Moartea și Învierea în Temnițele Bolșevice

Incorect Politic
Mai 3, 2021

Via ActiveNews:

Culegerea de mărturii de mai jos a fost realizată de un grup de 18 tineri ortodocși care bucură inimile drept credincioșilor de mai mulți ani cu munca lor neobosită despre Sfinții Închisorilor, sintetizată pe portalul FericițiCeiPrigoniți. Portalul Mărturisitorii și Ziarul Lumina al Patriarhiei Române au evidențiat activitatea lor în mai multe rânduri. ActiveNews îi felicită și le mulțumește.

Sfintele Paști în catacombele minei Baia Sprie, anul 1954 – mărturisirea părintelui Justin Pârvu

În 1954, noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de plumb. Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; așa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulți dintre noi munceam împreună.

Cum puteam să sărbătorim Paștele? Din freze am făcut clopote. Am luat toate bucățile metalice de la frezele pentru rocă și le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunțam începerea slujbei.

Atunci am intrat în ascensor și am coborât în locul unde se aranjase un altar și cruci din bârne. A fost momentul vieții noastre când am simțit o adâncă, religioasă tăiere a respirației. Noi, preoții am cântat tot ceea ce știam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră, nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată; cu toții eram într-un gând.

Când am intrat în ascensor, am intrat cântând „Hristos a înviat!“. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafață în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor și la suprafață. Am intrat la dușuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autoritățile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toți în fața comandantului lagărului.

„Știți de ce ați fost încuiați, nu-i așa? Când vă va intra în minte că sunteți aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviți aici, băieți! (și au îndreptat amenințător puștile lor spre noi). Toate viețile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Și am decis că voi nu sunteți buni de nimic. Vă vom împușca pe toți. Acum, toți preoții în dreapta mea!”

Acolo am fost 20 de preoți atât ortodocși cât și greco-catolici. Eu personal n-am ieșit, am stat împreună cu laicii. Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitați-vă bine la ei! Vedeți! Aceștia sunt cei care vă învață ideile lor politice. Aceștia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu știu de unde au luat preoții ideea de Dumnezeu. Hei, voi! îndrăzniți să spuneți că voi credeți în Dumnezeu?! Oricine spune că mai crede în Dumnezeu să facă un pas în fața mea, chiar acum!”

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în primul moment, dar de data asta mi-am spus mie că trebuia să recunosc ceea ce așa și era: credeam în Dumnezeu.

Am pășit în față. Comandantul mă cunoștea foarte bine. „Hai, spune, de unde ești?”

I-am spus de unde sunt și m-a întrebat:

– „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i așa?”

– „Da!”

– „Nu sunt mai mulți decât tine? Hai să-i chemam pe toți aici”.

Și au adunat toți preoții. Curtea lagărului era plină de gropi adânci și pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea nici una din acele gropi nu mai era plină de apă, curtea a devenit ca o mlaștină murdară.

(Pr. Justin Pârvu – “Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos – vol I”)

Sfintele Paști în inima pământului – mina Baia Sprie, anul 1954

Se apropiau Sfintele Pasti, Învierea Domnului nostru IisusHristos. Cugetam la acest mare si sfânt praznic. În iconomia mântuirii, Domnul a rânduit să-i premeargă Patima, chinurile, jertfa cea izbăvitoare Învierii. Trebuia si noi să trecem prin focul suferintei ca să ne curătim si apoi să asteptăm Învierea.

Detinutii nostri lăgăristi erau văzuti tot mai des în atitudini de meditatie si rugăciune. Cu fumul lămpilor de carbid, în abataje sau pe stâncile de pe galerie, făceau pe pereti cruci, unele mai mari până la o jumătate de metru, altele mai mici.

– E semnul izbăvirii, părinte, si noi vrem să-l vedem peste tot, spuneau. Noi suntem crestini si credem că si de la Crucea Domnului putem primi un ajutor.

În săptămâna Patimilor, unii detinuti au zis:

– Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Pasti să facem o slujbă în mină? Să serbăm si noi Învierea!

– Nu e permis, dar, dacă doriti, să încercăm să o facem. Păstrati discreția, ca să nu audă agenții turnători.

De la om la om au fost anuntati cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anuntăm. Cu o bucurie ascunsă se astepta Ziua Învierii.

Veni Vinerea – ziua marii si Sfintei Patimi – si administratia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar detinutii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o si am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da si în viitor în Vinerea Patimilor la detinuti să se „spurce” cu mâncări de dulce.

La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra si preotul Valeriu Antal si diaconul Teodor Bej. Ne-am înteles împreună cu bucurie si entuziasm. Am intrat seara în mină, în noaptea Pastilor. Cei anuntati stiau ce va fi. Mai înainte de ora 12:00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum?

Niste sfredele legate unul de altul în pozitie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel si sunetul trecea de la unul la altul încât aveai impresia că sunt chiar niste clopote adevărate. Tragerea „clopotelor” era anuntul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părtile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse si luau loc.

Noi preotii nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete si opinci. Asa am început slujirea.

Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat:

„Veniti de luati lumină!” toti si-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.

Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi. Memoria exceptională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii.

Pe la mijlocul slujbei, veni spre noi seful informatorilor,căpitanul de jandarmi Petrescu, detinut ca si noi. El fusese prins de camarazii lui de cameră că făcea marea „crimă” că se roagă cu pătura trasă peste cap. A fost putină tresărire când a fost văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:

– Ce facem?

– Continuăm, am răspuns.

Și Petrescu văzând linistea noastră nu a îndrăznit să zică nimic si s-a asezat în liniste printre ceilalti ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toti s-au retras la locurile lor de muncă.

A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei la 560 metri sub pământ cu lămpile de carbid în mână a dat sfintei slujbe o notă atât de intimă, atât de profundă si de măreată încât toti am fost foarte miscati. Misterul credintei le-a trezit tuturor o înfiorare sfântă si o multumire negrăită care le-au zguduit sufletele până în străfunduri. Au trăit câteva clipe uitând de conditia lor de detinuti. Efectul slujbei a fost cuceritor. Condor, maistru ungur care era cu noi în mină, fost sef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comunistii erau în prigoană si luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distantă să nu fie văzut si a ascultat slujba în genunchi.

La iesirea din mină, în lift toti cântau „Hristos a Înviat”, desi ofiterii lagărului si paznicii ne asteptau afară si erau văzuti.

Bucuria era pe fetele lor si nimic nu i-a putut opri. Nu au avut neplăceri după aceea pentru slujba aceasta.

Un om de mare calitate si de mare omenie, Cojocaru, fost inspector al Sigurantei din Bucovina, care datorită greutătii temnitei a devenit schizofrenic cu manifestări când de bucurie când de tristete si tăcere, mi-a imputat cu durere că nu l-am anuntat de această slujbă. Mi-a părut foarte rău. Aveam multă stimă pentru dânsul dar m-am temut să-l anunt. Ascultarea slujbei îi aducea multă mângâiere si poate chiar însănătosirea.

