MICROZIMELE – Cheia Vieții

MICROZIMELE

Rare sunt personalitățile ce au făcut într-adevăr numai „bine”, într-un domeniu sau altul de activitate. Între cei patru savanți și oameni de bine, de care vorbește Vali Constantinescu, în am în vedere mai ales pe Pasteur. În tot cursul secolului al XX-lea, acesta ne-a fost prezentat drept unul dintre marii binefăcători ai omenirii, alături de Stalin și de o bună duzină care, la o privire mai atentă, nu sunt și n-au fost niciodată ceea ce, o bucată de vreme, s-a crezut că ar fi sau ar fi fost. În amintirile sau memoriile lor, citate de medicul francez Louis de Brouwer în Vaccinarea – Eroarea medicală a secolului (Excalibur, București, 2007) Calmette și Guérin recunosc că, împreună cu Pasteur, din ordinul lui, au trișat în anumite experiențe publice, păcălind nu numai ceilalți cercetători și oameni de știință, ci și marele public, al cărui rol în istorie pare a fi exact acela de a fi veșnicul păcălit, de către toți șarlatanii, saltimbancii, ideologii, politologii, teologii și alții.

Unii nu-l vor crede nici pe Brouwer, dar informația lui e confirmată de surse imposibil de contestat, pe care le aflăm din cartea fundamentală a principalului adversar științific al lui Pasteur, profesorul medic, farmacist, chimist ANTOINE BECHAMP (1816-1908), absolvent al liceului Sfântul SAVA din București, promoția 1834. Cartea lui Antoine Béchamp are un titlu lung: MICROZIMELE ÎN RAPORTURILE LOR CU ETEROGENEZA, HISTOGENEZA, FIZIOLOGIA ȘI PATOLOGIA, cu un subtitlu la fel de lung EXAMINAFREA PANSPERMIEI ATMOSFERICE CONTINUE SAU DISCONTINUE, MORBIDĂ SAU SĂNĂTOASĂ (Lille, 1883, mai multe ediții, inclusiv în Statele Unite, de unde încă poate fi procurată în limba franceză sau engleza americană).

Cartea lui Béchamp arată cum au ajuns Biologia și Medicina la noțiunile de microorganism, microbi și altele. Când? În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Béchamp a făcut multiple Comunicări Academiei de Medicină și Farmacie din Paris, începând cu 1859, an în care Darwin publica, la Londra, Originea Speciilor iar Nicolae Filimon, la București, edita romanul Ciocoii vechi și noi, în a cărui Predoslovie (cuvânt introductiv) spunea ce trebuie despre Manifestul comunist, publicat de Marx și Engels, în urmă cu 11 ani – la vremea respectivă.

Pentru majoritatea celor ce se cred și chiar sunt mai mult sau mai puțin informați, numele lui Pasteur se leagă mai ales de descoperirea microbilor, impunerea vaccinării antirabice, pentru care binefăcătorul omenirii ar fi putut fi condamnat, dacă justiția vremii și-ar fi făcut datoria, iar escrocul n-ar fi beneficiat de aceleași pile și proptele ale altor personalități, tot binefăcătoare, Einstein, Stalin, Lenin, dascălii proletariatului mondial, actualele doici anglo-americane ale Covidului, nobelizate și ele, cu care s-a dorit mult sperata exterminare cvasitotală a omenirii.

Ușurința cu care acceptăm poveștile cu iz științific, teologic, religios, ideologic, dogmatic ar trebui să ne dea de gândit. Precum albanezul Enver Hodja și alți leninisto-staliniști mai vechi sau mai noi, Ho și Minh trecuse și el prin Sorbona, universitate unde au deprins comunismul generații întregi de viitori „binefăcători” eminenți ai omenirii, constructori ai comunismului, organizatori ai Gulagului, care în anii lui de glorie se întindea de la Vladivostok până la Elba, în inima Europei!

