Incorect Politic
Iulie 15, 2020

MAREA SINUCIDERE

Prefaţă

 

Pentru tine, un singur drum există pe lume. Numai pentru tine există acest drum. Afară de tine, nimeni nu-l poate străbate.

Urmează conştient drumul vieţii tale, pe care alţii se trezesc orbeşte.

– Frederic Nietzsche                      

 

Între altele, îmbelşugata literatură pe marginea celui de al II-lea Război mondial conţine două titluri: Ruskoffi lui Cavanna (Premiul Interaliat) şi Soldatul uitat, al lui Guy Sager.

În ciuda formidabilului complot al tăcerii, organizat de întreaga presă, aceste două titluri au depăşit de mult milionul de exemplare vândute. Deşi foarte diferite, cele două romane au ceva comun: evenimentele sunt prezentate aşa cum au fost văzute de jos, de către muritorii de rând, pe care presa îi numea cadavrele ambulante de la Stalingrad sau Cotul Donului.

În ciuda curajului şi a excepţionalei lor lucidităţi, personajele romanului de faţă sunt la fel de perfect înghiţite şi mărunţite de catastrofele dezlănţuite de guvernele incredibil de mioape, ale popoarelor degenerate, înjosite, murdărite, debusolate.

În alte cărţi, cu alte ocazii am arătat angrenajul ce a condus Francezii la dezastruoasa mediocritate ce produce alegătorii şi aleşii democraţiilor noastre, manipulaţii şi manipulatorii. Mulţi vor crede că este vorba de ultimul Război mondial. Cei mai puţin miopi vor înţelege că vorbesc de prezentul ce continuă al Războiului civil european.

Ispitit de modelul literar al Războiului american de Sece­siune, m-am lăsat copleşit de Antigona lui Jean Anouilh, ce depă­şeşte (Pe) Aripile vântului, din perspectiva înfruntării a două gândiri antagoniste, fără a favoriza niciuna.

Romanul de faţă prezintă o viziune istorică, nu o teză politică.

La ora când Europa, America, Africa de Sud şi URSS sunt devorate din interior, de către Africani şi Asiatici, care vor dis­truge ceea ce ne este mai scump, precum libertatea femeii, forţa individului în faţa tăvălugului nivelator al Statului, sau libertatea de expresie în faţa ipocriziei şi a abuzurilor democraţiilor totalitare, nu mai poate fi vorba de reglarea vechilor socoteli istorice precum problema apartenenţei, la o anumită ţară, a Alzaciei sau a Lorenei, a Tirolului, Sileziei, Transilvaniei, Basa­rabiei, etc. Nu mă interesează decât spălarea colectivă a creie­relor şi a sufletelor, stoparea urii, a ambiţiilor tâmpite şi unel­tirilor criminale dintre popoare, deschizând astfel calea înţe­legerii sănătoase şi mature a istoriei, a urgenţelor tragice cu care suntem confruntaţi azi.

Marxismul, fascismul şi toate ismele posibile, inclusiv cele religioase, suscită angajamentul milioanelor de oameni puri dar naivi, ce sunt întâi escrocaţi şi apoi puşi să se măcelărească unii pe alţii. Deşi aceste isme se sfâşie între ele, maţele şi măruntaiele lor sunt aproape identice: foamea, sexul, pedofilia, depravarea, mântuirea viitoare, tăierea cerebrală împrejur sau prezer­vativul cerebral, frica, oportunismele, corupţia, crimele, nevoia de iluzii şi a unei false coerenţe culturale, etc. Nimic de mirare că abjec­tul şi sublimul au devenit interschimbabile, împletindu-se în cele mai bizare combinaţii posibile, din care cauză orice judecată globală asupra cutărei sau cutărei mişcări istorice nu poate fi decât efectul unui reducţionism infantil.

Multe dintre ideile mele despre naţional-socialismul german vor suscita turbarea celor mai înverşunaţi detractori ai acestuia ca şi aceea a celor mai fideli nostalgici a ceea ce ar fi putut să fie. Cine ar putea contesta că soarta imparţialităţii este provocarea unanimităţii contra ei înşişi ?

Voi fi nevoit să demasc, să distrug clişeele festiviste, groteşti, mincinoase şi falsificatoare impuse de cei patru învingători şi judecători ai unor isprăvi imaginare, fără să pomenesc zecile, chiar sutele de guverne-marionetă, din spatele lor, ce formează menajeria, circul tragic al mondialismului actual, care ar putea deveni ultima pagină a lui homo sapiens pe pământ.

