Luptătorii cu condeiul

Iancu Gabriel
Incorect Politic
Mai 14, 2020

 

    LUPTĂTORII CU CONDEIUL

            Luptătorii cu condeiul au constituit întotdeauna o categorie aparte de viteji, atunci când s-au pus în slujba binelui, a dreptății, a adevărului. Ei sunt asemenea unor străjeri care apără zidurile demnității umane și avertizează asupra celor care vor să urce pe aceste ziduri ca să nimicească gândurile și dorințele nobile din oameni.

La baza evolutiei ființei umane stau noțiunile de bine și rău, care sunt fundamentul moralei și al moralității. Sigur, nu ne referim la o evoluție biologică, nici de tip darwinist, nici de alt tip, ci la o devenire din punct de vedere axiologic și ontologic a omului. Această devenire este un “traseu” valoric pe care omul îl parcurge, traseu care trebuie să fie ascendent și în care dragostea de aproapele nostru trebuie să devină tot mai vizibilă. În acest sens, experiențele vieții, problemele, suferințele, bucuriile și interacțiunea cu cei din jur trebuie să se constituie în trepte ale spiritului pe care omul să urce în cunoașterea de sine și în cunoașterea lui Dumnezeu. Toate aceste experiențe nu sunt altceva decât istoria vieții individului, o istorie a unui microcosmos care compusă cu istoria celorlați semeni, a celorlalte microcosmosuri, dau naștere istoriei comunităților umane de orice tip, a națiunilor și a umanității în general în cele din urmă.

Dacă la nivel de individ ar exista o astfel de etică, preocupată să dezvolte axiologic ființa umană, dezvoltare care să se răsfrângă asupra semenilor, istoria ar arăta altfel, iar morala, acest bun intrinsec al omului, nu ar mai avea probleme în deosebirea a ceea ce este bine de ceea ce este mai puțin bine, sau chiar rău iar misiunea celor ce mânuiesc condeiul ar fi mult ușurată.

Omul nu este un animal biologic așa cum au vrut să ne facă să credem adepții psihologiei behavioriste, comportamentale (alți scriitori a căror pană mincinoasă s-a pus în slujba unei false științe) și care excludeau judecățile valorice, reducând omul la o serie de stimuli și reacții, dar și adepții marxismului ateist care, din punct de vedere moral, se substituiau noțiunii de bine. Lenin scria în Opere Alese că moral este să se distrugă orânduirea veche cu tot cu reprezentanții ei, prin acțiunea unită a proletariatului. Ce a însemnat asta s-a văzut prin milioanele de morți cu care a fost presărat drumul prin istorie al acestor “moraliști”.

Rădăcina morală a omului este conștiința, așezată de Creator în fiecare dintre noi. Această instanță superioară care nu poate greși și este imparțială, i-a ghidat pe oameni în preistorie și în toate epocile în care nu era o lege expresă care să reglementeze relațiile dintre oameni și ar trebui să fie și azi o călăuză în noianul de legi și legiferări, sau de idei și teorii ridicate la rangul de lege, în viesparul de asociații și organizații care apără “dreptul” conducătorilor de a ne minți, de a ne jefui și de a ne obliga apoi să-i lăudăm pentru aceasta. De altfel, legea morala este cea prin care Dumnezeu guvernează omenirea și ea este săpată în însăși ființa umană.  Sfantul Apostol Pavel arată în Epistola către romani ca”ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu” este pus în om de la creație, deci nimeni nu se poate dezvinovăți.

De-a lungul istoriei, dorințele și aspirațiile umane s-au dorit a fi “bune” sau ca o întruchipare a noțiunii de “bine”, în funcție de modul în care fiecare percepea realitatea și în funcție de aceasta decreta ceea ce se poate face și ceea ce nu se poate face. Putem spune în acest sens, ca fiecare epocă a avut o morală a sa, un cod etic, care a corespuns mai mult sau mai puțin cu normele divine așezate în om la creație. Conform Sfintei Scripturi și a învățăturilor Sfinților Părinți, omul este “chipul lui Dumnezeu”, chip care constă în trăsături de rațiune-cu care omul poate să înțeleagă judecățile valorice cu caracter permanent, de sentimente- prin care omul poate să iubească pe Dumnezeu și pe semeni și trăsături de voință-prin care omul poate să vrea să facă voia lui Dumnezeu. Acest chip este ca o oglindă, care luminată de conștiința fiecăruia, ne arată realitatea lăuntrică a fiecăruia.

Din nefericire, prin neascultarea primilor oameni, Adam și Eva, chipul lui Dumnezeu în om s-a deformat, s-a distorsionat. Astfel, mintea omului s-a întunecat și au apărut gânduri rele, negre, care au dat naștere la sentimente negative și dorințe distructive, îndreptate împotriva omului și a umanității. Dacă exemplul lui Cain și Abel nu pare multora semnificativ, cred că efectele stalinismului sunt mult mai concludente în ceea ce privește alunecarea omului sub nivelul necuvântătoarelor, știut fiind că nici speciile din regnul animal nu se autodistrug, ci mai degrabă caută să-și conserve existența.