Revenind la microbi, mai exact la microorganisme, cei ce au vrut să știe știu că, abia pe patul său de moarte, după câteva decenii în care a susținut contrariul, Pasteur a recunoscut, în sfârșit, că microbul e un nimic, fără nicio importanță – IMPORTANT FIIND NUMAI TERENUL, adică organismul sau organismele în cauză, oameni, animale sau plante.

De ce Pasteur a recunoscut acest lucru abia pe patul morții sale? Mulți rău-făcători se „pocăiesc” în preajma morții. Nu-i ușor de spus de ce o fac. Lucrul însă e constatat, verificat.

Biologia, Medicina, Genetica actuală se resimt încă de pe urma erorilor și pungășiilor „științifice” ale lui Pasteur. Dacă microbul nu-i important, cum Pasteur a recunoscut pe patul morții, ne putem întreba, mai întâi, la ce bun vaccinarea, apoi, și mai important, care este rolul microorganismelor între ființele sau existențele vii, în cadrul vieții. La vremea lui Louis Pasteur și Antoine Béchamp, acesta de pe urmă demonstrase că unele micrororganisme sunt nemuritoare, putând perpetua viața după o „moarte” aparentă de mii, chiar milioane de ani, cazul „microzimelor”, adică al celor mai minuscule și incontestabile dintre microorganismele vizibile în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu microscoapele optice care măreau între 600 și 800 de ori. În laboratoarele sale, Pasteur nu folosea decât microscoapele ce măreau de 300 sau 400 de ori, interzicând în mod expres și repetat microscoapele mai puternice ale epocii. Cum să nu ne gândim la preceptulnimeni nu-i mai orb decât cel ce nu vrea să vadă!

Aceste gânduri nu scad cu nimic valoarea interesantului articol al lui Vali Constantinescu, mai ales în ce privește misionarul iezuit Alexandre de Rhodes. Pe lângă „răul” introducerii idolatriei iudeo-creștine în Vietnam, acesta a contribuit la cunoașterea limbii vietnameze de către europeni, fără să fiu sigur că introducerea alfabetului latin în Vietnam a fost neapărat un lucru „bun” pentru vietnamezi sau alții. Nu pot să nu amintesc opera iezuito-catolică din America Centrală și de Sud, soldată cu simpla exterminare a unor seminții mai mici sau mai mari, adică a multor milioane de oameni, zeci, poate chiar sute de milioane de oameni, vreme de aproape trei secole. Abia după ce au făcut mult rău, după ce au fondat și administrat un stat catolico-sclavagist în Paraguay, vreme de aproximativ un secol și jumătate, o altă generație de iezuiți s-a străduit să repare, ce se mai putea repara. De la groapă însă, se știe, morții nu se întorc, deși „scrierile sacre”, Biblia și altele susțin uneori contrariul.

Revenind la microorganisme, la „microzimele” lui Béchamp, redescoperite și numite altfel, de alte generații de savanți, în diverse alte țări, Pasteur are nemeritul istoric de a fi împiedicat până astăzi progresul științei vieții, al Biologiei și, în consecință, al Medicinei, Geneticii, în general al cunoașterii. Ușurința cu care omenirea s-a lăsat păcălită, dusă cu preșul, este de mirare, dar incontestabilă.

Nu voi vorbi despre sutele și miile de experiențe științifice, de laborator, vreme de peste o jumătate de secol, care au condus pe Béchamp și echipa lui la singura concepție incontestabilă privind microrganismele, cu care astăzi se gargarisesc generații întregi de docți ignoranți în materie de mecanisme ale vieții, pe care nu sunt în stare să le înțeleagă din cauza pădurii ce-i împiedică să vadă copacii, cum se spune. Iată exemplul cel mai simplu și mai convingător cu putință, cules, bineînțeles, din cartea lui Antoine Béchamp, fost elev al liceului Sf Sava, în urmă cu două sute de ani.

