Legionarii încă sunt spaima sistemului!

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Februarie 23, 2024

Legionarii încă sunt spaima sistemului!

Aktual24:

Pe 25 octombrie 1924, prefectul Politiei Iasi, Constantin Manciu, se prabusea pe scarile tribunalului, impuscat in plina zi si in vazul tuturor de tanarul Corneliu Zelea Codreanu. Victima n-avusese nicio sansa: tras de aproape, „glontul i-a trecut prin urechea stanga, patrunzandu-i in creier si omorandu-l pe loc“.

În realitate, Manciu a fost atacatorul, care s-a năpustit asupra lui Codreanu pe treptele judecătoriei, după cum scrie în Pentru Legionari:.

Prefectul s-a prezentat cu întreaga poliţie şi în plină şedinţă, în faţa avocaţilor şi a judecătorului Spiridoneanu care prezida, s-a năpustit asupra noastră.

În aceste împrejurări, cu riscul de a mă pierde, strivit de cei douăzeci de poliţişti înarmaţi, am scos revolverul şi am tras.

Am ţintit în cine se apropia de mine.

Primul, a căzut Manciu. Al doilea, a căzut inspectorul Clos, al treilea, un om cu mult mai puţin vinovat, comisarul Huşanu.

Ceilalţi au dispărut.

Peste câteva minute, în faţa Judecătoriei, se găseau câteva mii de jidani, care cu mâinile ridicate în sus şi cu degetele crispate de ură, aşteptau să ies pentru a mă sfâşia.

Eu am luat în mâna dreaptă pistolul, în care mai aveam cinci cartuşe şi cu stânga am apucat de braţ pe d-l Victor Climescu, avocat din Iaşi, rugându-l să mă însoţească până la Tribunal.

Am ieşit şi astfel am străbătut printre jidănimea care urla, dar care a avut totuşi bunul simţ ca, în faţa revolverului, să-mi facă loc.

*

Crima era socanta, dar cumva previzibila: in anii precedenti, o serie de comploturi si asasinate puse la cale de extremisti fusesera tratate cu indulgenta, vinovatii fiind achitati de fiecare data in uralele publicului. Asa avea sa se intample, de altfel, si cu Corneliu Zelea Codreanu dupa uciderea prefectului Manciu.

Povestea ascensiunii legionarilor in Romania interbelica ar putea sluji oricand drept avertisment: la inceput tolerata si chiar agreata de puterea care credea ca se poate folosi de extremisti, miscarea a scapat curand de sub control pe fondul coruptiei extreme, al incompetentei si lasitatii vechii clase politice.

Crima stupefianta din 25 octombrie 1924 nu venise din senin. Tulburarile din campusurile studentesti si nu numai durau de cativa ani. In mod paradoxal, acestea infloreau intr-un moment de maxim triumf pentru tara. La capatul teribilului Prim Razboi Mondial si al negocierilor de pace de la Paris se reusea unirea tuturor romanilor: se nastea Romania Mare. Proiectul politic al generatiei pasoptiste, pentru care se facusera atatea sacrificii, inclusiv de vieti omenesti, era acum indeplinit.

Șocantă, stupefiantă, iuui bau bau

Nuanțele propagandistice de tipul “crimă șocantă, stupefiantă,” urmăresc a stârni revolta omului care nu cunoaște toată povestea, apelând strict la emoție pentru a-i bloca creierul de la primire informațiilor pozitive despre Codreanu. “Cine, Codreanu? Un criminal” e reacția pavloviană urmărită de Matei Udrea, autorul articolului din Aktual24.

Abia pe la finalul articolului se vorbește de unul dintre motive pentru care existau tulburări în campusurile studențești. În contextul național de după România Mare, o anumită etnie domina numeric facultățile de avocatură și medicină, domina comerțul, domina presa, domina politica și în 1923 au avut triumful dorit încă în urmă cu 100 de ani, anume impunerea drepturilor politice ale jidanilor în Constituție. Este vorba despre o etnie care nu a sângerat, nu a murit, nu s-a jertfit pentru viitorul Neamului Românesc, este vorba despre o etnie care stătea în gazdă, n-a participat la istoria multi-milenară a poporului, dar care profita de pe urma toleranței statale și tratamentului excesiv de pozitiv de care au avut parte în România, tratament unic în Europa, reflectat prin numărul covârșitor de jidani la acea vreme, unul la șapte locuitori români.

Extins masiv ca suprafata (atat teritoriul, cat si populatia i s-au marit brusc de peste doua ori), Regatul Romaniei se confrunta insa cu noi probleme necunoscute pana atunci. Trebuiau integrate populatii care traisera sute de ani in sisteme total diferite si care fusesera atribuite Romaniei, de catre Marile Puteri invingatoare, impreuna cu minoritati foarte insemnate.

Milioane de romani din Basarabia, alaturi de rusi, evrei si tatari, fusesera obisnuiti cu regimul represiv tarist. Alte milioane de transilvaneni, cu mari minoritati maghiara, germana si evreiasca, traisera in Imperiul Austro-Ungar, sub administratie maghiara. Cei 800.000 de bucovineni erau un ghiveci de nationalitati, din care romanii reprezentau doar 34%. In rest, evreii si germanii populau orasele, iar in mediul rural intalneai ucraineni, polonezi, ruteni etc. O compozitie etnica la fel de pestrita era in Banat, unde romanii reprezentau cea mai mare comunitate, fara sa fie insa majoritari, alaturi de alte trei mari grupuri etnice: germanii, maghiarii si sarbii.

Dificultatile noului stat erau colosale. Azi, dupa 100 de ani, romanii pur si simplu nu-si pot imagina cum era viata intr-o tara unde trebuiau uniformizate legislatia, limba, modul de plata, comunicatiile, administratia, pana si credinta. Spre exemplu, Biserica Ortodoxa din Basarabia inca se ghida dupa calendarul vechi, rusesc, iar cand s-a incercat trecerea la calendarul gregorian a izbucnit o adevarata revolta in randurile populatiei si ale preotilor.

La toate acestea se adauga coruptia teribila a administratiei romanesti. Ranile razboiului nu se vindecasera deloc. Oamenii nu uitasera ca liberalii si conservatorii furasera banii pentru inzestrarea Armatei, apoi trimisesera la lupta soldatii neinstruiti si neechipati, din care pricina se inregistrasera pierderi colosale pe front si infrangerile care au dus la ocuparea Munteniei si Dobrogei.

Elocvent pentru frustrarile oamenilor este succesul extraordinar de care s-a bucurat prima miscare politica antisistem, Partidul Poporului condus de generalul Alexandru Averescu. Aparuta chiar in 1918, aceasta formatiune care fluturase ideea „raspunderilor“, adica a justitiei pentru toti cei vinovati de dezastrul din Primul Razboi Mondial, s-a compromis insa curand prin integrarea in vechiul sistem politic, iar in 1923 isi pierduse deja priza la mase, care cautau alti salvatori. Astfel s-a facut loc pentru miscarile extremiste.

Pe de alta parte, indeplinirea idealului Romaniei Mari lasase elitele romanesti fara un proiect de tara viabil, in conditiile in care rezolvarea problemelor administrative si economice erau totusi greu de inteles si transformat in ceva „vandabil“ maselor. Asa ca, dupa cum scrie istoricul Cristian Manolachi in volumul „Revolverul arhanghelului“, publicul a fost curand captat de un nou slogan scurt, de impact, usor de retinut si care putea fi inteles de oricine: „Romania romanilor“.

Tema este simpla si usor de inteles pentru toti: se exploateaza sentimentele antisemite. La momentul 1920, in Europa sunt in voga teoriile conspirationiste despre complotul evreimii mondiale, pentru a pune stapanire pe lume. Se tiparesc si se publica in tiraje masive brosuri cu tot felul de povesti, intre care „Protocoalele inteleptilor Sionului“ este cea mai cunoscuta. Respectivul text va fi tradus, de altfel, si in Romania de Ionel Mota (aghiotantul lui Corneliu Zelea Codreanu si sufletul miscarii legionare din Cluj) si publicat in 1923, cu un an inaintea asasinatului de la Iasi, care a inaugurat seria crimelor legionare din perioada interbelica.

Curios faptul că aceste teorii ale conspirației despre complotul evreimii mondiale erau recunoscute chiar de liderii acestei evreimi, pe lângă opera Protocoalelor Înțelepților Sionului. Se spune că protocoalele sunt false, curios lucru având în vedere că toate aspectele discutate în text își găsesc corespondența în viața reală, reflectă o realitate pe care mass media o ascunde în mod activ.

Astazi se spune ca legionarii au reprezentat doar o minoritate si ca n-au avut o baza de masa. Totusi, dupa cum observa Cristian Manolachi in lucrarea sus-amintita, „cronica judiciara a crimelor politice din perioada interbelica ne dovedeste ca tinerii asasini – achitati in repetate randuri – au cucerit inimile juratilor si ale romanilor de rand… Procesele s-au judecat la Curtea cu Juri, acolo unde vinovatia inculpatilor este decisa de jurati – alesi din randurile clasei de mijloc, mici functionari, invatatori etc –, nu de judecatori“.

