după o tactică şi la b comandă nevăzută, nu sunt decât manevrele pregătitoare ale acestui război ce trebuie să vină.”[28] Considerând că muncitorii sunt, de fapt, nişte victime ale ai „învăţăturii lui Karl Marx, otrava vieţii moderne şi sâmburele blestemat al tuturor crimelor uriaşe, ce îneacă în valuri de sânge istoria contimporană”[29], Crainic propune o soluţie naţională în stingerea unui conflict ce părea de neîmpăcat, acela între proletari şi capitalişti. Această soluţie îşi află izvorul în analiza luptei de clasă din perspectiva Creştinismului Ortodox şi în contestarea explicaţiei materialist-dialectice şi istorice proferate de Karl Marx.
Pentru Nichifor Crainic, principala cauză a luptei de clasă între proletari şi capitalişti este descreştinarea acestora.
„Karl Marx a învăţat pe muncitori să urască pe Iisus Hristos, înfăţişându-le creştinismul ca şi cum ar fi ocrotitorul capitaliştilor împotriva proletariatului. La rândul lor, capitaliştii s-au depărtat de Iisus fiindcă nu altul decât El e cel care ne-a învăţat că nu putem sluji totodată şi lui Dumnezeu şi lui Mamona 1W, idolul banului. Şi astfel lumea industrială modernă, lumea beligeranţilor patroni şi lucrători, s-a descreştinat din aceste două cauze contrare. Dar lipsa creştinismului din această lume e lipsa iubirii dintre oameni. Ne urâm unii pe alţii fiindcă nu mai suntem creştini.”[30]
Muncitorul este privit de Nichifor Crainic – de această dată oarecum diferit de modul cum se raportează la ţăranul român, poate şi pentru că Crainic îl considera pe ţăran ca fiind încă posesor al valorilor creştine – dintr-o perspectivă deopotrivă etnică şi creştină, şi abia, în plan secund, din perspectiva funcţiei lui economice.
„În calitate de român, spune Crainic, muncitorul mă interesează fiindcă şi el e trup din trupul neamului meu şi suflet din sufletul meu. în calitate de creştin, muncitorul mă interesează fiindcă e un om care suferă, iar Iisus Hristos ne învaţă că cei umiliţi şi ofensaţi sunt fraţii lui mai mici şi nu putem să-l iubim pe el dacă nu-i iubim pe ei.”[31]
Odată mărturisită dimensiunea etnico-creştină, Nichifor Crainic propune ca soluţie economică pentru reintegrarea totală a muncitorimii în corpul şi sufletul românesc, împroprietărirea muncitorului. Muncitorul trebuie să deţină proprietate individuală, anulându-se astfel teza marxistă conform căreia proprietatea este un furt. Crainic demonstrează simplu, în câteva cuvinte, eroarea acestei teze marxiste, când spune că „aceasta e una dintre cele mai mari minciuni spuse în numele ştiinţei. Fiindcă, dacă n-ar fi fost încă proprietate, cel care a devenit întâiul proprietar, de la cine oare ar fi putut să fure? Proprietatea nu e un furt: ea e un drept firesc şi o necesitate a vieţii.”[32]
Soluţia de reintegrare a muncitorimii, deşi anti-marxistă, se îndreaptă împotriva capitalistului, în măsura în care acesta are un comportament economic necreştin, supus patimei lăcomiei şi îmbogăţirii pe nedrept.
„Dar dacă proprietatea nu e un furt, excesul de proprietate da, acesta e un furt! Sunt îndreptăţit să am atât cât îmi trebuie pentru viaţa mea şi a alor mei, dar când patima de bogăţie mă împinge să acumulez averi de o mie de ori mai mult decât nevoile unui trai omenesc, atunci devin un tâlhar. Fiindcă atunci, dacă imensa mea avere e rezultată din întreprinderi bancare, înseamnă că am speculat pe datornici; dacă e rezultată din întreprinderi industriale, înseamnă că am spoliat pe lucrători şi pe consumatori; dacă e rezultată din lovituri politice, înseamnă că am furat ţara întreagă. încă o dată deci, proprietatea e un lucru firesc, dar excesul de proprietate e un furt. Dreptatea socială nu se face prin suprimarea dreptului de a poseda, ci prin suprimarea excesului de bogăţie.”[33]
Observăm că Nichifor Crainic răstoarnă toată argumentaţia marxistă, elimină fundamentul luptei de clasă şi îl înlocuieşte cu norma morală creştină, cu porunca dumnezeiască „Să nu furi!” Împroprietărirea muncitorilor îşi va afla sursa în limitarea exceselor capitaliştilor, probabil prin limitarea la un anumit plafon a profitului, dividendelor revenite acestora şi participarea muncitorilor la proprietatea fie asupra întreprinderii industriale, fie asupra profitului, prin împărţirea echitabilă între muncitori şi capitalist.