O simplă înțepătură la un deget, sau în orice altă zonă a corpului, conduce adesea la formarea unei punguțe cu puroi, ce poate fi dureroasă sau nedureroasă, putându-se agrava sau vindeca de la sine. Ce înseamnă asta? De unde provine cantitatea mai mică sau mai mare de puroi, care adesea se resoarbe singur, alteori conduce la furunculi, furunculoză, septicemie și tot ce urmează. Puroiul provine din propriile noastre celule, din zona afectată de înțepătura ce nu a fost tratată corespunzător, de exemplu prin simpla eliminare a unei mici cantități de sânge infectat, prin stoarcere, operație în general suficientă pentru evitarea formării puroiului și vindecarea rapidă a înțepăturii.

De cele mai multe ori observăm formarea puroiului, apoi fie dispariția lui „de la sine”, fără să facem nimic, în decursul a două sau trei zile, fie apariția unor complicații mai mult sau mai puțin grave. Ceea ce se petrece poate fi rezumat astfel: ca urmare a înțepăturii/pătrunderii unor agenți externi (microbi, etc.), o parte din celulele zonei afectate se transformă în puroi. Apoi, dacă suntem în putere, sănătoși, aceste celule redevin ceea ce au fost și, într-un anumit fel, n-au încetat nicio clipă să fie: celule ale corpului. În unele cazuri, când e nu e vorba doar de o simplă înțepătură, sau când cel în cauză e deja slăbit, din diverse motive (vârstă, boli, etc.), infecția locală progresează, tot mai multe celule din zonele învecinate se transformă în puroi, putându-se ajunge la furunculoză, septicemie și trecerea la forma de viață numită moarte.

Ceea ce merită și trebuie reținut este că propriile noastre celule pot deveni puroi, apoi, de la sine, redeveni celule ale organismului. Și într-un caz și în celălalt, celule în cauză sunt vii, puroiul fiind un mic depozit de bacterii, de un fel sau altul, dar asta e mai puțin important. Ceea ce trebuie înțeles este faptul „involuției!” celulelor sănătoase ale corpului, în sensul că devin puroi, adică bacterii. Apoi, cu sau fără intervenție din partea noastră, bacteriile redevin celulele care au fost, de la caz la caz: nu chiar cele care au fost, de exemplu au fost bătrâne și redevin tinere.

Rupte din corpul nostru, izolate, devenite microorganisme invizibile în praful atmosferic, fostele celule ale diverselor foste organisme superioare, continuă să fie vii, putând afecta, într-un sens sau altul, diversele organisme vii, vegetale, animale sau omenești. Acest lucru explică impasul la care s-a ajuns cu așa numitele produse anti-viață, pe care medicina le utilizează sub numele de „antibiotice”. Curios este că un lucru atât de simplu se înțelege atât de greu. Meritul sau nemeritul lui Pasteur este acela de a ne fi ajutat, deopotrivă, să nu vedem pădurea din cauza copacilor, dar nici copacii din cauza pădurii.

În rest, bineînțeles, articolul lui Vali Constantinescu mă interesează mai ales pentru Dicționarul analitic lusitano-latin, fără să fiu convinsă că renunțarea vietnamezilor la ideograme a fost ceva bun sau rău pentru ei. Introducerea sistemului metric în Europa, în România, în lume a pregătit de exemplu mondializarea cu binele și răul pe care le vedem și le vom vederea tot mai bine, căci nu există bine fără rău, nici lumină fără umbre, nici progres fără riscul pierderii direcției. Între înlocuirea ideogramelor străbune vietnameze, prin caracterele latine, și colonialismul francez, greul război de eliberare din sclavia colonială franceză, sau de evitare a imperialismului american să nu existe oare nicio legătură? Viața înseamnă tot felul de legături, de opțiuni, cu binele și cu răul lor specific. Culturile „minore”, spun unii filosofi, rezistă mult mai bine eroziunii secolelor decât culturile ”educate”, cum spunea un cunoscut impertinent prost crescut, culturi coapte în sera ONG-urilor moderniste, putem spune astăzi.