Pe scurt, juriștii din interbelic chiar judecau corect, în primul proces al studenților, privitor la complotul împotriva unor personalități, bancheri și politicieni, Justiția i-a achitat pe studenți întrucât ceea ce acuzatorii au prezentat ca fiind complot nu întrunea condițiile prevăzute de lege. Complotul nu avea dată, ceea ce era o condiție legală pentru a se considera complot.

În procesul lui Codreanu lucrurile au stat mult mai simple, împușcarea lui Manciu având loc în public, pe treptele judecătoriei, în fața a zeci de martori. Aceștia l-au văzut năpustindu-se asupra lui Codreanu, iar Justiția a decis că a fost auto-apărare.

Primul pas: la congresul studentesc tinut in 1920, la Cluj, Codreanu cere interzicerea necrestinilor in centrele studentesti. El se justifica: trebuie evitata „transformarea unor centre romanesti in centre mixte romano-jidanesti“

Miscarea legionara isi are obarsia in Moldova, la Iasi. Explicatiile sunt simple. Orasul are o foarte mare comunitate evreiasca. La universitatea de aici vin, dupa Unire, si numerosi studenti basarabeni, multi contaminati de ideile bolsevice. Nu trebuie sa uitam ca, in epoca, amenintarea Rusiei comunizate reprezinta principala amenintare pentru statul roman.

Pe fundalul greutatilor vietii si al problemelor descrise mai sus – atat interne, cat si externe –,tensiunile cresc foarte mult. In randurile studentilor exista un foarte viu spirit polemic, participativ, politic. Codreanu chiar va spune mai tarziu, in memoriile sale, ca teama de o invazie de peste Nistru si a unor sabotaje ale „bandelor iudeo-comuniste“ din interior l-a determinat sa treaca la actiune.

In mod surprinzator, insa, primul pas se face la congresul national studentesc de la Cluj, din 1920, si nu la Iasi. Inaintea deschiderii anului scolar, studentii care se proclama crestini cer interzicerea necrestinilor (adica a evreilor) in centrele studentesti, ca sa se evite „transformarea unor centre romanesti in centre mixte romano-jidanesti“. Corneliu Zelea Codreanu este cel care vine cu propunerea, dar nu primeste decat sustinerea basarabenilor si a unei parti din delegatia moldovenilor de dincoace de Prut.

Acesta este primul moment de slabiciune, in care extremistii vad ca folosirea fortei este solutia pentru obstacolele intampinate. Ca sa obtina voturile necesare, factiunea condusa de Codreanu trece la presiuni.

Participantii la congres sunt amenintati, intimidati, convinsi. Cei care nu se lasa sunt calomniati, acuzati ca sunt vanduti evreilor si ca sunt platiti de familia Blank, detinatoarea unei puternice banci in perioada interbelica.

Pana la urma, aceste mijloace dau roade si motiunea trece, spre satisfactia lui Codreanu, care revine la Iasi triumfator si pus pe fapte mari. Studentii nationalisti pornesc scandalul inca dinaintea primei zi de curs. Acestia sunt „cu ciomege inmaini, ca sa impiedice intrarea studentilor in universitate pana nu se va face un serviciu religios“ („Antisemitismul universitar in Romania (1919-1939), Marturii documentare“, editor Lucian Nastasa).

Iată perspectiva lui Codreanu cu privire la episodul deschiderii anului universitar fără slujbă religioasă:

DESCHIDEREA UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI ÎN TOAMNA ANULUI 1920 (Pentru Legionari)

La celelalte centre universitare, linişte. Noi eram însă condamnaţi la războire.

Pentru prima oară în istoria Universităţii ieşene, senatul universitar anunţă deschiderea cursurilor fără preoţi şi fără serviciul religios.

Pentru a înţelege cineva durerea noastră, trebuie să ştie că această solemnitate era, neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universităţii. Veneau: tot senatul universitar, toţi profesorii, toţi studenţii şi cei nou înscrişi; era prezentă elita intelectuală a Iaşiului. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aulă, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba tradiţiei ei semiseculare. Mai grav: universitatea Iaşiului creştin, cea mai înaltă şcoală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din şcoală, din instituţii, din ţară.

Profesorii Universităţii din Iaşi, afară de cei 4-5 cunoscuţi, au primit cu mare satisfacţie hotărârea păgână a senatului, acest pas înainte, care va scoate „ştiinţa românească” din „barbarie” şi din „prejudecăţile medievale”.

Studenţii comunişti jubilau, jidănimea triumfa, iar noi, câţiva, ne întrebam cu durere: oare cât mai este până când vor fi dărâmate bisericile iar preoţii în odăjdii răstigniţi în altare?

Un număr de vreo opt studenţi naţionalişti, care ne aflam în Iaşi, am umblat zadarnic pe la uşile multor profesori, încercând să-i convingem a reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre intervenţii n-au dus la nici un rezultat.

Şi atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: să ne opunem cu forţa la deschiderea universităţii.

Ne-am culcat cu toţii în str. Suhupan nr.4, sediul acţiunii noastre, pentru a rămâne grupaţi. La 6 dimineaţa eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalţi să vină după noi. Am închis şi baricadat uşa din dos a universităţii, lăsându-l pe Frimu acolo.

Eu am făcut un afiş scris cu creionul roşu, pe care l-am lipit pe uşa cea mare de la intrare: „Aduc la cunoştinţa domnilor studenţi precum şi a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase tradiţionale”. Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu.

De la ora 8 au început să vină studenţii. Eu am rezistat singur la uşă până la ora 9 şi jumătate, când în faţa universităţii se adunaseră peste 300 de studenţi.

În momentul când profesorul Müller de la matematici voia să intre cu forţa, i-am spus: „Când aţi intrat profesor la universitate aţi jurat pe cruce. Pentru ce vă ridicaţi cum împotriva crucii? Sunteţi un sperjur, pentru că aţi jurat într-un lucru în care nu aţi crezut, iar acum vă călcaţi jurământul.”

Atunci studenţii, peste 300, în frunte cu Marin, şeful comuniştilor, cu Hriţcu, cu Ionescu de la Botoşani, s-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis uşa de la universitate, m-au introdus în sala paşilor pierduţi, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capăt la celălalt al sălii timp de aproape o jumătate de oră, dândumi cu bastoanele şi cu pumnii în cap. Nici o apărare şi nici o ripostă nu mai era posibilă, deoarece eram prins la mijloc şi împins din toate părţile primind lovituri de pretutindeni.

În sfârşit am fost lăsat. Pe când stăteam într-un colţ şi mă gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit şi cei şase. Biruinţa adversarilor n-a durat însă mult pentru că peste puţin timp secretarul universităţii s-a coborât de la rectorat şi a afişat următoarele: „Se aduce la cunoştinţa tuturora că rectoratul a hotărât ca universitatea să rămână închisă până Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios”. Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă.

Miercuri dimineaţa, peste două zile, în sala arhiplină de lume din întreg oraşul s-a oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toţi.

A vorbit neîntrecut de frumos profesorul A. C. Cuza.

De atunci mi s-a înrădăcinat credinţa care nu mă va părăsi, că cel are luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodată.

*

Din text nu reiese nicidecum ideea că ar fi fost o armată de studenți cu ciomege blocând universitatea, mai degrabă se vede cum Corneliu Zelea Codreanu era singur și a fost bătut. Totuși acțiunea lui a avut succes, deschiderea anului universitar s-a amânat și apoi a avut loc cu slujba religioasă.

Din nou, majoritatea nu este de acord, dar ezitarea autoritatilor si nehotararea celorlalti le da castig de cauza batausilor. Studentii ardeleni si bucovineni din Universitatea Iasi informeaza conducerea ca nu accepta metodele „de natura demagogica si brutala“ ale lui Codreanu, desi sunt de acord ca o slujba ar trebui facuta. Conducerea universitatii cedeaza si face aceasta slujba religioasa.

Probleme sunt insa nu doar cu nationalistii violenti. In primavara lui 1921, la Corpul 4 Armata din Iasi ajunge informarea ca studentii evrei basarabeni si-au facut „cuiburi bolsevice si comuniste, dispunand de tipografii secrete“. Un student basarabean e prins imprastiind „manifeste prin care indemna studentii la greva“. Serviciile de informatii romanesti relateaza ca printre studentii comunisti este raspandita moda purtarii sepcilor rusesti, ca simbol distinctiv. Siguranta Statului (echivalentul SRI de azi) stampileaza carnetele studentilor basarabeni din Iasi care nu sunt de etnie romana, pentru ca „in acest mod controlul strainilor se poate face mult mai usor“.

In fata acestor provocari evidente (sa nu uitam ca in 1924 va avea loc si celebra miscare bolsevica separatista de la Tatarbunar), autoritatile statului roman nu actioneaza ferm, tolerand in schimb reactia violenta a gruparii extremiste avandu-l in frunte pe Corneliu Zelea Codreanu. Nu e deloc clar cat a fost indecizie a statului si cat complicitate a acestuia cu batausii, lasati sa faca ordine cu batele in strada intr-un moment in care pericolul bolsevic e autentic. S-a preferat aceasta rezolvare paramilitara, in loc sa se impuna legea.