Păcătuim uneori fată de fratii nostri din lipsă de îndrăzneală si asta din prea putină credintă, uitând că mai poate veni si Dumnezeu cu ajutorul său.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

Paștile la Baia Sprie din memoriile Părintelui Aurel Sandru, anul 1951

In zilele acelea, printre numerosii prizonieri de constiinta din lagarul de exterminare de la Baia Sprie, se numara si preotul aradean Teodor Bej care, posedand o memorie de exceptie, cunostea pe de rost tot tipicul religios pascal.

Acelasi preacucernic parinte a cerut altor trei preoti de acolo sa i se asocieze in actiunea de oficiere a slujbei Sfintei Invieri. Mai precis, cei trei alesi erau chemati sa bata in teava cu aer comprimat, la ora 12 noaptea, semnalizand pe aceasta cale, incetarea lucrului. Zis si facut. Auzind semnalul acustic al clipei, robii pun capat lucrului si se indreapta spre locurile dinainte stabilite. Incepe apoi un impresionat serviciu divin la orizontul XII, unde puteam dispune de un spatiu mai mare, cat o catedrala de mare, excavat in abataj. Toni Vasilescu, politistul, muzicianul, dar si ”turnatorul”, a facut din niste sfredele de otel suedez de diferite lungimi o orga de clopote, pe care o atingea cu un alt sfredel, scotand niste sunete de clopot de tonalitati diferite. Era ceva din cer. Singurul neinformat era Gica Petrescu, odinioara capitan de jandarmi, iar aici, sef al turnatorilor din mina, care alerga dintr’un loc intr’altul si, realizand ce se intampla, incerca in zadar sa ne opreasca din actiunea inceputa.

La aceasta “Sfanta Inviere” din primavara anului 1951, au participat plenar oameni din toate confesiunile si nationalitatile prezente, cu exceptia maistrilor si supraveghetorilor – diparuti fara urma si absenti pe toata durata slujbei. Gica Petrescu anunta la suprafata organele de paza ale securitatii. Noi insa ne continuam actiunea.

Emotionant a fost momentul cand preotul a rostit chemarea cea mare: “Veniti de luati lumina!”, iar noi, ocnasii, ne-am aprins lampile de acetilena, una cate una, de la acelasi pastor de suflete ca, apoi, auzind sacerdotalul “HRISTOS A INVIAT!”, sa raspundem in cor prin “ADEVARAT A INVIAT”. Serviciul religios s’a incheiat prin intonarea plenara a aceluiasi “Hristos a inviat din morti, cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte, viata daruindu-le.”

Nu s’a mai lucrat nimic in noaptea aceea. Ne-am strans cu totii la put (circuland pe ruta a doua orizonturi), de unde am iesit mai tarziu la suprafata, intr’o disciplina fara cusur. In fiecare corfa, cei opt care intrau, cantau Hristos a inviat, pana la ultimul sunet al imnului sacru. Nimeni nu iesea din corfa inainte de a fi terminat cantecul. La suprafata, ca si la mormantul Mantuitorului pazit de ostasii lui Pilat, o multime de securisti culcati pe burta, din loc in loc, cu mitralierele indreptate spre noi, cei ce “inviaseram” din adancurile pamantului, iar acum eram iluminati si plini de bucuria si suflul triumfal al Invierii lui Hristos! Orice ni s’ar fi putut intampla in clipele acelea.

Chiar si moartea. Nimeni insa nu-si punea nici o problema, clipa prezenta fiind mult prea inaltatoare pentru ca sa poata fi intinata de teama. Frica era in inimile celor ce ne pazeau inarmati pana in dinti, in timp ce noi mergeam cu lampile aprinse spre poarta lagarului de exterminare, sburand pe aripi de ingeri. De necrezut! Pana si turnatorii ni s’au alaturat in clipele acelea. In fond, Hristos a inviat si pentru ei.

Duminca, in ziua intai de Pasti, la ora 11, a sunat talanga de desteptare si am fost stransi in curte, unde ofiterul politic Alexandru ne-a tinut un logos destul de retinut, reamintindu-ne ca este interzisa rugaciunea in comun.

V’am pastrat, zicea vorbitorul, cruciulitele ce le-ati avut in bagaje. Nu vi le-am confiscat, dar revin cu precizarea ca, daca va rugati, e bine sa va limitati la rugaciunea individuala.

Asa s’a petrecut cea mai inaltatoare “Inviere” a vietii noastre – poate prima din lume care a avut loc la 400-450 de metri sub pamant. Piatra de mormant ce apasa sufletele si trupurile noastre a fost data la o parte, iar noi ne-am inaltat cu amaritele noastre suflete, spre cel ce ne-a zis: “Indrazniti! Eu am biruit lumea.”

Daca aceasta ne-a fost bucuria de Pasti din anul 1951, la Invierea din anul 1952 am avut parte de o si mai mare bucurie, prin aceea ca, pentru prima data dupa patru ani de temnita grea, ne-am putut impartasi cu Preasfantul Trup si Sange al Mantuitorului. Initiativa a aparut parintilor Rotaru, Dumitras, Mioc si Butnaru. Pentru inceput, am cerut maistrului civil de la atelier, pe nume Bauer – care era si el catolic – sa-mi aduca o sticluta cu vin. Zis si facut, in ciuda marelui risc pe care-l implica un asemenea demers. Parintii franciscani au oficiat Sfanta Liturghie in mina si, pe ascuns, toti greco-catolicii ne-am cuminecat. Nimeni din jurul nostru nu a stiut nimic, ceea ce dovedeste ca, intre noi, nu era nici un turnator.

Pe parintii franciscani nu i-am mai intalnit nici odata, iar informatiile pe care le detin acum, in ultimul deceniu al secolului si al mileniului, nici unul din ei nu mai traieste. Se stie insa ca, dupa eliberarea din 1964, au pastorit pe la unele parohii din Moldova, pe urma, rand pe rand, s’au stins trupeste, umpland cerul cu roadele sfinteniei lor si sporind numarul celor ce si-au dat viata pentru lauda si preamarirea lui Dumnezeu.

(Pr. Aurel Sandru – Jurnalul Detentiei Politice in Jud. Arad, 1945-1989, de Corneliu Cornea, Ed.Mirador, Arad 2000, p. 146-148)

---

Nota Părintelui Calciu: Nu l-am intalnit nici odata pe parintele Aurel Sandru, dar, din auzite, stiu ca a fost un om de mare prestigiu si un preot de mare credinta. In schimb, l-am cunoscut pe parintele Bej, chiar foarte bine, deoarece am stat cu el in aceeasi celula la Zarca Aiudului, cateva luni de zile. Venise de la Baia Sprie, inainte de inchiderea minei, deoarece se imbolnavise de o boala curioasa si tot atat de periculoasa, din cauza, probabil, a plumbului din mina: intestinele lui prezentau niste pete galbene, care-i impestritau mucoasele. Fusese dus la spital, i se taiase o portiune din intestinul subtire care fusese dus la analiza si, dupa aceea, a fost expediat la Aiud si pus in Zarca, o sectie pentru cei periculosi si insubordonati. Cu venirea parintelui Bej, viata noastra de celula s’a schimbat: el a introdus o regula a rugaciunii sistematice, invatarea unor texte din Noul Testament – parintele stia pe de rost toate cele patru Evanghelii, unele epistole si cativa psalmi. Sambata seara facea Vecernia si Duminica Sf. Liturghie, impartasindu-ne, daca ne spovedeam, cu firimituri de impartasanie pe care le avea cusute in tivul unei camasi.