În ciuda aspectului lor teatralo-monolitic, fascismele de acum aproape un secol erau sfâşiate şi compromise, în însăşi fiinţa lor, de rivalităţi personale incredibile, incoerenţă, de falsa înţelegere a lumii din prima jumătate a secolului trecut. În sprijinul acestei idei nu citez decât două izvoare: Ordinea neagră a lui Heinz Hohne (a nu se confunda cu cartea lui Brisault, ce are acelaşi titlu) şi enciclica papală Mit brennender Sorge (Cu cea mai arzătoare nelinişte), a lui Pius al XI-lea. Bineînţeles, Ordinea neagră nu putea fi exhaustivă. Totuşi, autorul nu evocă nici măcar faimoasele unităţii SS Ordensburgen, foarte indisciplinate în raport cu puterea politică şi militară. De altfel, armata germană este singura din lume care a rezervat o deco­raţie pentru indisciplină (Ordinul Maria Tereza), cu condiţia ca îndreptăţirea indisciplinei să fie în final recunoscută. Normal, asta nu poate să nu afecteze imaginea cunoscutei şi temutei discipline militare, a celui mai vrednic, disciplinat şi creator popor din lumea contemporană. Nimic de mirare că aceeaşi Ordine neagră prezintă un Himmler ce complotează cu contele Bernadotte, pentru a-l răsturna pe Hitler şi a încheia pacea cu Occidentalii. Cât despre Mit brennender Sorge, enciclica respectivă emană de la un papă conş­tient de forţa complexă şi confuză a naţional-socialismului, ale cărui orientări viitoare şi ţintă finală nu puteau conveni catoli­cismului, nici aşa-numitelor democraţii.

Nimic nu este însă mai fals decât ideea că fascismele au fost nişte doctrine superficiale şi demagogice. Fascismele veacului trecut au fost străbătute de curentele inconştientului colectiv al popoarelor respective, toate ieşite din conflicte culturale mile­nare, străine oricărui sistem politic din vremea noastră.

Cercetarea istorică nu este la adăpost de erorile specifice slăbiciunilor şi tendinţelor omeneşti. Totuşi, în faţa faptelor, a mărturiilor unor personalităţi rămase până la moarte fidele lui Hitler, cazul lui Léon Degrelle sau Otto Skorzeny, când aceste mărturii coincid cu cele scrise de însuşi controversatul cancelar german, nu mai există nicio posibilitate de îndoială în ce pri­veşte veracitatea spuselor lor. Din astfel de confruntări, pe care mulţi cititori le pot face ei înşişi, rezultă concluzii precum următoarele:

1). Hitler nu credea în antichitatea nordică şi ar fi intenţionat restaurarea elenismului.

2). Führerul nu credea nici în marele proiect de revoluţie culturală şi biologică preconizată de către SS, menajând-o pe aceasta din motive strict militare.

3). În ciuda anumitor declaraţii, Hitler nu a reuşit să se elibereze total de sub jugul iudeo-creştinismului.

Hitler nu a cunoscut lucrările arheologice soldate cu desco­peririle, postbelice, ale lui Jürgen Spanuth şi Britta Verhagen. Ca mulţi romantici germani, el s-a lăsat sedus de lumea meditera­neană, fără să înţeleagă că vestigiile civilizaţiilor respective sunt impresionante pentru că ele s-au bazat pe piatră, în vreme ce culturile daco-celtă, germa­nică şi altele, bazate pe lemn şi metal, nu au lăsat decât urme şi indicii roase de insecte, de oxidare. Între timp s-a dovedit că Nordicii au domesticit calul şi au inventat roata, că au construit ambar­caţiuni şi vapoare neîn­trecute, din rândul lor ieşind metalurgişti superiori celor din Orientul Apropiat sau Mijlociu, inventatori ai oţelului şi ai multor procedee de cimentare, fierari desăvârşiţi şi bijutieri din cei mai rafinaţi. Tot nordicii sunt creatorii sau cel puţin transmi­ţătorii alfabetului cunoscut ca fenician, ca şi a celui grec. Runele sunt singurul sistem de scriere din lume, ale cărui semne au deopotrivă o valoare ideografică şi alfabetică.

Hitler ar fi vrut să realizeze o revoluţie culturală. El s-a dovedit însă incapabil să se debaraseze de modelul hegemonic romano-cezarian, ignorând, necunoscând cu adevărat preţioa­sele cunoştinţe sociologice despre sacru, sau chiar mesajul nietzschean. Insuficienta sau totala necunoaştere ori neînţe­legere se justifică, probabil, pe plan politic: una sau alta dintre sursele gândirii sale se acordă mai uşor cu idealurile liberale şi aristocratice englezeşti, decât cu cezarismul decadenţei romane. Bineînţeles, asta nu împiedică făcătorii şi manipulatorii de opinii zise « democrate », să denunţe ca neo-nazistă orice referinţă la antichitatea nordică, la Nietzsche, Zamolxe, Rugăciunea unui Dac sau Scrisorile lui Eminescu.