1921: Codreanu e exmatriculat dupa ce „bate bine“ cativa ziaristi locali. Studentul se justifica invocand atacurile nedrepte din „presa jidaneasca“ locala. Au loc agresiuni, dar statul nu intervine, multumit ca batausii se ocupa „neoficial“ de miscarea bolsevica din Iasi

Codreanu ia initiativa si, cand studentii basarabeni din Iasi intra in greva, in primavara lui 1921, in semn de protest fata de arestarile facute de autoritati, le interzice acestora accesul in cantina universitatii. Bineinteles ca astfel de masuri nu pot fi luate de studenti – cine mananca si cine nu –, dar extremistii profita din nou de indecizia conducerii. Cei vizati i se plang rectorului „contra atitudinii insuportabile fata de studentii basarabeni a unor studenti grupati in jurul studentului Zelea Codreanu (…), cautand prin teroare sa impuna modul lor de cugetare si purtare fratilor din Basarabia“.

Nu se intampla insa nimic si Codreanu anunta ca sepcile rusesti purtate de studentii bosevici sunt arse in public. Cum basarabenii sunt supravegheati informativ de Siguranta, in mod clar autoritatile stiu cu precizie ce se intampla. Si totusi, nu se ia nicio masura pentru a calma spiritele teribil de inveninate. Practic, se incearca rezolvarea problemei cu mana studentilor nationalisti.

Dar, in loc sa se intample asta, violenta tolerata de stat se revarsa in afara campusului studentesc, pe strazile Iasiului. Un chiosc de ziare detinut de un evreu este devastat de Codreanu si banda sa. Un student cu care are o disputa verbala este palmuit. „Cativa ziaristi locali sunt «batuti bine» de Codreanu, la sfarsitul lunii mai a anului 1921. Studentul acuza atacurile nedrepte din «presa jidaneasca» locala, dar mai ales faptul ca ziaristul Ghiulea i-ar fi calomniat tatal“, scrie Cristian Manolachi in „Revolverul arhanghelului“.

Împotriva Bolșevismului 

Să ne oprim asupra acestui episod și să vedem justificarea lui Corneliu Zelea Codreanu, așa cum apare în cartea sa, Pentru Legionari:

Grupul nostru trece mai departe. Se ia la luptă cu presa iudeocomunistă. El însă n-are presă ca să se lupte pe calea scrisului. În urma unor articole necuviincioase la adresa Regelui, Armatei şi Bisericii, grupul nostru scos din răbdări pătrunde la redacţiile şi tipografiile ziarului „Lumea”, condus de jidanul Hefter, şi „Opinia” şi sfarmă tiparniţele care împrăştiau otravă şi insultă.

Provocam dezordini, fără îndoială, dar acele dezordini vor opri marea dezordine, ireparabila dezordine pe care o pregăteau în ţara aceasta simbriaşii revoluţiei comuniste.

Iată înălțimea conștiinței omului care vedea ceea ce urma să vină peste țară. Pericolul bolșevic era real. Știa că în lipsa unei opoziții viguroase, țara era vulnerabilă ciumei roșii. Matei Udrea minimizează acest pericol și se concentrează pe dezordinile mai mici produse de Codreanu.

Acest nou incident duce la protestul oficial al sindicatului ziaristilor din Moldova, in urma caruia Senatul Universitar din Iasi decide, in sfarsit, exmatricularea lui Codreanu. Centrul Studentesc Iasi si toate celealte societati studentesti sustin decizia pentru ca „niciun om civilizat nu poate aproba procedeul brutal al domnului Codreanu“.

Dar, surpriza! Lucrurile nu se incheie aici, asa cum ar fi normal. In scena intra profesorul Alexandru Constantin Cuza (A.C. Cuza), care intervine in ajutorul extremistului! Pentru ca n-are argumente juridice, A.C. Cuza invoca un asa-zis cod de onoare al barbatilor: „Din punct de vedere pedagogic, universitatea nu poate cultiva lasitatea“.

Ce bine ar fi să mai avem un cod al onoarei astăzi! Dar se pare că onoarea a dispărut, înlocuită cu lâncezimea toleranței și a indiferenței. Astăzi a fi onorabil în sensul descris de A.C. Cuza ar atrage pedepse penale și civile.

Onoare studenţimii care pentru credinţa ei, înfruntând atâtea lovituri, a dat un exemplu de voinţă colectivă nemaiîntâlnit în istoria universităţilor din întreaga lume. În nici o ţară nu s-a văzut ca studenţimea, unită într-un singur suflet, asumându-şi toate responsabilităţile şi toate riscurile, să poată menţine greva generală timp de un an de zile, pentru a-şi impune credinţele, urmărind prin demonstraţia ei trezirea la conştiinţă a naţiei întregi, faţă de cea mai grea problemă a existenţei sale. Este o pagină frumoasă, o pagină eroică scrisă cu suferinţa acestei tinerimi în cartea neamului românesc.

 

Acest sprijin, direct sau discret, primit mereu de miscarea extremista in primii sai ani fie din partea statului, fie a unor politicieni ori personalitati din societatea civila va juca un rol decisiv in supravietuirea, dezvoltarea si ascensiunea miscarii legionare.

In cazul de fata, desi Senatul Universitatii Iasi mentine decizia de exmatriculare a lui Codreanu, acesta continua nestingherit sa mearga la cursuri pentru ca Facultatea de Drept (unde este el student), unde este decan A.C. Cuza, nu recunoaste decizia!

„Lipsa cadavrelor evreiesti din salile de disectie“, scanteia care duce la explozia antisemitismului in universitati. Se ajunge la „batai sangeroase“ si devastari de magazine evreiesti

Tolerarea acestor lucruri aduce haosul in mediul universitar iesean. Codreanu nu mai recunoaste autoritatea Centrului Studentesc Iasi – bineinteles, „vandut jidanilor“ – si-si face propria Asociatie a Studentilor Crestini, „adevaratul centru studentesc“. Practic, in acest moment numai scoala nu se mai face la Universitatea din Iasi, iar studentii sunt polarizati in tabere ireconciliabile politic.

“Numai școală nu se făcea”, atunci cum se face că studenții greviști, care au menținut un an de zile greva studențească, fenomen unic în lume, și-au luat toți examenele?

Propagandiștii de serviciu, antiromâni și antilegionari, ‘vânduți jidanilor’, cum bine subliniază Căpitanul, s-au mai instruit cu privire la istoria Legiunii, și-au rafinat metodele de atac, dar în cuvintele lor se discerne necinstea sufletească prin dubla măsură practicată, mereu demonizând mișcarea națională de ieri și de azi.

Codreanu pleaca temporar in Germania, in 1922, pentru a-si continua studiile de drept, dar gruparea extremista construita de el isi va continua actiunile. Noul sef, Ilie Garneata, va face scandal la un spectacol tinut la Teatrul National din Iasi, pe motiv ca in distributie fusese si o actrita evreica. Va fi nevoie de interventia jandarmilor pentru ca lucrurile sa nu escaladeze. Incidentele antisemite se raspandesc si in alte orase din Moldova, iar o trupa evreiasca este alungata de la Husi si Barlad. Codreanu jubileaza.

In acest moment, evenimentele antisemite scapa complet de sub control si se extind la nivel national. Spre sfarsitul anului 1922, studentii din Cluj reclama „lipsa cadavrelor evreiesti din salile de disectie“. Istoricul Alex Mihai Stoenescu scrie, in „Istoria loviturilor de stat din Romania“, ca acestea sunt sustrase de comunitatea evreiasca, in conformitate cu prevederile religiei mozaice. Studentii cer „cadavre de evrei in raport cu numarul studentilor evrei“. „Revendicarea a fost cu atat mai dificil de satisfacut, cu cat majoritatea studentilor medicinisti clujeni erau evrei“, scrie Cristian Manolachi in „Revolverul arhanghelului“.

Acesta era marele scandal care a provocat răzmerița din Cluj. Jidanii refuzau să disece pe cadavrele lor din motive religioase, dar insistau să disece cadavre creștine. De la acest fapt a început o încăierare în universitate, s-au suspendat cursurile, apoi agitațiile s-au revărsat pe străzile Clujului.

Nu era normal ca, mai ales dacă voiau drepturi egale, să aibă și obligații egale? Să trebuiască și ei să disece pe cadavre de iudei, nu exclusiv pe creștini? Cereau prea mult Românii?

Studentii crestini interzic accesul celor evrei la orele de anatomie practica, iar liderul comunitatii evreiesti din Cluj dezminte oficial presupusa rascumparare a cadavrelor evreiesti destinate disectiei.