Aceasta viata spirituala ritmica ne-a intarit pe cei care eram in aceeasi celula cu el, mai ales ca parintele nu dadea nici cea mai mica atentie bolii sale. Uneori, cand parintele Bej mergea la doctor, cei ramasi in celula (eram, in total, patru detinuti) ne exprimam ingrijorarea pentru boala sa – noi credeam ca era cancer – si ne temeam ca, daca vreun gardian ne-ar prinde ca ne rugam, o izolare la neagra i-ar fi putut fi fatala. Am fi dorit sa-l prevenim de pericol, dar cand parintele revenea in celula, toate temerile dispareau si ne reincepeam viata pe care el o impusese prin forta sa duhovnicecasca. Din fericire, nici odata nu s’a intamplat nimic rau.

Interesant este faptul ca parintele nu ne-a spus niciodata ca el a organizat slujba Invierii din 1951. Ne-a povestit istoria foarte pe scurt, fara a face vreo aluzie la rolul sau, ci prezentand evenimentul ca pe un act colectiv al preotilor. Abia acum, cand am citit articolul parintelui Sandru, am aflat rolul determinant al parintelui Bej.

Avand atatea detalii, necunoscute pana acum, am inceput sa fac o diferenta intre Invierea savarsita de ortodocsi si cea savarsita de parinti catolici franciscani, impingand mai departe, pana la diferentele structurale bisericesti, dintre Ortodoxie si Catolicism.

De ce preotii ortodocsi au facut o slujba de Inviere, in 1951, la care au chemat toti detinutii, ortodocsi si neortodocsi, buni si rai, fara deosebire si teama si de ce calugarii franciscani nu au chemat pe nimeni din afara si ultima apreciere a parintelui Sandru este constatarea fudula ca nimic nu s’a aflat despre “Invierea” lor, dovada ca “intre noi nu era nici un turnator”?

Parintele Bej nu s’a temut de turnatori, nici nu s’a gandit la ei ca la un pericol, ci i-a poftit pe toti la Praznicul cel Mare si nici unul dintre ei nu a tradat. In fond, nu aveau ce trada, caci slujba era pentru toata lumea, devenise un bun al tuturor si, sunt sigur, daca securistii ar fi venit, parintele i-ar fi primit cu bucurie, pentru ca, asa cum spune parintele Sandru, cand gandeste ortodox: “In fond, Hristos a inviat si pentru ei”. Numai cand gandeste catolic spune: “intre noi nu era nici un turnator.”

Cred ca, dincolo de distinctia facuta de Nae Ionescu si altii, intre catolici si ortodocsi – primii find socotiti Marta, care se ingrijeste de cele ale organizarii si cei de al doilea fiind Maria care statea la picioarele lui Iisus sorbindu-i cuvintele, sau, cu o alta metafora, primii fiind tipul pelerinului (activ) si cei de al doilea, tipul Mirelui (contemplativ), sta o imensa auto apreciere catolica si o umilinta spirituala ortodoxa. De aici, si grija catolicismului pentru “o buna aratare”, fata de ordocsi care se ingrijesc de “o mai buna cautare” . Toate celelalte se pierd in cenusiul detaliilor.

(Părintele Gheorghe Calciu, 14 iunie 2002 – Sursa electronică: Blogul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa)

Sfintele Paști cu Virgil Maxim – Aiud, anul 1945

Profitând de atitudinea indecisă a directorului, am obținut permisiunea să sărbătorim Sfintele Paști cu slujba religioasă în curtea închisorii, la Troița Nicadorilor, la care să ia parte toți deținuții, și cei de drept comun. Doar criminalilor de război nu li s-a permis să iasă în curte.

Totuși, cu ajutorul gardienilor prieteni, cei de pe latura opusă T-ului care nu puteau vedea slujba Sfintei Învieri au fost băgați în celule cu vedere spre Troiță. Toți preoții noștri împreună cu cei oficiali, ortodox și greco-catolic, care încă funcționau, au pregătit slujba Învierii.

La strigarea: Veniți de luați Lumina!, adresată celor „Patru Răsărituri ale lumii” de părintele Ion Marinescu cu un timbru de adevărat Vestitor ceresc, s-au aprins făcliile tuturor, chiar și ale celor din Celular. Imnul Hristos a Înviat a spart lumina dimineții, izbucnind ca un strigăt din morți din piepturile celor osândiți pentru credința în Învierea neamului românesc. Părintele, în afara tipicului, a ridicat Sfânta Cruce spre Celular:

– Hristos a Înviat și pentru voi, ca și pentru noi!

– Adevărat a Înviat!, au izbucnit într-un singur glas sufletele acestor frați de suferință; acum cunoșteau Puterea Dumnezeului celui Adevărat, care avea să le fie sprijin, nădejde, mângâiere, alinare și binecuvântare atunci când în conștiința lor suferința li se făcea ispășitoare și mântuitoare.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

Noaptea Învierii din închisoarea Pitești, anul 1949

Și iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporții cosmice, avea însă și semnificația mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră și care acum doreau să știm că sunt împreună cu noi sufletește.

Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănțuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, ușile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a așternut liniștea, ostașul din post a spus: Adevărat a înviat!

(Traian Popescu – Experimentul Pitești, Editura Criterion, București, 2005, pp. 65-66)

Sărbătorirea Paștilor în celula 18 din închisoarea Pitești, anul 1949

Se apropiau Sfintele Pasti, pe la sfârsitul lui aprilie. Iar noi ne pregăteam să sărbătorim primul Paste în închisoare. Camarazii arestati de pe timpul lui Antonescu memoraseră un repertoriu bogat din poeziile lui Radu Gyr. Ne-am pus să le învătăm pe de rost.

Atunci s-a petrecut un fapt cu totul iesit din comun, în care s-a demonstrat încă o dată, dragostea si unitatea de nezdruncinat a acestor tineri, hotărâti să nu facă nici un compromis în lupta lor împotriva comunismului.

Cu o zi sau două înainte de Pasti, un camarad din Bucuresti al cărui nume, din discretie, prefer să nu-l dau, a primit, pe căi lăturalnice, un pachet cu alimente. De remarcat că nu aveam voie să primim nici un pachet de Pasti. Nu mai retin ce greutate avea pachetul, dar nu trecea de zece kilograme. În acest pachet erau puse,cu grijă, si prescuri pentru anaforă, de luat cu ocazia Pastilor. Din acest pachet s-au înfruptat toti studentii, legionari si nelegionari, fără deosebire, de la muncă silnică si temnită grea. N-a rămas nici unul din închisoare care să nu primească ceva. Cantitatea a fost simbolică,dar efectul moral al acestui gest ne-a impresionat în asa măsură pe toti, încât ne-a sustinut în drama care a urmat. Pentru ca cititorul să aibă o imagine clară despre modul cum s-a împărtit acest pachet, voi spune că un ou rosu s-a împărtit în 24 de părti, si în plus cu o bucătică de coajă rosie, ca simbol al marii sărbători.