Adevărata morală este nu doar aceea care nu face rău aproapelui, dar totodată nici nu distorsionează chipul lui Dumnezeu în om. Astfel, potrivit codului etic al dragostei instituit de Mântuitorul Hristos, omul trebuie “să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima și pe aproapele lui ca pe sine însuși”, ceea ce presupune că o oarecare doză de iubire de sine este prevăzută și acceptată chiar de preceptele divine. Această iubire de sine însă nu este autodistructivă, ci presupune îngrijirea propriei ființe în ceea ce privește hrana, odihna, habitatul cu confortul lui necesar și toate celelalte nevoi umane normale care se extind apoi la nivelul familiei, al comunității și al națiunii. Aceasta nu este altceva decât împlinirea principiului divin “Ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii aceea să  le faceți voi mai întâi”(Ev. după Matei) principiu sintetizat de geniul popular românesc în zicala “Ceea ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”

Dacă însă “Omul este măsura tuturor lucrurilor” așa cum a afirmat Protagoras, înseamnă că fiecare poate să facă enunțuri și să emită norme etice proprii, conforme cu valorile sale și propriul său mod de înțelegere al vieții și al istoriei. În această privință intervine rolul ziaristului, al luptătorului cu pana și etica profesiunii sale.

Ziaristul trebuie să fie în primul rând un cronicar cât mai fidel și imparțial al evenimentelor, deși acest lucru este adesea dificil având în vedere că deformarea chipului divin în om a adus după sine un mod de gândire partizan, părtinitor în ceea ce privește binele și răul. Adesea binele este privit ca fiind doar cel urmărit de o grupare sau alta și de interesele acestora, care în cele din urmă țintesc la satisfacerea unor dorințe ce ies din cadrul necesarului, al necesității și intră în cel al suprasaturației, al unei abundențe dăunătoare, care produce lăcomie și adicție, alimentând pasiuni și orgolii atât autodistructive, cât și care se constituie în devoratoarele armoniei, ale păcii lăuntrice și păcii dintre oameni.

Astfel, adesea ziariștii au abdicat de la deontologia profesionala și s-au pus în slujba unor interese trecătoare promovate de o anumită putere politică, a unor ideologii sau interese de grup. În vremea regimului comunist, s-au găsit numeroși reprezentanți ai unor categorii socio-profesionale care să prezinte lucrile sau evenimentele în conformitate cu interesele de partid, între care ziariștii erau la loc de frunte, dar și istorici, artiști, scriitori, actori, etc.

Deformarea și “adaptarea” evenimentelor pentru a justifica o putere politică sau alta și mai ales a unui regim vădit totalitar devine astfel imorală. Dacă ne gândim la scriitori care prin romanele lor prezentau o realitate istorică deformată sau la istorici care cosmetizau acțiunile partidului unic și justificau astfel acțiunile puterii politice, înțelegem că lipsa unor valori perene, care să-și aibă rădăcina în ceea ce transcende umanul trecător, adică în divinitate, nu numai că ia naștere o etică mutilată, de genul “eticii și echității socialiste” dar și se duc indivizi, mari comunități umane sau chiar popoare întregi în hăurile și zonele tenebroase ale alienării și dezumanizării.

Doar înarmat cu valorile care transcend timpul și condiția umană trecătoare, mânuitorii condeiului pot fi cronicari fideli ai evenimentelor și pot dezvolta o filozofie a istoriei în concordanță cu o etică neschimbătoare, netributară intereselor meschine și distructive.

Există doar o categorie de luptători ai condeiului care au dreptul să fie partizani. Aceia care apără libertatea și demnitatea celor mulți. Aceia care se pun în slujba unor idealuri nobile și demască minciuna, manipularea și valorile libertății de exprimare, a libertății de opinie, care adesea au fost sugrumate de mai marii unei epoci sau alta. Notăm aici un Mihai Eminescu- eminent cronicar al Timpului său sau un Octavian Goga, căruia Generalul Prezan i-a refuzat înrolarea ca voluntar pe front în 1916 pe motiv că scrisul lui valora mai mult decât două divizii. Astfel a fost înființat un ziar de front tipărit în 30.000 exemplare, 15.000 mergeau pe front la soldații români iar 15.000 exemplare erau vândute la bucată, ziar unde scrisul lui Goga dădea aripi și elan unei armate de eroi, lăsate în paragină de incompetenții zilei, așa cum este lăsat neamul românesc și azi de urmașii acelor netrebnici.

Acești luptători au fost întotdeauna rari și nu se găsesc nici azi la tot pasul, dar ei se pot număra printre vitejii vremurilor noastre. Cuvântul lor este adesea asemenea discursurilor rostite de voievozi sau de marii comandanți de oști înaintea unor bătălii decisive. Cuvântul lor aduce îmbărbătare în inimile celor sinceri și aruncă groaza în șobolanii care zadarnic doresc să zăvorască Cuvântul în întuneric.

Pe Însuși Cuvântul întrupat- pe Mântuitorul Hristos- a încercat să-l reducă la tăcere șleahta celor care credeau că sunt chemați să dea dreptul la cuvânt unuia sau altuia. Urmașii acelor farisei și cărturari s-au grupat azi în organisme și organizații care “împart” dreptul la libera exprimare, ei înșiși slugi netrebnice care vorbesc doar la ordin și doar cuvinte seci, pregătite și abrobate de cei care-i plătesc.

Inventatorii limbii de lemn au și azi ucenici demni de ei, cărora li se potrivesc versurile marelui Eminescu, din poezia Epigonii:

 

“Iară noi? noi, epigonii?… Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

 

Iancu Gabriel