Lucrurile escaladeaza si in decembrie 1922 se ajunge la violente publice. De la tribuna Parlamentului, deputatii minoritatii evreiesti denunta atacurile impotriva cetatenilor evrei si cer ca Ministerul de Interne si Ministerul Educatiei sa iasa, in sfarsit, din pasivitate. Parlamentarii afla despre actele de vandalism, distrugerea unor sedii de firme evreiesti, „batai sangeroase“ si chiar decesul unei persoane.

Atentatul la rectorul Universitatii Cluj. Vinovatii scapa

Studentii intra in greva generala, blocand anul universitar. Se solicita acum nu numai clauza numerica la cadavrele evreiesti din salile de disectie, ci alocalrea pe criterii de reprezentare etnica a locurilor de admitere la universitati. Miza este, din nou, inlaturarea evreilor, care reprezinta doar 4,03% din populatia totala a Romaniei. „Se forteaza aplicarea unui soi de corectitudine (dictatura) aritmetica, o forma de protectionism educational, de discriminare pozitiva a romanilor majoritari“, observa Cristian Manolachi. Ionel Mota, liderul studentilor extremisti clujeni, il invoca pe Dumnezeu in aceasta poveste: „Numerus clausus al nostru e moral (…). Cauza noastra e, asadar, dreapta si sfanta. (…) Asa a facut Cristos!”.

Numerus Clausus

O discriminare pozitivă zici? Nu mai degrabă o stare firească a lucrurilor, o reprezentare proporțională, corectă?

Iată câteva statistici din anul 1920:

Situaţia la Universitatea din Cernăuţi
Facultatea de Filosofie, semestrul de vară:
Români: 174
Evrei: 574
La Drept, în acelaşi oraş, semestrul de vară:
După religie
Ortodocşi 237 (Români şi Ruteni)
Catolici 98
Luterani 26
Alte religii 31
Mozaici 506
(Din „Situaţia demografică a României”, de Em. Vasiliu-Cluj, pag.84)

În Basarabia
Învăţământul primar rural:
Băieţi: 72.289 Români 1.974 străini creştini 1.281 Evrei
Fete: 27.555 ,, 1.302 ,, 2.147 ,,

Învăţământul primar urban:
Băieţi: 6.385 Români 2.435 străini din care 1.351 Evrei
Fete: 5.501 ,, 2.435 ,, 2.492 ,,

Şcoli secundare şi profesionale:
1.535 ortodocşi, 6.302 mozaici

Şcoli secundare mixte:
690 ortodocşi, 1.341 mozaici
(op. cit. pag. 84-85)

În Vechiul Regat

Liceul din Bacău Români: 363 Evrei: 198
,, ,, Botoşani ,, 229 ,, 127
,, de fete, Botoşani ,, 155 ,, 173
,, din Dorohoi ,, 177 ,, 167
,, din Fălticeni ,, 152 ,, 100
,, Naţional, Iaşi ,, 292 ,, 201
Gimn. Alex. cel Bun, Iaşi ,, 93 ,, 215
,, Ştefan cel Mare, Iaşi ,, 94 ,, 120
Liceul din Roman ,, 256 ,, 157
,, din Piatra Neamţ ,, 347 ,, 179

Şcoli particulare Bucureşti

Români: 441 Evrei: 781

Iaşi ,, 37 ,, 108

Galaţi ,, 190 ,, 199

(Opera cit. pag. 85-87)

Situaţia la Universitatea din Iaşi

Facultatea de Medicină

Români: 546 Evrei: 831

,, Farmacie ,, 97 ,, 299

,, Litere ,, 351 ,, 100

,, Ştiinţe ,, 722 ,, 321

,, Drept ,, 1.743 ,, 370

(Op. cit. pag. 87-88)

Nu era normal ca poporul român, care a luptat pentru independență si a făcut enorm de multe sacrificii, să aibă dreptul  să decidă câte locuri alocă minorităților?

Evenimentele din Romania nu sunt insa singulare. La nivelul intregii Europe Centrale e in desfasurare o furie antisemita. In universitatile din Polonia, Lituania, Cehoslovacia, Ungaria si Austria au loc incidente care-i vizeaza pe evrei.

Măi să fie, oare de ce? Așa fără motiv toți europenii s-au trezit într-o dimineață și au zis: “Mamă ce urâm Jidanii”?

Probabil așa au zis și popoarele celor 109 țări din care Jidanii au fost alungați de-a lungul istoriei, mereu fiind nevinovați, curați ca lacrima, dar mereu fiind vinovate popoarele gazdă pentru antisemitismul spontan și inexplicabil.

 

In fata acestui balamuc, autoritatile au din nou o atitudine oscilanta si sovaielnica. Initial, este acceptat numerus clausus. Apoi se razgandesc si dupa o luna spun ca e inacceptabil. Rectorul Universitatii din Cluj, Iacob Iacobovici – chirurg si profesor de medicina – va fi, 6 luni mai tarziu, tinta unui atentat cand asupra locuintei sale se trag patru focuri de revolver.

Autoritatile il banuiesc pe studentul Ioan Moldovan, recent exclus din Universitatea Cluj, dar acesta neaga cu vehementa. Nu exista probe.

In acest haos reapare Corneliu Zelea Codreanu, revenit din Germania pentru a prelua conducerea miscarii extremiste. E nemultumit ca liderii miscarii studentesti au tinte prea mici. Ei vor conditii mai bune in camine, la cantine si in laboratoarele de studiu. Lui Codreanu i se par nesemnificative aceste revendicari, el vrea ca totul sa ia o directie politica la nivel national.

Capatarea dreptului la cetatenie de catre evrei provoaca, in 1923, coagularea miscarii extremiste antisemite. Se face fuziunea intre elite si studentii agresivi

Momentul in care agitatia extremista tolerata de autoritati se coaguleaza intr-o miscare coerenta vine la inceputul lui 1923. Parlamentul introduce in Constitutie dreptul evreilor de a primi cetatenie. Cazul este foarte puternic dezbatut in epoca, pentru ca pe parcursul ultimelor decenii in tara au intrat sute de mii de refugiati, mai ales din Imperiul Tarist. Multi nu sunt integrati si nu vorbesc limba romana. Ionel Bratianu vrea ca fiecare persoana sa primeasca individual cetatenie atunci cand intruneste conditiile. Marile Puteri conditioneaza insa recunoasterea Marii Uniri de la 1918 de acest criteriu, incetatenirea tuturor evreilor din Romania.

Seamănă de parcă Marile Puteri sunt controlate de această minoritate etnică suprareprezentată în presă, camătă și lobby politic.

Nu datorăm drepturi egale nimănui

Ioan Slavici explică bine care-i faza cu drepturile egale, în broșura Sol și Haben:

Popoarele luminate ne aruncă vorba că nesocotim principiile umanitare, când voim să respingem pe Ovrei de pe pămentul nostru.

Lasă că Ovreii sunt aceia care propovăduiesc ideile umanitare pentru ca să tragă înșiși folos din stăpânirea lor, dar’ între noi și Ovrei nici nu încape vorba de umanitate.

Înainte de toate umanitatea cere să avem milă de alți oameni mai nenorociți decât noi, eară Ovreii nu cer milă, ci drepturi.

Apoi, de umanitate nu poate fi vorba decât între oameni: între popoare nu există decât porunca intereselor bine înțelese și justificate.

Nici o dată Românilor nu li se poate zice că sunt nedrepți, când le tăgăduiesc Ovreilor chiar dreptul de a călca pe pămentul românesc, de oare-ce nimeni nu poate pune la îndoială dreptul sfînt al Românilor de a face în țara lor ceea ce le place. E sfînt acest drept, fiind-că toate vremile au recunoscut, că poporul ce câștigă prin puterea brațului o bucată de păment are stepânire deplină asupra ei. Noi, Românii, am câștigat acest păment cu sângele nostru și l-am păstrat tot cu sângele nostru, l-am sfintit prin suferințele noastre și l-am îmbogățit prin munca noastră: pentru aceea toată lumea ne recunoaște dreptul de a-l stăpâni și nu recunoaște nimenui dreptul de a intra fără de voia noastră peste hotarele lui.

Dacă sunt oameni, pe care interesele adeverate ori închipuite îi îndeamnă să vie la noi, ei numai cu voia noastră pot veni, numai după placul nostru își pot face trebile și numai câtă vreme noi le dăm voie, pot petrece în mijlocul nostru. Eară dacă sunt oameni, care vor să intre și fără de voia noastră, noi avem chiar datoria de a-i întimpina cu arma în mână și numai după ce noi am fost biruiți, lumea le recunoaște dreptul de a dispune și ei în țara noastră. Nouă însă tot ne mai rămâne dreptul de a ne aduna puterile și de a-i alunga de pe pămentul nostru.

Decând e lumea aceste sunt vederile oamenilor asupra drepturilor și datoriilor unui popor; în toate vremurile, acesta a fost dreptul ginților și nici în teorie nu s-a pomenit ca cineva să-l pună la indoială. Ovreii însă cer pentru sine un drept deosebit.

În vreme ce toate popoarele își câștigă drepturile prin sânge; ei vor să și le câștige din bunăvoința altora.

