Nebunul

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Aprilie 21, 2019

de Demostene Andronescu

Treceam prin viață-așa ca orice om

Și fremătând și eu ca orice pom

Visam să încloresc, să leg apoi,

Și să rodesc, nu roade prea de soi

Ci rodul simplu-al pomului de rând

Ce crește pe oriunde și oricând

Și care zdrențuit de vânt și ploi

Își trage seva numai din noroi.

*

Dar într-o zi o pasăre străină

Cu penele brumate de lumină,

Venind de pe tărâmul celălalt,

Roti deasupra mea în zbor înalt

Și poposind în ramurile-mi ciunte

Își smulse-o pană și-ncepu să cânte.

Și cântecul ei sfânt, din alte sfere,

Ecou îndepărtat al altor ere,

Ca seva dulce-n ramuri mi-a pătruns

Odată numai, dar a fost deajuns.

*

De-atunci un dor înalt, un dor fierbinte,

Necunoscut de mine înainte,

Îmi stăruie ca un blestem în sânge,

Sufletu-l cântă, inima îl plânge

Și scos din lumea mea, dintr-ale mele

Mă îndârjesc să-mi fac din frunze stele,

Să înfloresc luceferi și să am

Câte un cuib pe fiecare ram,

Dar nu de păsări, ci de îngeri care

Să scoată pui și-apoi spre cer să zboare.

Din ziua ceea, părăsind grădina,

Mi-am smuls din lutul reavăn rădăcina,

M-am răsucit și am întors-o-n sus

S-o-nfig adânc în boltă ca pe-un fus

Și seva pentru rodul ce-l frământ

S-o trag de sus din cer nu din pământ.

*

Dar ramurile mele învățate

Cu sevă dulce trasă din păcate

N-au rezistat luminii și, pe rând,

Au prins a se usca, iar eu plângînd,

Am strâns tot verdele pe care-l am

Și l-am îngrămădit pe-un singur ram,

Am pus pe el și frunze și petale

Și-așa, cu celelalte ramuri goale

Îmi pregătesc în trunchiul chinuit

Arome pentru rodu-nchipuit.

*

În jurul meu, stufoși, ceilalți fârtați

Peste zăplazuri mă privesc mirați,

Dar de-nțeles nu mă-nțelege unul

Și zic foșnind în sinea lor: nebunul.

*

Nemaigăsind coaja mea crăpată

Nici gâze, nici omizi ca altădată,

Mă ocolesc și mierla și lăstunul

Zicând în ciripitul lor: nebunul.

*

Și vântul sur, nomadul, călătorul,

În frunzea mea vrând să-și doinească dorul

Și-a destrămat prin crengi uscate fumul

Și-a zis trecând pe-alăturea: nebunul.

*

Și prietenii mei buni ce până-acum

Mi-au fost tovarăși nelipsiți de drum

Au dat din cap și, unul câte unul,

M-au părăsit zicând încet: nebunul.

*

Și când, mișcându-mi singurul meu ram,

Foșnesc din frunzele ce le mai am

Și-ngân sfios o melodie sfântă

Ei dându-și coate, zic: nebunul cântă.

*

Iar când omida îndoielii moale

Și duhul desnădejdii-mi dau târcoale,

Foșnesc uscat și sec din ramuri ciunge

Ei dau din cap zicând: nebunul plânge.

*

Nebun., da sunt nebun, dar lume, dacă

N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,

Ți s-ar usca și ramuri și tulpină

De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină

Și-ai fi de tot comună și banală

Și viața ți-ar fi searbădă și gopală

Căci cei cuminți n-ar face rod nici unii

De n-ar muri în locul lor nebuni.