Trăirea acestui gest de neuitat marca pentru moment dragostea, unirea si frătia celor închisi atunci la Pitesti.

Cele petrecute cu prilejul Pastelui din 1949, la închisoarea Pitesti, m-au îndemnat să mă gândesc serios si să înteleg ce însemnasă ai „inima bună”, asa cum ne îndemnase odinioară bădia Ghită Bărbieru, în celula 121 la Suceava.

Luni de zile m-a muncit acest lucru. Noaptea nu aveam somn, căutând în adâncul sufletului să înteleg ce înseamnă pentru om a avea inimă bună, mai ales în conditiile acelea. Târziu am înteles că a avea inimă bună însemna prezenta lui Dumnezeu în om. Pentru ca omul să-L simtă pe Dumnezeu, trebuie să si-o curete conform îndemnului dat de Iisus:

«Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu».

Deci, această inimă bună se poate dobândi oriunde s-ar afla omul pe pământ – depinde numai de el. În conditiile de detentie, unde tentatiile sunt mai mici dar suferintele aproape de nesuportat, inima poate fi usor „măturată” de tot ceea ce ar împiedica si ofensa prezenta lui Dumnezeu în lăuntrul ei.

În concluzie, am înteles prin inimă bună prezenta lui Dumnezeu într-o inimă curată, si primul pas pentru a o dobândi l-am făcut în celula 18 de la Pitesti, unde am aflat „cheia” cu care să încui usa lumii din care veneam, si s-o deschid pe aceea a lumii în care intrasem. Asa că, întâi am curătit inima de lumea din care veneam: dacă-mi aminteam de lucrurile frumoase pe care le trăisem, mă durea inima, căci nu le mai puteam avea; dacă-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reprosam că le-am făcut. Deci, si într-un caz si în altul –suferintă. (Poporul are o vorbă: „A murit de inimă rea!”, adică dincauza deznădejdii.)

N-as vrea să fiu înteles gresit: de fapt nu părăsisem lumea din care veneam, ci-i „încuiasem” doar usa, ca să nu-mi mai amintesc de cele ce se petrecuseră. Căci, dacă as fi rămas în relatie cu această lume, suferinta pentru pierderea ei m-ar fi ucis sau înrăit. Tot cu această „cheie”, a inimii bune, am descuiat usa care mă introducea în lumea omului privat de tot ceea ce lăsase în urmă. Problema principală era întelegerea acestei lumi, si acceptarea ei în conditiile date.

Atmosfera din celula 18 era plăcută, pe cât se putea; cei doi tineri bucuresteni erau foarte impresionati de cele petrecute de Pasti.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

Învierea la Gherla

Daca nu as marturisi în acest capitol ceea ce am trait atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru ca minunea a facut-o El, iar eu trebuie sa spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adreseaza numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioara Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor. Dumnezeu se face om ca si noi, ca sa-L vedem, sa-L pipaim, sa-L ascultam vorbind, sa vedem minunile pe care le-a facut cu noi oamenii; iar noi ajungem sa-L negam ca Fiu al lui Dumnezeu, sa-L prigonim si sa-L rastignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omeneasca nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pamânt ne-a spus: «Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevarul si Viata».

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru ca El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile facute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnica, ci vor învia ca sa-si primeasca rasplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au facut ca slugi ale satanei. Daca au slujit satanei pe pamânt, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credinta, nu prin puterea de patrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, daruit de Dumnezeu omului prin creatie. Si el opereaza mai ales acolo unde ratiunea umana nu poate patrunde. «Crede si te vei mântui». «Cercetati Scripturile», spune Fiul lui Dumnezeu.

Toata fiinta mea se cutremura ca acela care am trait timp de patru ani o farâma de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Si aceasta pentru ca omul sa fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplator l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitatile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Si nu întâmplator ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credinta la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. În toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, ca se va întâmpla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci ma temeam ca din clipa în clipa îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbata Pastelui. Cu o zi înainte ma rugasem, atât de adânc, cum poate nu am facut-o niciodata în viata mea; în acelasi timp, traiam însa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sâmbata seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douasprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atât era de armonios.

Am cazut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugaciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si învie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat în Învierea Ta”.

În clipa aceea, cum stateam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapânise, timp de patru ani de zile.

Aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara în spate, pâna cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte dupa aceea, dintr-o data, atât de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndata ce forta aceea satanica m-a parasit.

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai încetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul îmi era scaldat în baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atât de usor, de parca pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu ma vindecase si ma înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pamânt, am strigat din toata suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei pacatosi, încât nu stiu cum as putea sa-Ti multumesc!” Si atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndracit: „Iata, te-ai facut sanatos, mergi si de-acum sa nu mai pacatuiesti!”. Si inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trait-o. Daca pâna atunci fusesem în iad, în acel moment simteam ca fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea statea Jimboiu. L-am îmbratisat, spunând din toata inima: „Hristos a înviat!”. „Adevarat a înviat!”, mi-a raspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut sa-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit sa zica: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine”.

Se facuse ziua si cei din camera s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii ma scalda în razele ei. Eram un alt om, pentru ca: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seara au reusit camarazii sa ma trezeasca. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevarata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea.

Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o traisem timp de patru ani, o putere care facea sa nu ma mai tem de nimic, decât de Dumnezeu.

De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încatusare, ci libertate deplina. Cu toate ca trupul îmi ramasese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pamânteasca. Era libertatea data de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: «Eu va dau adevarata libertate». Zidurile închisorii, lacatele si lanturile care ne strângeau si ne zavorau, pentru mine aveau mai putina importanta; eu traiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trairea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slabit aproape pâna la distrofie, se întarise.

Aceia ce vor citi cu bunavointa si rabdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si traiesc asa cum am aratat în marturisirile mele.

Am mai stat în acea camera înca vreo luna, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. Dupa aceea, el a fost luat si dus la ancheta unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fara medicamente, a murit ca un martir. Am aceasta credinta intima ca Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

Dupa plecarea lui Jimboiu, parca se rupsese ceva în mine si l-am rugat pe Virgil Lungeanu, colegul meu, sa-mi faca iesirea din aceasta camera si sa ma trimita pe celular. La insistentele mele, am fost transferat la camera nr. 1 parter, în cladirea mare a închisorii.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

Noaptea Învierii la Jilava, anul 1950

Tensiunea nervoasă creștea în cameră, ca în toată închisoarea. Zilnic, în special noaptea, percheziții inopinante, bătăi cu pumnii sub fălci, schingiuiri sau călcări în picioare, pentru o talpă de bocanc scrisă sau că nu ai stat drepți în fața milițianului. Programul de timorare era bine gândit pentru prăbușirea morală și lichidarea fizică a cât mai mulți dintre noi. Prin morse aflasem că și cei duși la tribunale pentru a fi judecați, pentru recursuri, cercetări, anchete, erau maltratați și chiar că unii deținuți au murit sub lovituri. Iar Maromet și Ivănică, în bătaie de joc, ziceau: “Dă-l la scăzământ!”.