Toate națiunile mari din Europa recunosc, că membrii lor nu au dreptul de a intra în România și de a-si face trebile printre Români; ele se învoiesc dar, indirect cu Poarta Otomană, ori direct cu noi și ast-fel ne înțelegem asupra condițiunilor lor, în care noi putem merge la dânșii și ei pot veni la noi: Ovreii nu se înțeleg cu nimeni, ci se furișează printre ceilalți, se strecoară ca argintul viu printre degete și deodată ne pomenim cu orașele și cu satele pline de dânșii.

Austria, puternicul vecin, are interese lămurite, care o hotărăsc să încheie cu noi o convenție. Ea ne acordă drepturi pe pământul ei și noi îi acordăm drepturi pe pământul nostru. În vreme ce însă ea acordă tuturor cetățenilor români aceleași drepturi; recunoaște că statul român, la urma urmelor, are dreptul de a face deosebire între cetățenii ei și de a acorda unora mai multe, eară altora mai puține drepturi.

Pentru ce?

Pentru că s-ar resturna toate principile de ordine socială internațională, dacă s-ar susține, că în România un strein poate sa facă pretenție nejustificată la niște drepturi, care ar fi împotriva intereselor bine înțelese ale Românilor.

Chiar nici Poarta suzerană nu a crezut de cuviință a nesocoti acest drept, și Turcii în toate vremile au fost lipsiți de anumite drepturi pe pământul românesc.

Este un moft vorba, că Românii asupresc pe Ovrei: Ovreii nici nu pot să fie asupriți pe pământul românesc, deoarece aici nu li se cuvin chiar nici drepturile, de care se bucură.

De asemenea este un moft, că, respingând pe Ovrei, Românii nesocotesc principiile umanitare, deoarece umanitatea nu merge până a cere jertfe, pe care un om ori un popor nu le poate aduce fără a-și pune în joc viitorul.

Dacă mâne Românii ar lua hotărârea de a soma pe Ovrei ca până la un anumit termin să părăsească țara, ba chiar dacă, in urma acestei somațiuni, i-ar alunga, nici un om nepreocupat nu ar pute zice, că această hotărâre a lor e nedreaptă ori fapta lor e inhumană.

Dreptul și umanitatea nu au a face cu chestiunea Ovreilor din România si este ori o lipsă de bun simț, ori o lipsă de bună credință de a pune discuțiunea pe terîmul dreptului și pe acela al umanității: o cestiune de interese și numai de interese este aceea, dacă e ori nu e bine să facem și pe Ovrei părtași de drepturile civile și politice, și pentru aceea discuțiunea nu se poate urma decât pe terîmul intereselor legitime sau cel puțin justificate.

 

Dincolo de disputa pe aceasta tema ramane realitatea ca votarea Constitutiei in Parlament este speculata de nationalistii antisemiti. Se incheaga o coalitie intre vechii reprezentanti ai curentului, profesorii A.C. Cuza, Sumuleanu si Ion Zelea Codreanu (tatal lui Corneliu Zelea Codreanu) si studentii extremisti. Pe scena politica, la 4 martie 1923 apare Liga Apararii National-Crestine (LANC), partid nationalist si violent antisemit, care strange laolalta profesori, ofiteri, studenti – mai ales din Moldova. Liderul partidului devine profesorul A.C. Cuza, iar Corneliu Zelea Codreanu preia sarcina organizarii si administrarii acestei miscari.

Situatia din mediul universitar romanesc este exploziva. Greva continua, „manifestatiile si violentele antisemite devin parte a cotidianului, studentilor evrei fiindu-le restrictionat accesul in salile de disectie, la cursuri, examene sau cantina“ (Cristian Manolachi).

Si profesorii se plang de agresivitatea studentilor nationalisti care vegheaza la respectarea grevei. Dar, din nou, nu se intampla nimic. Plangerile profesorilor ajung la decani, decanii transmit mai departe la rectori, iar acestia expediaza rapoarte la minister, unde nu se ia nicio masura.

Confiscarea anului universitar de minoritatea agresiva a extremistilor. La Iasi, reactia Senatului Universitatii e blocata din interior de profesorul A.C. Cuza. La Cluj, rectorul e huiduit, iar derbedeii incearca sa preia in forta cladirea universitatii

In final, pe 16 aprilie 1923, cand ministrul si rectorii decid reluarea cu forta a cursurilor, cu exmatricularea studentilor care nu se vor conforma, „in Cluj si Cernauti inca exista o greva pasiva, iar la Bucuresti cursurile se tin cu armata“ („Antisemitismul universitar in Romania…“). Iasiul este iar centrul rezistentei. Studentii ocupa salile si proclama: „Juram sa nu primim rusinea de a pleca fruntea intrand la cursuri (…). Juram lupta pentru numerus clausus”.

Confiscarea anului universitar de minoritatea agresiva a derbedeilor condusi de Codreanu este sprijinita din interiorul conducerii de profesorul A.C. Cuza. Rectorul Universitatii Iasi, Ion Simionescu, propune in Senatul Universitar organizarea unui referendum printre studenti, daca se se continue greva sau sa se reia cursurile, dar initiativa e sabotata de A.C. Cuza, decanul Facultatii de Drept, care proclama: „Suntem stapaniti de o eroare profunda, eroarea majoritatii“.

Haosul si violenta continua si in alte parti. La Cluj, dupa doar doua saptamani de la reluarea cursurilor, studentii extremisti le interzic studentilor evrei accesul in salile de curs si in laboratoare. In oras sosesc intariri de la studentii „crestini“ din Iasi, Cernauti si Bucuresti, iar grupurile violente incearca sa ocupe cladirea centrala a Universitatii Cluj. Impotriva rectorului se organizeaza o demonstratie (profesorul Iacob Iacobovici se va si retrage, de altfel, in 1924 din functie).

Pe 3 mai 1923, sapte studenti clujeni sunt exclusi din universitate, cu interdictia de a mai intra in vreo alta institutie de invatamant superior din Romania. Printre ei, fanaticul Ionel Mota.

Fanatism versus Apatie

“Fanaticul” Ion Moța, de parcă fanatismul său ar fi ceva rău. Fără acel fanatism al lui Ionel, nu ar mai fi plecat pe frontul războiului civil din Spania când s-a tras cu mitraliera în obrazul lui Hristos, nu ar mai fi sudat cu sânge prietenia româno-spaniolă și nici n-ar fi ajuns un mare martir și un exemplu de onoare pentru întreaga lume. Da, avem nevoie de mai mulți fanatici. Astăzi, dispariția fanaticilor înseamnă scufundarea în apatia morții. Unde ne sunt fanaticii?

E insa prea tarziu si prea putin, extremismul a luat amploare si a aruncat in aer sistemul universitar din tara, iar violenta se indreapta cu repeziciune spre suprimarea fizica a opozantilor.

Complotul. Extremistii fac liste negre pe care le publica in ziare, apoi pregatesc asasinatele, dar politia ii prinde la timp

In acest moment are loc intrunirea, intr-o casa conspirativa din Bucuresti, a unui grup de reprezentanti ai tinerilor extremisti din tara. Codreanu, Garneata, Mironovici, Bandac (din Iasi), Mota, Vernichescu (Cluj), Bandac si Tudose Popescu (Cernauti) concep un plan de „pedepsire“ a elitelor evreimii (rabini, bancheri, proprietari de ziare) si a ministrilor romani care nu accepta numerus clausus in universitati.

Apar si listele negre. Revista nationalista Libertatea ii insira pe cei care trebuie „pedepsiti“: „(…) studentul Codreanu a spus ca il aveau in vedere pe Moritz Blank, pa Aristide Blank (capii bancii Marmorosch Blank, de unde se conduce lupta de stapanire a Jidovimei in Romania), apoibancherul Berkovitz, Dr. Filderman, marele Rabi al Bucurestilor, – Rosenthal, directorul foilor jidovesti scrise romaneste Adevarul si Dimineata; – urma si Ministrul Constantinescu (…) si Ministrul Banu (…), apoi Marzescu, de fel din Iasi, (…) si Florescu (…)“. Ultimii doi fac parte din Ministerul Justitiei si complotistii considera ca i-au persecutat pe studentii „crestini“.

De acum incolo, evenimentele intra pe o directie deopotriva surprinzatoare si tragica. Pe 8 octombrie 1923, politia navaleste peste complotisti, care sunt „surprinsi in timpul sedintei cand se punea la cale atentatul“. Toata lumea e arestata si, la ancheta, studentii marturisesc. Libertatea relateaza ca extremistii isi incalca juramantul de a pastra tacerea: „Pe urma a fost chemat I.I. Mota si i s-a aratat ca toti au marturisit (…). Mota a spus: «Daca toti cei 6 ortaci ai mei au facut marturisiri, ma socot si eu deslegat de juramant si marturisesc»”.