În Programul Statului Etnocratic, Nichifor Crainic detaliază o serie de măsuri economice, sociale și politice care vor fi adoptate pentru dorita reintegrare a muncitorimii românești. Avem aici o reeditare, în spirit românesc, a modelului corporatist italian:
„Statul etnocratic afirmă: modul firesc de a trăi e ca toată lumea să aibă proprietate individuală; deci şi tu, proletar, trebuie să ai cel puţin o casă a ta. Proprietatea individuală pentru muncitori e mijlocul categoric de combatere a comunismului iudaic. Principiul statului etnocratic este că muncitorul e asociatul şi colaboratorul patronului. Muncitorii vor fi organizaţi în sindicat naţional. Patronii vor fi organizaţi în sindicat naţional. Amândouă sindicatele alcătuiesc organizaţia profesională a muncii industriale şi comerciale. La conducerea întreprinderii vor participa şi delegaţii muncitorilor posesori de acţiuni de muncă. Numărul orelor de muncă, salariile şi preţurile fabricatelor se vor stabili împreună de patroni şi muncitori. O parte din câştigul anual se va transforma în acţiuni de muncă ale muncitorilor la întreprindere. Economiile sociale vor fi deparazitate de birocraţie şi reorganizate în vederea creării de: cantine, spitale, grădini de copii, şcoli speciale pentru fiii lucrătorilor, cu învăţământ gratuit, ajutoare de boală şi accidente, pensiuni de bătrâneţe. Se vor reglementa concediile de odihnă.”[34]
În mod deosebit, măsura acordării de proprietăţi individuale muncitorilor, coroborată cu măsura restaurării demnității acestora, în cadrul etnocrației corporative, lichidează lupta de clasă dintre muncitori și capitaliști, în caz contrar, prin eșecul demersului, avertizează Crainic, „ar dăinui fără capăt conflictul dintre capital şi muncă, o rană mereu sângerândă în organismul social al României. Ea nu şi-ar putea găsi leacul decât sau în strivirea patronilor de către lucrători – ceea ce ar însemna revoluţia proletară şi distrugerea statului naţional – sau în oprimarea lucrătorilor de către patroni – ceea ce n-ar însemna în nici un caz pacea socială şi solidaritatea românească de care statul nostru are nevoie.”[35]
În România vremurilor noastre, elita politică promovează o viziune capitalistă asupra economiei românești, în practică, liderii politici și acoliții lor manifestându-se ca niște jefuitori ai avuției naționale, în complicitate cu marile companii multinaționale și cu sistemul bancar străin. În acest context, conceptul de etnocrație corporativă promovat de Nichifor Crainic merită actualizat, reevaluat și folosit pentru dezvoltarea unei viziuni politice și economice naționale și creștine, care poate salva de la dezastru Națiunea noastră…
[Prima parte a acestui studiu: Nichifor Crainic şi viziunea etnocratică asupra Statului (I)]
[1] Ziarul Financiar, „Am invadat Occidentul…”, site: http://www.zf.ro/eveniment/am-invadat-occidentul-cei-mai-multi-straini-din-vestul-europei-sunt-romani-2-2-milioane-peste-marocani-turci-sau-polonezi-14926235 accesat la data de 22 ian. 2016
[2] DIGI 24, „România furată, bilanţ provizoriu…”, site: http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/Romania+furata/EDITIE+SPECIALA+ROMANIA+FURATA+bilant+provizoriu+Statul+a+pierdu accesat la data de 22 ian. 2016
[3] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Spiritul autohton – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 165
[4] RostOnline.ro, Alina Ioana Dida, „Ceva despre România interbelică (I), site: https://www.rostonline.ro/2015/08/1-ceva-despre-romania-interbelica/ accesat 23 ianuarie 2016
[5] Ibidem.
[6] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Spiritul autohton – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 165
[7] Ibidem.
[8] Ibidem, pag.166
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, pag. 168
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem, pag. 169
[15] Ibidem.
[16] Ibidem, pag. 170
[17] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Cultul moşiei strămoşeşti – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 173
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, pag. 174
[20] Ibidem.
[21] Ibidem, pag. 175
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx: O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. Curtea Veche, București, 2007, p. 20 apud Andrei Popa, Revista HISTORIA, „PCR în slujba Moscovei: Activitatea din perioada interbelică” site: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/pcr-slujba-moscovei-activitatea-perioada-interbelica#_ftn4 accesat 24 ianuarie 2016
[27] Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 90 apud Andrei Popa, Revista HISTORIA, „PCR în slujba Moscovei: Activitatea din perioada interbelică” site: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/pcr-slujba-moscovei-activitatea-perioada-interbelica#_ftn4 accesat 24 ianuarie 2016
[28] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Cultul moşiei strămoşeşti – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 177
[29] Ibidem, pag. 178
[30] Ibidem.
[31] Ibidem, pag. 179
[32] Ibidem, pag. 183
[33] Ibidem.
[34] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Programul Statului Etnocratic – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 265
[35] Nichifor Crainic, „Ortodoxie şi Etnocraţie” – Cultul moşiei strămoşeşti – Editura Albatros, Bucureşti 1997, pag. 184