Aflasem că la camera zero se afla un grup de condamnați la moarte; daca executării sentinței nefiind fixată, erau ținuți în condiții jalnice, în intenția de a-i lăsa să moară. Apoi că în secția femeilor o tânără scoasă la anchetă fusese violată de ofițerul anchetator – care o amenințase că o va ucide dacă-l va divulga.

În cameră, din când în când, venea câte un deținut sau mai pleca câte unul. Cei ce veneau aduceau vești despre Canal, despre teroarea de acolo și numărul mare de morți, despre începutul colectivizării forțate sau despre situații din alte închisori sau lagăre de muncă forțată din țară. Orizontul țării se înnegrea sub norii grei ai concepției de fericire universală.

Încercam în atmosfera de teroare să aducem o rază de lumină spirituală, ajutând pe fiecare cu vorba sau fapta și cu puterea rugăciunii, atât cât era posibil, dând exemplu de liniște și încredere. Primeam cu resemnare creștină greutățile și mizeriile impuse de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. În Săptămâna Mare ne-am impus un program de tăcere, meditație și rugăciune, după ce în Duminica Floriilor am încercat să prezentăm pe înțelesul tuturor, semnificația Intrării Domnului Iisus în Ierusalim și datoria fiecăruia de a se pregăti pentru a-L primi în Ierusalimul sufletului său. Noaptea și ziua ștafeta rugăciunii continua fără întrerupere, candela vie ardea permanent. Tăcerea, însoțită de rugăciunea permanentă care nu mai era un secret pentru ceilalți, a creat pentru cei din cameră o stare de adevărată liniște (…)

În Vinerea Mare am cântat versetele pe care ni le-am amintit din fiecare stare a Prohodului și imnurile Sfinte Dumnezeule și Mergi la cer. Apoi liniștea s-a așternut până în noaptea Învierii.

La miezul nopții ne-am sculat. Eram pregătiți să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul lisus Hristos, înviat. Cel ce prin Întrupare devenise om, iar prin Înviere îndumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta împărtășanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulți, nu s-au socotit vrednici de primirea ei.

O, dacă am fi totdeauna așa de riguroși cu noi înșine!

În liniște ne pregăteam ținuta pentru a începe, cu evlavie și teamă, dar și cu îndrăzneală, cântarea imnului Hristos a înviat! De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate, lovituri, icneli și vaiete, care creșteau în intensitate, apropiindu-se însoțite de zăngănitul zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creștinești sau comuniste să fie marcate cu evenimente deosebite, care să rămână în conștiința celor întemnițați. Bătăile, schingiurile, lanțurile, neagra și chiar uciderile, erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor momente omagiale.

Am început să cântăm Hristos a înviat! din ce în ce mai tare, simțind nevoia să apărăm viețile noastre cu strigătul învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi și strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam, ele scădeau în intensitate și se depărtau ca și cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu, să se abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înțeles că Dumnezeu, printr-o hotărâre trimisă de sus, oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea învierii Lui. Am rămas liniștiți la locurile noastre până dimineața. Toți ceilalți din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători.

Sfântul Apostol Pavel și Sila cântau psalmi și se rugau în închisoare, iar toți cei închiși îi ascultau. Dumnezeu actualizează minunile Lui, pentru fiecare generație de credincioși care suferă pentru Adevăr.

Dimineața am făcut cu toții rugăciunea de mulțumire lui Dumnezeu, pentru că ne-a scăpat de furia vrăjmașilor văzuți și nevăzuți și am cântat Hristos a înviat! Prin geamul ferestrei cu văruiala decojită într-un colț, se vedeau peste oblon, pe malul șanțului de apărare, câțiva corcoduși, măceși și porumbari, care înmuguriseră și înfloriseră mai devreme. Câteva floricele ca niște scântei de lumină râdeau în soare. Adăpostul și  căldura din șanț le favorizaseră intrarea în vegetație. Sufletul meu, văzând în aceasta mâna lui Dumnezeu, Care pe toate le învie din moarte o dată cu Sine, s-a umplut de lumină și mi-am citit într-însul acest poem. L-am socotit dăruit de Duhul Proniei Cerești pentru cinstea Învierii și l-am și recitat cu emoție.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, București, 2002, pag. 242-244)

Noaptea Învierii la Colonia Peninsula cu Părintele Dimitrie Bejan, anul 1952

În noaptea Învierii, la miez de noapte, când clopotele din “Valea Neagră” sună pentru Învierea Mântuitorului, ni se face o amănunțită percheziție de către ostași. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blănaru, pontatorul brigăzii, ne ține de față cu aceștia, predica zilei:

– A venit momentul când știința¹ alungă tot mai departe întunecatul misticism, care a ținut omenirea în întuneric de mii de ani. Este timpul ca să părăsiți idioatele și bolnavele învățături înapoiate, cu sectanți, închinătorii lui Iehova.

Care ați îmbâcsit capetele oamenilor până acum și dacă vreți să vă întoarceți în societatea de astăzi, să vă lepădați de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrând în rândurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care vă invită să urcați.

Iar comandantul încheie predica lui Vasile, adresându-se brigadierului și subalternilor lui:

– Să-i omorâți! Vă dau ordin să-i omorâți! Pe răspunderea mea! Paștele mamii lor de dobitoci!

Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea²și strig tare:

– Hristos a înviat, fraților!

Care ești acela mă? întreabă comandantul, întors de pe coridor.

– Eu sunt.

Du-l la carceră, așa dezbrăcat! Dumnezeul mă-tii de bandit!…

Când răsărea soarele, peste pleșuvele dealuri dobrogene, se auzeau, în zbor înalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanța. Către cerul albastru, ridicau scări nevăzute, cântărețele ogoarelor, ciocârliile.
Și era bine! Și pace-n suflet!

Însemn fruntea, pieptul și umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus plutește pe lângă sufletul meu. Mâna Lui îmi atinge fruntea cu caldă binecuvântare.

I-atâta pace-n carceră!

Dulce ești Doamne, în suferințele pe care ni le îngădui!

Fă-mă Doamne, bun! Bun, ca un Om!

(Pr. Dimitrie Bejan – Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pag. , pp. 110-111)

---

1. Este vorba de ”știința” atee, altfel spus darwinismul – teoria materialistă cu care comuniștii și-au justificat lupta de clasă și ororile care au decurs din aceasta. În realitate știința nu este potrivnică lui Dumnezeu ci mărturisește despre lucrările Sale în lumea văzută. Doar ”știința” care neagă drepturile de autor ale lui Dumnezeu asupra lumii și modul în care a făcut-o, este una deformată deci potrivnică adevărului revelat. Căutarea sinceră prin actul științific duce la dobândirea certitudinii existenței lui Dumnezeu, după cum mărturisește și marele om de știință Nicolae Paulescu: ”A demonstra existența unei cauze prime a vieții, imateriale, unice și infinit înțelepte – iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este Dumnezeu. Omul de știință nu se poate deci mulțumi să zică: Credo in Deum (Cred în Dumnezeu). El trebuie să afirme: Scio Deum esse (Știu că Dumnezeu există).”