In presa e un vacarm de nedescris. Publicatiile socialiste, precum Adevarul, reclama ca nu s-au luat masuri mai dure impotriva grevistilor si ca nu s-au dispus sanctiuni contra profesorilor antisemiti: „Nu se poate ca d. A.C. Cuza, criminalul maniac dela Iasi, sa nu fie luat de guler si sa nu fie chemat sa raspunda (…)”. Publicatiile nationaliste acuza includerea in Constitutie a prevederilor privind primirea cetateniei de catre evrei si spun ca statul a folosit abuziv armata si politia impotriva miscarii studentesti, precum si ignorarea numerus clausus cerut de grevisti.

Observați cum presa jidovească a vremii îl descrie pe profesorul A.C. Cuza, “criminalul maniac de la Iași”. Ce deosebire este între această manieră și felul cum autorul Aktual24 îi descrie pe studenți ca “derbedei”, “extremiști”, “minoritate agresivă”?

„Procesul s-a judecat intr-o radiatiune de calda simpatie a celor prezenti, pledoariile au miscat asistenta pana la lacrimi, iar juratii in unanimitate au adus verdict de achitare“

Peste toate, cazul grupului de extremisti care complota cade din cauza unei chichite juridice. Conform jurisprudentei din Justitia romana, pentru a se putea spune ca acolo a fost un complot e nevoie sa fie fixata data comiterii faradelegilor. Iar aceasta data nu fusese fixata in momentul cand politia i-a luat pe sus pe Codreanu si acolitii sai. La locul faptei se gasesc si revolvere, dar nici macar asta nu schimba perceptia pe care publicul, influentat de foarte vehementa propaganda a nationalistilor, si-o formeaza asupra evenimentelor. Oamenii ajung sa creada ca la mijloc e doar o inscenare a guvernului.

Ancheta si pregatirea procesului dureaza aproape 6 luni, ceea ce da timp propagandei nationaliste si extremiste sa dea alta semnificatie acestui caz – pana la urma simplu – de complot in vederea comiterii unor atentate. Publicatia Cuvantul studentesc proclama ca „alaturi de cei 6 vori fi judecati toti studentii si miscarea noastra sfanta, intreaga!“. „Acuzatii primesc misive de sustinere, bani si alimente din intreaga tara, intrucat un spectru larg de reprezentanti ai corpului social participa la efortul colectiv: «un copilas», «doamne», «domnisoare», elevi, studenti, ofiteri si chiar vechea boierime. Sprijinul taranilor e si el la mare pret“, descrie atmosfera istoricul Cristian Manolachi.

Asistam, in acest moment – care precede cu doar un an primul om ucis prin impuscare, ostentativ, de legionari –, la o punere in scena care se va repeta obsedant in perioada urmatoare si la care ia parte, din pacate, o parte foarte larga a societatii romanesti.

„Pe masura ce ziua judecatii se apropie, entuziasmul popular se intensifica“, scrie Cristian Manolachi in „Revolverul arhanghelului“. Statul roman, care multa vreme a tolerat chiar complice debutul miscarii extremiste, incearca acum sa intervina in stilul sau caracteristic, stangaci si brutal, lipsit de orice eficienta. Se mobilizeaza „mari forte militare si politienesti“, iar in Bucuresti se introduce un fel de stare de urgenta, interzicandu-se „circulatia in grupuri“. Zadarnic, bineinteles, pentru ca vitrinele magazinelor evreiesti sunt facute tandari, iar evreii recunoscuti pe strada sunt batuti. E cazul inclusiv cu bancherul Aristide Blank.

Pe lista avocatilor care pledeaza in favoarea studentilor complotisti se inscriu multe nume sonore, iar procesul – exact cum se va intampla in Germania cu Hitler – se transforma dintr-unul care judeca o faradelege intr-o tribuna nationalista. Acuzatii devin acuzatori.

Studentii nu ascund ca au planuit sa comita asasinate si recunosc acest lucru sfidator, sustinand insa permanent ca „nu hotarasem data“. In schimb, ei vorbesc, in pledoariile lor, despre „tradarea de neam“, „coruptie“ si „pericolul problemei jidanesti“.

Ionel Mota justifica intentia de omori oameni: „Am hotarat ca, daca vom fi adusi la desperare, vom face orice sacrificii”. Tatal sau, preotul Mota, il aproba: „Nu a facut altceva (Ionel Mota – n. red.) decat a urmat o traditie a familiei“.

 

Ce oameni! Ce caracter plin. De aceea în ultimele decenii s-a urmărit distrugerea tineretului prin pornografie și vicii, pentru ca niciodată să nu mai răsară o generație atât de strâns legată de idealul național, capabilă de jertfa supremă, cu un simț al onoarei atât de bine dezvoltat.

Poetul Octavian Goga afirma: „Ne-a fost dat sa vedem proiectandu-se sentimentul de jertfa in ochii limpezi ai unor baietandri, care-au preferat sa-si exagereze greselile decat sa ceara milostenie. (…)

Procesul s-a judecat intr-o radiatiune de calda simpatie a celor prezenti, pledoariile au miscat asistenta pana la lacrimi, iar juratii in unanimitate au adus verdict de achitare”. Potentialii criminali sunt transformati astfel in victime, ei devin cei care se jertfesc si nu personajele care vor sa ia viata altor oameni.

„Fa-ti cruce, ticalosule, caci vei pieri!“

Aceasta atmosfera deliranta produce efecte imediate si concrete. In chiar ajunul procesului, unul dintre inculpati – studentul Vernichescu – este victima unei tentative de omor, tocmai in inchisoare, din partea lui Ionel Mota. Vernichescu e acuzat de camarazi ca i-a tradat autoritatilor, din cauza lor fiind prins.

O altă pildă legionară care este prezentată ca fiind ceva rău.

Trădarea a făcut multe deservicii poporului român de-a lungul istoriei, adesea ea fiind tolerata și răsplătită!

Legionarii au venit cu o altă viziune, cu una în care trădarea nu poate fi lăsată nepedepsită.

Povestea e confuza. Intr-adevar, Vernichescu a fost cel care a denuntat autoritatilor complotul. El a fost initial arestat impreuna cu restul grupului, pentru a nu trezi banuieli, dar ziarul socialist Adevarul l-a dat de gol cand a dezvaluit, citand sursele din Politie, ca „totul se datoreste unui caz de constiinta a unui student (…) care n-a rezistat groazei de a-si asuma raspunderea unor crime atat de odioase. Studentul a povestit faptele unei rude, prefect de provincie“.

Plecand de la acest indiciu, studentii extremisti afla ca Vernichescu s-a intalnit cu prefectul din Buzau si i-a relatat acestuia ce urmeaza sa se intample. Publicatia Cuvantul studentesc il acuza ca ulterior si-a continuat „si in inchioare rolul sau de spion si denuntator al colegilor sai“.

Cand, apoi, Vernichescu mai si este eliberat din inchisoare inaintea celorlalti, dubiile dispar. Mota, care-l adusese pe colegul sau clujean in organizatie, se angajeaza sa-l lichideze personal, ca sa-si rascumpere eroarea. Obtine pe furis un revolver si, cand Vernichescu vine sa-si viziteze colegii la inchisoarea Vacaresti, Mota ii striga „fa-ti cruce, ticalosule, caci vei pieri“ si trage mai multe gloante asupra lui.

Mota, sfidator in fata juriului, dupa tentativa de asasinat: „Recunosc faptul ce mi se imputa. L-am premeditat si l-am executat”. Este si el achitat

Bazat.

La ancheta, dupa episodul complotului descoperit de autoritati in toamna lui 1923, este pentru a doua oara cand faptasul isi asuma public si sfidator faptele. Mota afirma: „Recunosc faptul ce mi se imputa. L-am premeditat si l-am executat”.

Si o luam de la capat. Cazul tentativei de asasinat asupra lui Vernichescu se judeca la Tribunalul Ilfov in septembrie 1923, cu doar doua luni inaintea asasinarii prefectului de politie iesean Manciu pe scarile tribunalului din orasul moldav.

Mota se tine batos si se infatiseaza, in fata juratilor, ca un om adevarat, car nu suporta tradarea si tradatorii. Le spune acestora: „Am fost tradati de Vernichescu, pe care am incercat sa-l omor! El ne-a tradat si ceea ce n-am gandit noi”.

„In acest caz, apararea nu se agata de pretexte juridice, cum sunt legitima aparare, ori inexistenta unei date certe pentru comiterea atentatelor (cum tocmai fusese cazul complotului studentesc), speta fiind fundamentata strict pe argumente de etica nationalista“, scrie istoricul Cristian Manolachi.

Pe scurt, Mota e eliberat dupa doar un an, fiind ulterior achitat pentru fapta sa, in uralele presei nationaliste care-l prezinta ca pe un erou si un simbol al romanilor verzi. „Studentimea clujeana le organizeaza o primire triumfala lui Mota si lui Vlad (Leonida Vlad, cel care-i daduse revolverul – n. red.), in ciuda opozitiei prefectului de politie al orasului, continuand astfel traditia celebrarii achitarii cu o baie de multime, Mota fiind totodata ales presedinte de onoare pe viata al Centrului studentesc Petru Maior“ (Cristian Manolachi in „Revolverul arhanghelului“).