Hitler nu a putut niciodată să rupă total şi definitiv cu iudeo-creştinismul, cum au făcut-o înaintea lui unii oameni politici francezi sau mexicani. Ca şi Goebbels sau Göring, el a rămas până la moarte printre ţârcovnicii bisericii creştine. Mulţi martori oculari declară că l-au auzit spunând că Imperiul englez şi Biserica romano-catolică sunt fundamentul ordinii mondiale. În Doctrina mea, importantul complement la Mein Kampf, Hitler mărturiseşte că « identitatea scopurilor noastre cu cele ale Bisericii romano-catolice este atât de clară încât tentaţia unei uniuni complete este foarte mare ». Nu întâmplător, gene­ralul SS Ohlendorf reproşa fascismului mussolinian că « per­turbă » comunitatea credincioşilor creştini.

Niciunul dintre conflictele descrise în această carte nu este inventat. Unii însă se vor întreba: la ce bun încă un roman? Nu ştiu nici eu. Ştiu numai că sunt singurul care îl pot scrie şi că fără acest roman prezentul actual nu poate fi înţeles.

Putem oare spera că, în pofida groaznicei lor decadenţe actuale, Europenii vor lua cunoştinţă de valorile superioare pe care le deţin. Putem spera că popoarele Europei se vor dezice de filosofia lui « Totul este de vânzare, nu se pune decât pro­blema preţului », că se vor debarasa de ruşinoasa viziune a materialismului economic, în versiune marxistă sau alta?

Se va găsi oare un număr suficient de contemporani care să înţeleagă că cei păcăliţi şi căsăpiţi nu sunt inocenţi sau nevino­vaţi, ci complici cu înşelătoriile ce-i pocesc, că oceanul de min­ciuni în care se complac şi care face imposibilă înţelegerea noastră de către noi înşine, înţelegerea trecutului şi a destinului nostru, nu ne-a căzut pe cap decât pentru că ne place să ne bârfim, să ne urîm reciproc, să ne scăldăm în propriile iluzii şi miopii, în vanitatea noastră mai curând prostănacă decât inconştientă?

Suntem în a douăzeci şi cincea oră. Nu am niciun remediu miraculos de propus. Strig către cei tineri, ce încă pot auzii : Adevărul există! Pentru a-l găsii trebuie să conştientizaţi spălarea creierelor voastre, la grădiniţă, în şcoli şi universităţi, mai exact tăierea cerebrală împrejur, prin care aţi trecut cu toţii, fără să vă daţi seama. Aruncaţi la coşul de gunoi al istoriei prezervativul cerebral pe care îl bănuiţi. Dezîndrăciţi-vă singuri! De ce să imitaţi pe cei născuţi nu neapărat boi, dar care cred că trebuie, că este musai să moară vaci? Comparaţia este jignitoare pentru stimaţii boi şi drăguţele vaci, care ne dau laptele, viţeii, pielea şi coarnele lor, cu care apoi ne încornorăm singuri. Nu boii au devenit monstroşi, ci noi, oamenii, omenirea, intelectualii handi­capaţi, culturnicii, aşa numitele civilzaţii, idolatriile şi religiile care pocesc adevărul, mai întâi, apoi, pe cale de consecinţe, întreaga lume a lui Dumnezeu.

Să încetăm a imita pe cei ce cred, prosteşte, din laşitate, lene, superficialitate sau dorinţă de câştig că nu se poate altfel.

Adevărul există! Se poate şi altfel ! Jos minciuna! Jos mincinoşii! După cum spune un scriitor contemporan[1], a cărui ultimă carte a fost recent interzisă în Germania, să spunem cu toţii adevărul, să strigăm adevărul la cer, să facem pe Dracul de ruşine!

***

[1]. Este vorba de Gerald Menuhin, fiul violonistului Iehuda Menuhin, fostul elev al lui George Enescu. Cartea lui poartă titlul Spune adevărul şi fă-l de ruşine pe Diavol, subtitlul ei fiind Recunoaşte-l pe adevăratul inamic şi vino să-l combatem împreună. În plus, cartea poartă următoarea dedicaţie: Pentru Germania, pentru Germanii care încă vor să fie germani, pentru omenire. Ilustraţia copertei acestei cărţi prezintă un bărbat ce smulge iedera parazitară de pe un stejar. Ce-ar fi să încercăm a smulge iedera şi ceilalţi paraziţi de pe stejarii Bătrânului Continent? (NT).

***

Descarcă întreaga carte accesând acest link.