La rândul său, Părintele Arsenie Boca învață că ”un bărbat de știință, care mărturisește în mediul său pe Dumnezeu, adeseori e mucenic; un conducător de neamuri, dacă se declară atârnător de Dumnezeu, de asemenea e mucenic, ca și cum atârnarea de Dumnezeu ar fi o mare slăbiciune și vinovăție. Și așa pățesc pe rând toți dăruiții lui Dumnezeu când nu se învoiesc la sfatul lumii, să tâlhărească pe Dumnezeu de darul ce li‑l dase spre tot lucrul bun, ce au să-l împlinească în lume”

2. Acesta este harul Duhului Sfânt care s-a făcut simțit în inima părintelui pentru a-l însufla să-l mărturisească pe Hristos, chiar atunci, în fața amenințării cu moartea, așa cum au făcut toți mucenicii, după cuvântul Mântuitorului: ”Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor; fiți dar înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii. (…) Din pricina Mea veți fi duși înaintea conducătorilor și a regilor, ca să le fiți mărturie lor și păgânilor. Iar când vă vor da în mâna lor, nu vă îngrijorați de cum sau ce veți vorbi, că în ceasul acela vi se va da vouă ce să vorbiți; fiindcă nu voi sunteți cei ce vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este Cel ce grăiește întru voi.” (Ev. Matei, 10:16,18-20)

Învierea Domnului cu părintele Liviu Brânzaș, 19 aprilie 1952

În singurătatea de la celula 7, începe o nouă epocă de efervescență sufletească. Acum totul începe să fie foarte clar. Parcă mi s-a ridicat un văl de pe creier. Percep frumusețea Creștinismului cu toată intensitatea. Simt un impuls masiv de a mă dărui slujirii lui Hristos.

Nu există un sens al existenței în afara lui Hristos. Sunt atât de entuziasmat pentru acest moment de renaștere sufletească, încât notez în “Jurnal” bucuria regăsirii mele, prin aceste cuvinte:

“Pe frontispiciul acestei celule trebuie să se scrie cu litere de foc: în acest cavou s-a născut un om!”

Este data de 19 aprilie 1952. Din 29 decembrie 1948 nu am mai avut un asemenea moment de creștere interioară. Mă simt în profunzime altul. A dispărut din sufletul meu orice teamă și orice îndoială. De-acum toate aspirațiile și energiile mele se vor concentra spre idealul apostolic.

Această înviere sufletească a mea se petrece în chiar aceste zile ale Sărbătorii Învierii Domnului. În aceste zile nu am fost scos la anchetă și nu am fost întrerupt în elanurile mele sufletești.

Doar două momente au tulburat această liniște. Primul, în legătură cu Zita. Acum câteva zile a fost scoasă la anchetă. Cel care a condus-o la Weiss era plutonierul Seres. Acest individ sadic, nu s-a putut stăpâni să n-o lovească cu cizmele peste picioare, în timp ce o ducea la anchetă. Când a revenit în celulă, Zita plângea. De-abia a reușit Aurora să o liniștească.

A doua întâmplare a fost ieri, în prima zi de Paști. În tot cursul zilei, am avut impresia că nu prea s-au făcut anchete. A fost liniște pe coridoare. Pe la amiază, a apărut la vizetă sublocotenentul Codileanu. Era, probabil, ofițer de serviciu. Când a deschis ușa, a pătruns în celulă un puternic miros de parfum. Aha, mi-am zis, sărbătorește și el Paștele!

– Ești singur? m-a întrebat el cu un ton binevoitor.

– Da! am răspuns.

M-a privit stăruitor și în ochii lui nu era nimic din lucirea metalică care emană, de obicei din ochii securiștilor. A închis vizeta și s-a depărtat. Deși părea o vizită de rutină, undeva, în adâncul intuiției, a stăruit impresia că vizita nu era întâmplătoare.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Săptămâna Patimilor la minele Cavnic împreună cu Liviu Brânzaș, anul 1953

Săptămâna Patimilor are în închisoare un alt ecou decât în libertate. Acolo unde nu este suferință, lumea este copleșită de pregătirile materiale pentru praznic. Aici, în împărăția durerii, totul se concentrează pe trăirea semnificației religioase.

Drumul pe galerie, spre adâncuri, se parcurge cântându-se imnuri religioase. Răsună bolțile subterane de cântările: “Cu noi este Dumnezeu”, “Sfinte Dumnezeule” și altele.

Ocnașii care merg în șir, purtând lămpile ce scânteiază în joc de lumini și umbre de-alungul galeriilor învăluite în beznă, par niște pelerini ce merg spre un tărâm plin de taine. Așa treceau, odinioară, creștinii primelor prigoane, prin labirintul tainic al catacombelor. Ocnașii de astăzi sunt cei mai buni frați cu prigoniții și martirii de atunci, căci și sufletele lor se înalță spre cer din adâncul catacombelor.

În Vinerea Mare se ține post negru. Nu se mănâncă nimic și nu se bea apă, deși în adâncul ocnei, se lucrează din greu și , în multe locuri, în căldură tropicală. Nu-i nimic! În ziua în care Stăpânul ceresc a răbdat pentru noi, trebuie să răbdăm și noi!

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Noaptea Învierii în catacombele minei Cavnic, anul 1953

Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timorați încearcă să-și realizeze norma.

Spre sfârșitul timpului de muncă, toți ocnașii ne apropiem de corfă. Acolo, în spațiul din fața corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care țin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoți, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârșirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârșit își sting lămpile și gardianul și civilul de la corfă, care stinge și becul electric. Întuneric absolut. Liniște suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina țâșnește parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului:

– Veniți de luați Lumină!

Și lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. Apoi vocea cucernică intonează:

– Mărire Sfintei și Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Din zeci de piepturi răsună cântarea pascală: “Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Și vocea preotului continuă tunătoare:

– Să se scoale Dumnezeu și să se risipească toți vrăjmașii Lui și să piară de la fața Lui toți cei ce-L urăsc pe Dânsul!

Să se risipească și să piară vrăjmașii lui Dumnezeu! Cuvintele sună și răsună ca niște ciocane pe nicovala veacului ateu.

La fiecare cântare, de pe margini, răsună glasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante și mai tulburătoare. Totul este amețitor. Nimic nu lipsește din majestatea Nopții Sfinte: lumini, cântări, clopote…

Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleșitor, răsare o rază de lumină de care nu te poți împărtăși nicicând și nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporți toate chinurile de până acum, numai să te învrednicești de un asemenea har!

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Învierea sărbătorită în lanțuri, anul 1956

La proces, la ultimul cuvânt, am acuzat regimul că nu respectă drepturile omului. Mi s’a dat pe loc pedeap­sa maximă: zece ani.

Avocatul angajat de familie a făcut recurs și s’au mai redus patru ani.