„Studentii inculpati poarta la proces traditionala ie, in vreme ce aparatorii lor se intrec in discursuri nationaliste. Crimele, asumate de tineri, nu poarta vreo responsabilitate penala, sunt doar un cost minor al apararii interesului national. Achitarea izbavitoare este urmata de o celebrare campeneasca si purtarea pe brate a eroilor criminali, uneori chiar de catre insisi juratii“

Asa ne indreptam in linie dreapta spre prima crima simbolica din istoria miscarii legionare – deschiderea unei Cutii a Pandorei pe care statul si societatea romaneasca interbelica n-au mai putut s-o inchida.

Grupul complotistilor – inclusiv Mota – se stabileste la Iasi, dupa teribilele evenimente petrecute in 1923 la Bucuresti. Capitala Moldovei e aleasa pentru ca e considerata un bastion al miscarii nationaliste si antisemitiste. „Ne-am hotarat sa venim toti la Iasi pentru a stabili aici centrul acestei actiuni“, avea sa scrie Corneliu Zelea Codreanu. Aici, tinerii extremisti beneficiaza de suportul studentilor, al profesorilor, al ofiterilor si jurnalistilor inscrisi in Liga Apararii National-Crestine.

Cristian Manolachi face, in „Revolverul arhanghelului“, o descriere a conjuncturii care se construise in acel moment: „Aripa radicala a miscarii studentesti antisemite, coagulata in jurul personalitatile studentilor Mota si Codreanu, a izbutit sa identifice reteta aplicarii cu succes a violentei: asasinat, achitare, glorie. Apelul la crima este prezentat ca ultimul resort al disperarii, unica solutie a salvarii cauzei romanesti. Interesul, intotdeauna de grup si niciodata individual, vizeaza salvarea unei colectivitati viciate de interesele meschine ale evreilor si romanilor tradatori. Asumarea deciziei asasinatului are loc in peisajul mistic romanesc, al haiducilor de altadata, al muntilor (precum Raraul), al padurilor seculare (precum Dobrina) si este consfintita in spatiul sacru al bisericilor ortodoxe (Mitropolia Iasilor). Ritualul asasinatului este completat de juramantul loialitatii si al tacerii, care implica si utilizarea unor obiecte sfinte pentru istoria romanilor (obuzele de la Marasesti, tarana amestecata cu sangele luptatorilor romani pentru idealul national). Disponibilitatea pentru jertfa nu este negociabila in nucleul dur al studentilor crestini, constienti ca urmarile faptelor violente pot fi fatale.

Cum revolverul inlocuieste sabia Arhanghelului Mihail, crimele au fost asadar comise cu angelica si curata constiinta. Campania de victimizare a atentatorilor a inceput odata cu arestarea lor, chiar inlauntrul zidurilor inchisorii Vacaresti. Frigul, alimentatia proasta si tratamentul inuman al gardienilor (romani) au fost adeseori folosite ca arme mediatice. Alinarea suferintelor se face insa cu sprijinul romanilor buni, materializat in alimente, bani si scrisori de sustinere. Afara, camarazii declanseaza o veritabila campanie de convingere a opiniei publice. Gazetele nationaliste isi intra si ele in rol, iar brosurile care prezinta Adevarul sunt distribuite tuturor. Orasele gazda ale proceselor se transforma in locuri de pelerinaj ale sustinatorilor cauzei: studenti, profesori, ofiteri, tarani si avocati binevoitori.

Opinia publica este esentiala in stabilirea verdictului, in conditiile judecarii cauzelor de catre jurati romani – de regula, parte a fragilei inteligentii romanesti. Studentii inculpati poarta la proces traditionala ie, in vreme ce aparatorii lor si alti avocati cunoscuti se intrec in discursuri nationaliste.

Crimele, asumate de tineri, nu poarta vreo responsabilitate penala, sunt doar un cost minor al apararii interesului national. Achitarea izbavitoare este urmata de o celebrare campeneasca si purtarea pe brate a eroilor criminali, uneori chiar de catre insisi juratii”.

Crima: Codreanu il impusca pe la spate pe prefect, apoi povesteste cum s-a batut cu 20 de politisti si a infruntat „mii de jidani“ care voiau sa-l sfasie

Asa putem intelege mai bine de ce asasinarea prefectului Manciu, produsa in noiembrie 1924 de catre Corneliu Zelea Codreanu, are loc ostentativ, in vazul lumii, pe treptele Tribunalului Iasi. Procesele si achitarile triumfale de pana atunci ii incurajeaza pe extremisti, care chiar ajung sa se considere niste justitiari ai natiunii.

Împușcarea prefectului Manciu a fost auto-apărare

Autorul cărții “Revolverul Arhanghelului” spune că prefectul ar fi fost împușcat pe la spate, lucru complet diferit față de rândurile descrise chiar de Codreanu în Pentru Legionari:

ZIUA FATALĂ, 25 OCTOMBRIE 1924

În atare condiţiuni sufleteşti şi de fapt m-am prezentat la Judecătoria Ocolului 2 Iaşi, sâmbătă dimineaţa, ca avocat alături de colegul Dumbravă, în procesul colegului Comârzan, schingiuit de Manciu.

Prefectul s-a prezentat cu întreaga poliţie şi în plină şedinţă, în faţa avocaţilor şi a judecătorului Spiridoneanu care prezida, s-a năpustit asupra noastră.

În aceste împrejurări, cu riscul de a mă pierde, strivit de cei douăzeci de poliţişti înarmaţi, am scos revolverul şi am tras.

Am ţintit în cine se apropia de mine.

Primul, a căzut Manciu. Al doilea, a căzut inspectorul Clos, al treilea, un om cu mult mai puţin vinovat, comisarul Huşanu.

Ceilalţi au dispărut.

Peste câteva minute, în faţa Judecătoriei, se găseau câteva mii de jidani, care cu mâinile ridicate în sus şi cu degetele crispate de ură, aşteptau să ies pentru a mă sfâşia.

Eu am luat în mâna dreaptă pistolul, în care mai aveam cinci cartuşe şi cu stânga am apucat de braţ pe d-l Victor Climescu, avocat din Iaşi, rugându-l să mă însoţească până la Tribunal.

Am ieşit şi astfel am străbătut printre jidănimea care urla, dar care a avut totuşi bunul simţ ca, în faţa revolverului, să-mi facă loc.

*

Deci, când Codreanu scrie “Am țintit în cine se apropia de mine“, e greu de crezut că prefectul Manciu se apropia cu spatele în stil Michael Jackson.

Fiind conștient că prea ușor poate fi depistat cu minciuna, autorul preferă să citeze el însuși din Pentru Legionari, afirmând în mod halucinant că Zelea Codreanu “va oferi o variantă fictivă și eroică”.

*

Imprejurarile sunt tulburi si foarte agitate. Sprijinit inclusiv material de elitele locale, Corneliu Zelea Codreanu organizeaza primele tabere de munca pentru voluntari: o caramidarie si un teren unde se cultiva zarzavaturi. La un moment dat, politia face o perchezitie si descopera la una din aceste tabere planul casei prefectului Manciu – un tip dur si violent, care avea din cauza asta o relatie tensionata cu studentii din miscarea nationalista.

Suspectii sunt saltati, dusi la arest si batuti zdravan, ca de obicei, dar si torturati. Tinerii sunt eliberati doar dupa ce elitele locale, in frunte cu influentul profesor A.C. Cuza, intervin la autoritatile statului.

Urmeaza procesul, unde inculpatii si rudele lor acuza brutalitatea fortelor de ordine conduse de prefectul Manciu. Unul din termenele de la judecata este intrerupt din cauza „incidentelor violente“ si scandalul se muta in fata Tribunalului, unde Codreanu – acum avocat al unuia dintre studentii acuzati – comite asasinatul: il impusca pe prefectul Manciu.

Se creeaza o busculada in care alti doi ofiteri de politie sunt raniti si spitalizati in stare grava, iar Corneliu Zelea Codreanu e arestat si dus la inchisoarea Galata din Iasi, unde isi va petrece urmatoarele 6 luni.

Mult mai tarziu, in 1936, el va oferi o varianta fictiva si eroica a acestui asasinat in care si-a impuscat pur si simplu pe la spate victima. In autobiografia sa, Codreanu va relata cum l-a impuscat pe Manciu nu la iesire, pe scarile Tribunalului, ci chiar inauntru, in timpul procesului, in timp ce se lupta cu politistii si evreii: „(…) strivit de cei 20 de politisti inarmati, am scos revolverul si am tras. (…) Peste cateva minute, in fata Judecatoriei, se gaseau mii de jidani, care (…) asteptau sa ies pentru a ma sfasia”.

Dintre un jurnalist plătit să mintă și Căpitanul, omul care a făcut din cinste și onoare virtuți după care și-a trăit viața, pentru care și-a jertfit viața…prefer să cred varianta Căpitanului. Jurnalistul nu se sinchisește să demonstreze că varianta Căpitanului ar fi fictivă, nu dă nici măcar surse jidovești care să-l acuze de așa ceva, ci continuă nestingherit cu textul.

Balamucul de la Focsani: procesul se tine in Teatrul Pastia, intr-un oras sub asediu. Valurile de simpatizanti ai extremistilor umplu strazile, fac demonstratii, sparg magazinele evreilor si vandalizeaza sinagoga

Dupa reteta de-acum stiuta si verificata ca fiind eficienta, crima este imediat politizata. Studentii nationalisti din Iasi ii trimit rapid o telegrama de solidarizare lui Codreanu, iar Ionel Mota, in calitate de „lider al studentilor crestini din Cluj“, ii trimite o scrisoare deschisa chiar regelui Ferdinand, in care acuza actiunile violente ale politiei, care „n-au putut duce decat la deznodaminte fatale“. In hora intra si abilul profesor A.C. Cuza, „publicand o filipica indreptata impotriva ministrului liberal G.G. Marzescu, cel «care l-a pus si l-a sustinut in fruntea politiei» pe Manciu, o premisa numai buna pentru a tese o intreaga teorie conspirationista: «Sistemul fatal inspirat lui Manciu a fost terorizarea studentimii crestine, ca sa dea satisfactie jidanilor si sa faca dovada ca ordinea se poate mentine prin mijloace energice»“, scrie istoricul Cristian Manolachi.

Abuzurile comise de prefectul Manciu

Și n-a terorizat Manciu studenții când i-a luat pe sus de la fabrica de cărămizi și i-a torturat?

Iată ce a făcut Manciu:

1. Introducerea poliţiei şi armatei în Universitate, la 10 decembrie 1923. Cu prilejul manifestaţiilor studenţeşti care au urmat, printre alţii a fost bătut aşa de grav de poliţie studentul G. Manoliu, încât îmbolnăvindu-se de icter, a murit peste câteva zile.

2. Brutalizările de la gară. Cu prilejul sosirii profesorului Ion Zelea Codreanu la Iaşi, după eliberarea sa din închisoare, prefectul Manciu s-a aruncat încă o dată fără nici un motiv cu poliţia şi armata asupra cetăţenilor şi studenţilor care veniseră la gară să-l primească, brutalizându-i şi gonindu-i pe străzi ca pe nişte răufăcători.

3. Vizita Prinţului Carol. Cu prilejul acestei vizite Manciu a înscenat alte scandaluri, care au făcut pe studenţi să se plângă Alteţei Sale Regale.

4. Scandalul de la Teatrul Sidoli. Artiştii români retraşi de la Operă, venind la Iaşi, studenţii le-au făcut o manifestaţie de simpatie. Această manifestaţie absolut paşnică, a dat prilej prefectului Manciu să însceneze încă un scandal împotriva studenţilor, care au fost bătuţi şi împrăştiaţi cu brutalizări odioase.

5. Complotul din strada Carol. Prin buna voinţă a d-nei Constanţa Ghica, în grădina d-sale din str. Carol, studenţii au plantat o bucată de teren cu zarzavaturi, pentru întreţinerea lor. În ziua de 31 Mai, în anul acesta, pe când studenţii se adunaseră la lucru, a apărut prefectul Manciu, cu toată poliţia şi jandarmii având baioneta la arme şi au arestat pe studenţi. Corneliu Zelea Codreanu a fost descins şi legat cu brâul său, cu mâinile la spate şi condus astfel pe străzi împreună cu alţi 25 de studenţi şi elevi la poliţie, unde au fost crunt bătuţi.

Corneliu Zelea Codreanu, ofiţer de rezervă, doctorand în drept, a fost lovit peste faţă şi insultat în mod trivial cu cele mai degradatoare injurii.

Elevul Ambrozie, fiu al maiorului veteran Ambrozie, a fost bătut cu palmele peste obraz, până ce i s-a spart timpanul, fapt constatat cu certificatul medicului legist Prof. Dr. Gh. Bogdan.

Ceilalţi studenţi şi elevi au fost bătuţi la tălpi cu râncele de bou, spânzurându-i de picioare şi vârându-i cu capul în căldări cu apă ca să nu poată striga.

Părinţii copiilor bătuţi: dl. maior Ambrozie, Dimitriu, Butnaru, au reclamat de prefectul Manciu, Ministerului şi l-au dat apoi în judecată, înaintea căreia Manciu a avut atitudini revoltătoare.

Nu numai că Prefectul Manciu a fost menţinut, dar a fost răsplătit pentru atitudinea lui şi încurajat ca să-şi aplice sistemul fatal, mai departe.

Presa jidănească îi aduce zilnic cele mai mari laude, slăvindu-l ca pe un salvator al ordinii şi ca pe un om superior.

*

Împușcarea lui Manciu a venit după un lung șir de abuzuri, bătăi și torturi care au rămas fără răspuns din partea justiției. Împușcarea lui nici n-ar fi avut loc dacă, îmbătat de putere și protecția jidanilor, Manciu nu și-ar fi pierdut cumpătul și nu l-ar fi atacat pe Codreanu în văzul tuturor.

Din nou, procesul asasinarii lui Manciu ajunge la Curtea cu Juri, unde – exact dupa sistemul american – judecatorul este un arbitru intre procurori si avocati, in timp ce juratii urmeaza sa decida daca inculpatul e vinovat ori nu. Procurorii ii aduc in banca acuzatilor, pe langa asasinul Corneliu Zelea Codreanu, si pe colaboratorii sai Ionel Mota, Radu Mironovici, Ilie Garneata, Tudose Popescu si Corneliu Georgescu, invinuiti ca ar fi complici si ca totul a fost premeditat.

Dar, pentru ca presiunea publica e prea mare, in martie 1925 se decide mutarea procesului la Focsani, oras considerat fief al liberalilor. Teatrul Pastia, din localitate, e transformat in sala de proces, iar guvernul aduce efective de soldati si politisti, pentru a pazi tribunalul improvizat devenit o fortareata.

Aici navalesc insa puhoi de simpatizanti ai nationalistilor. Sute de studenti vin la Focsani pentru a duce campania de influentare a opiniei publice. Cand in oras vine A.C. Cuza, la gara i se organizeaza o primire extraordinara. Pe strazi curg materialele de propaganda care transmit mesajul pro-acuzati. Se scot culegeri cu cantece populare despre Codreanu si se imprastie manifeste.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Restaurantele si magazinele evreiesti din Focsani sunt devastate, iar sinagoga este vandaliata.

O noua achitare triumfala. In uralele multimii, criminalul scapa nepedepsit: in Romania se deschide sezonul la vanatoarea de oameni

Dupa trei zile de haos in care guvernul inchide orasul si blocheaza accesul spre teatrul-tribunal, procesul e mutat din nou, din ratiuni de siguranta, in celalalt capat al tarii – la Turnu-Severin.

Apararea se foloseste de aceasta noua situatie si se victimizeaza, iar presa scrie ca totul s-a intamplat de teama autoritatilor ca asasinul si complicii sai vor fi achitati: este o „rusinoasa fuga a guvernului din fata dreptatii“, dupa cum proclama gazetele nationaliste.

La Turnu-Severin, procesul se reia in luna mai 1925, dar in aceleasi conditii de presiune publica maxima in favoarea criminalului. Vaduva prefectului Manciu este jignita in mod repetat in sala de judecata, fara ca judecatorul sa intervina.

Revedem tot circul de la procesele anterioare: studentii dau navala in oras (profitand si de faptul ca pot calatori gratuit cu trenul), se fac manifestatii si actiuni de protest. Apar iar brosuri propagandistice, se trimit scrisori publice de solidarizare, se nascocesc poezii in care criminalul e transformat in erou: „Severinul clocoteste/Si grozav se pregateste/Ca de-o nunta de-mparat/Caci Codreanu-i asteptat“. Sotia profesorului A.C. Cuza lanseaza un patetic apel la solidaritate catre „mamele romane“, iar publicatia nationalista Libertatea scrie ca nu mai putin de 19.600 de persoane s-au inscris pe lista aparatorilor celor inculpati.

Activismul militant al studenților români

Vă dați seama ce forță plină de vitalitate era studențimea română în 1925? S-au deplasat cu trenul dintr-un colț al țării în altul, au distribuit pliante, au scris în ziare, și-au jertfit timp și bani ca să-și susțină interesele. N-au stat acasă, n-au preferat să se joace jocuri, ci s-au solidarizat cu liderul care s-a ridicat pentru România.

Apariția cărților ca “Revolverul Arhanghelului” și a articolelor de acest gen indică o frică crescândă a sistemului care este cauzată de o creștere semnificativă a ideologiei legionare în rândurile tineretului din România. Nu mai puteți cenzura informația ca în comunism. Degeaba se predau minciuni la școală prin “ora holocaustului”, elevul poate oricând accesa internetul și se poate informa pe cont propriu.

În ciuda cadrului legal represiv și a strategiilor guvernamentale de combatere a românismului, numărul simpatizanților legionari crește în fiecare an, tineretul îsi redescoperă modelele și tot mai multe voci încep să spună adevărul.

Câștigăm războiul cultural.

Sterie CIUMETTI