La penitenciar am fost repartizat în celula mare din­spre oraș.

A venit săptămâna mare, cu post și rugăciune. În noaptea învierii, am adormit. Am avut atunci un vis mi­nunat. Se făcea că mă aflu în mijlocul unei fâșii de frontieră, o fâșie lată de pământ arat, greblat și ud. Mă simțeam în mare primejdie și nu știam încotro să mai merg. Deodată a coborît un înger, care m’a apucat de mână și m’a scos afară din fâșia udă.

În acel moment, m’a trezit cineva. Era vecinul meu de pat, un tânăr, Rău, din comuna Vaideeni, jud. Vâl­cea, care mi-a spus:

– Treziți-vă, să auziți ce mândru bat clopotele învierii!

Nu crezusem niciodată în vise, dar visul acesta mi-a format convingerea fermă că nu voi muri în închisoa­re, deși prietenii mi-au făcut și epitaful.

În ziua de Paști, zeci de oameni din celula mea au cântat „Cristos a înviat!” Ofițerul de serviciu și gardi­enii au năvălit în celulă, urlând la noi.

L-am întrebat pe ofițerul de serviciu de ce în Polo­nia se respectă Crăciunul și Pastile.

Am fost dus la izolare, iar de aici m’au dus în ca­mera condamnaților la moarte, după ce mi-au bătut lanțuri la picioare.

(Remus Radina – Testamentul din morgă)

Ortodoxia Tinerilor: Cum sărbătoreau Învierea Domnului mărturisitorii din temnițele comuniste

”Opresorii făceau totul ca sărbătorile să ne aducă un plus de suferință morală și fizică. Cu mai multe zile înainte se dublau gărzile, supravegherea prin vizetă devenea foarte atentă și, de regulă, în Vinerea Mare masa conținea (surprinzător) carne, în timp ce în prima și a doua zi de Paști se servea o hrană oribilă. În timp ce clopotele vesteau slujba Învierii, în celule era liniște, toți meditam și depănam amintiri de familie. Dangătul clopotelor avea un efect extraordinar asupra noastră: renășteau în sufletele noastre speranțele, credința în Învierea neamului românesc și întărirea credinței creștine, ideea că jertfele celor mai buni fii ai neamului nu vor fi făcute în zadar.

Nu aveam calendare pentru a afla când este ziua de Paști, dar după o formulă Gauss calculam cu exactitate data. Cunoșteam, de asemenea, regula ”Mâinii Sfântului Damaschin”, o regulă ușor de reținut care constituia un calendar perfect printr-o anumită numărare a încheieturilor degetelor. Una din metodele cu care ne șicanau și care era, pentru noi, dovadă că premeditează compromiterea acestor sărbători, o constituia percheziția pe care o făceau în noaptea de Înviere. Pătrundeau în celule sau în barăcile de la Canal un număr mare de temniceri, cu scopul de a ne surprinde, rugându-ne sau cu speranța că vor găsi vore carte de rugăciuni.

Țipau ca niște disperați: ”Toată lumea la capătul patului”, după percheziția corporală eram duși afară, în timp ce ei căutat cu înverșunare în toate ungherele, chiar desfăcând saltele. Uneori găseau o rugăciune, o poezie, un capăt de creion, un cui. Toate aceste corpuri delicte ne aduceau tuturor pedepse grele: izolare, înjurături, bătăi și amenințări, pe care, de altfel, nu le luam în seamă. La întoarcerea în celulă sau baracă găseam totul răvășit, împrăștiat pe jos. Toate aceste acțiuni aveau un singur scop: batjocorirea credinței noastre strămoșești. Dacă la Canal nu ne duceau pe șantier în ziua praznicului, găseau altceva de făcut numai pentru a împiedica sfânta sărbătoare.

La primirea coletelor, la Canal, controlul era foarte sever, fiind interzise ouăle, cozonacul, pentru a nu mai spune de prăjituri, bomboane, ciocolată, cacao, lămâi, etc. Doar puține alimente erau permise în ideea de a nu ne aminti de sărbători. Cu toate acestea, nu am renunțat la Dumnezeu – singura noastră speranță. Numai credința ne-a întărit în suferință: în multe ocazii am simțit într-adevăr ajutorul Lui. Dușmanului nostru nu i-au reușit niciodată planurile de distrugere a credinței strămoșești: nici carcera, nici arestul nu ne-au îngeunchiat; ieșeam fermi din camerele de tortură, lucru care îi dezarma pe torționari. Alături de noi erau și fețe bisericești, preoți și călugări care nu au încetat o clipă activitatea misionară. Cred că nu greșesc când afirm că erau adevărați misionari în aceste condiții de prigoană sălbatică, având curajul să oficieze sfânta liturghie, cu mijloace adecvate locului. Oamenii erau spovediți și se împărtășeau în locuri diferite.”

(Alexandru Salcă, Canalul, pp. 25-26)

”Marea grijă a zăvozilor comuniști a fost să ne scoată din Timp, crezând că astfel ne vom pierde, cu vremea, mințile. S-au înșelat. Am știut când este Duminica, când sunt Sfintele Paști, pe care-l descopeream cu ”Mâna Sfântului Damaschin”, învățată mai de toți, când sunt toate celelalte sărbători, pe care le cinsteam, după cuviință, prin post și rugăciune.”

(Paul Păltănea)

”Zilele de sărbătoare, dar mai ales Sfintele Paști, provocau îngrijorări multiple celor ce ne păzeau. Veneau cu duiumul prin celule să ne spioneze, să ne surprindă făcând rugăciuni sau cântând ”Hristos a înviat”. De pildă, celularul de la Aiud, celebrul T, în noaptea Învierii era înțesat cu gardieni pentru a ne împiedica să cântăm în cor ”Hristos a înviat”. Nu au reușit niciodată. Glasurile noastre, mângâiate de lacrimile pentru cei de acasă, umpleau cerurile cu Rugăciunile Învierii, reamintind orășenilor de dincolo de zidurile închisorii, de lumea durerii ce viețuia aproape de ei. Plăteam amarnic această binecuvântată mărturisire pe care o rosteam din convingerea că trebuie să înălțăm Ruga Învierii, pentru că era și ”Învierea” noastră din greul în care trăiam.”

(Paul Păltănea, ”Sfintele Paști după gratii comuniste” în Revista Dunărea de Jos, An 1 (2002) nr. 3, mai 2002, p. 10,  

”Sfintele Paști nu ne prindeau nepregătiți. Posteam miercurea și vinerea, mâncând doar seara. Duminica, în momente lipsite de spionarea gardienilor, rosteam liturghia, căci mulți dintre noi, preoți și mireni, o știam pe de rost. Viața aceasta creștină ne ajuta să trecem cu bine greul cotidian, de multe ori imposibil de suportat. Înfrângrea acestui ”imposibil”, prin puterea ce ne-o trăgeam din adâncurile temeiuri ale rugăciunii, ne-o înălțam spre marea seninătate, pe care mulți dintre noi nu o cunoșteam pe deplin la ceasul intrării în temniță.”

(Paul Păltănea în Revista Dunărea de Jos)

”Imaginați-vă cum făceam noi Paștele! Când cânta toată pușcăria „Hristos a înviat!”, milițienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii! Acolo și la Oranki!… Era directorul care-i îndemna: ,Bateți-i, măi! Nu vedeți că sunt creștini?””

Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinței, Hârlău – Iași, 2002, p. 88 

Învierea Domnului cu părintele Gheorghe Calciu – Închisoarea Aiud, anul 1980 (sau ’82)

…Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paști. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. In noaptea în care știam că este noaptea de Paști, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând.

Vuietul lor pătrundea foarte… spiritual. Adică nu era un vuiet ca și când ai fi lângă el, cipătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Și am cântat „Hristos a înviat!”. La început în gând, pe urma am simțit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o liniște mormântală și orice mișcare din celule era reflectată în afară, pe culoar și, sigur, gardianul m-a auzit cântând și a venit la mine și m-a insultat. Și am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea… Cele mai dragi amintiri in perioada aceasta de izolare au fost relatia mea cu elevii de la Seminarul Teologic si amintirile copilariei. Era vorba de inocenta – inocenta copilariei si inocenta acelor tineri care ma sustinusera in timpul predicilor mele.

A doua zi dimineata garda se schimba la ora 7. Pe secție la noi – era o secție specială de sancțiuni, de pedepse -, erau șase gardieni (era o secție mult mai mare). Ei veneau înșiruiți unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalți și cel care rămânea pe secție deschidea ușa. Noi trebuia să stăm cu fața la perete. El intra și se uita să vadă dacă totul este în ordine. Și n-aveam voie să ne întoarcem cu fața din nou la ușă decât în momentul în care auzeam ușa încuindu-se.

În dimineața aceea de Paști, nu m-am întors, n-am stat cu fața la perete. Era un gardian… Dacă dumneavoastră ați văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de țară, un băiat subțirel, înalt, cu ochi albaștri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalți veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înțeles cum poate cineva care are o frumusețe așa de angelică să fie așa de crud? Daca omul acesta nu bătea 5-6 deținuți în serviciul lui, probabil nu se simțea bine. Și în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai ușor să suporți propria ta tortură decat sa auzi pe altul torturat. Când auzeai strigătele…

Majoritatea celor bătuți erau deținuți de drept comun, pentru că erau puțini deținuți politici. Oamenii aceștia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau și imaginația ta începea să lucreze. Și-ți închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească așa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigatele celuilalt. Și acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortura pe ceilalți. În dimineața aceea când a deschis el ușa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea și în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu fața spre ușă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!”. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul și s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine și-a spus „Adevărat a înviat!”.

A fost pentru mine ca o lovitură în creștetul capului. Și am înțeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!”, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosițe: „Pentru ce căutați pe cel viu între cei morți? Iată a înviat. Veniți să vedeți locul unde-l puseseră”. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru ca Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmașului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Și bucuria mea a fost așa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină și bucurie spirituală.

Eram incredintat unui colonel politic al inchisorii care dadea ordine speciale pentru mine, in sensul rau al cuvantului, nu in sensul bun. Colonelul nu era un om rau atunci cand era beat. Atunci cand era treaz era foarte rau. Spre norocul nostru, al meu mai mult, era mai mult beat decat treaz. Asa ca l-am auzit venind la ora 12 pe culoar.

Culoarele aveau o rezonanta extraordinara. Auzeam pasii de pe culoar si stiam, ii recunosteam pasul, pentru ca urechea se ascute si spiritul urmareste fiecare miscare, asa incat stiai cine vine si stiai cu ce intentii vine.

Si m-am gandit ca intr-o piesa de teatru. Am sa stau cu spatele la perete. Am sa intorc fata spre el, am sa-l privesc in ochi si am sa-i spun “Hristos a inviat!”. Nu mai era ce fusese prima data. Nu mai era un impuls interior. Era ca intr-o piesa de teatru. Adica eu stiam ce-o sa-mi spuna el, el stia ce o sa-i spun eu, ne cunosteam reciproc. El stia incapatanarea mea, eu stiam capacitatea lui, putina lui imaginatie in care trebuia sa reactionezi exact asa cum il stiam. E destul. Si i-am spus “Hristos a inviat!”. El s-a uitat la mine si a spus: “L-ai vazut tu?”. Zic: “Domnule colonel, eu nu L-am vazut cand a inviat, dar cred in adevarul Invierii pentru autoritatea celor care l-au vazut, pentru apostoli, pentru ucenici, pentru martiri, pentru milioane de crestini care au murit slavind pe Hristos fie prin chinuri, fie prin moarte naturala, dar care constituie garantia ca Hristos a inviat. Dumneavoastra, stiti, ati vazut Polul Nord? Dar credeti in el pentru autoritatea atator oameni de stiinta. Nici pe Stalin sau pe Marx nu i-ati vazut decat in poza, dar credeti in ei pentru autoritatea comunistilor care vorbesc de ei”.

Cu cat vorbeam, cu cat argumentam logic, cu atat inima mea se intrista. Cu atat lumina din celula disparea. Pentru ca incercam sa argumentez logic, cu logica umana, un adevar care nu trebuie argumentat. Simpla pronuntare a lui “Hristos a inviat!” era suficient ca sa-l convinga pe el sau sa-l piarda. Si am inteles ca am facut un pacat si Dumnezeu m-a parasit. Ingerul care spusese “Adevarat a inviat”, care adusese lumina in celula plecase…

Va mai spun cateva lucruri. In perioada instalarii comunismului in Rusia incepuse activitatea brigazilor stiintifice. Au ajuns intr-un sat, au adunat satenii si le-au vorbit despre imposibilitatea invierii lui Hristos. Si la sfarsit au intrebat: “Are cineva de spus ceva?” Si s-a ridicat un preot de acolo, un rus. Era ca un taran. Si a spus: “Domnilor, eu as avea ceva de spus”. “Poftim la masa aceasta rosie”. “Eu sunt un om prost, ca si un taran. Nu stiu prea multe lucruri Dumneavoastra sunteti oameni destepti (la masa era chiar si un filozof). Dar un lucru tot am sa spun oamenilor acestia care sunt in sala. S-a sprijinit in masa rosie si a strigat “Hristos a inviat!” si toata sala a raspuns “Adevarat a inviat!”. Aceasta este cea mai mare demonstratie privind invierea lui Hristos. Si eu lovisem in adevarul credintei.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Suferința ca binecuvântare)

 

Radu Gyr – Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist și ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mîinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adînci ca niște păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veștminte
Argintîndu-I pe mîini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
Și mi-a făcut semn ca să tac.

S-a așezat lîngă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mîna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie și rugină
Parcă purtase lanțuri cîndva.

Oftînd și-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpățînă
Și mișunau păduchi și guzgani.
Am simțit cum îmi cade capul pe mînă
Și-am adormit o mie de ani…

Cînd m-am deșteptat din afunda genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
Numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuțite-n unghere,
Cu sulița lor m-au străpuns…

– Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui…
M-am pipăit… și pe mîinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.