Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 21, 2024
Legionari Arestați! PROCESUL DIN CERNĂUŢI 1937 (2)
Şi aşa, cu suceli şi învârteli pe toate părţile, se termină şi cu Parascan. Vine la rând procurorul. Rechizitorul lui, făcut aşa cum avea ordin, ducea spre acuzarea noastră de asociaţie contra liniştei publice şi, deci, cerea condamnarea. Nu conţinea nici un cuvânt injurios la adresa noastră, după cum nu conţinea nici laude. Omul îşi făcuse datoria după cum putuse, fără ură sau patimă. Toată lumea credea că vom fi achitaţi, numai noi nu.
Cu toate acestea, trecuseră două zile. Venea acum rândul apărării. Grigoraş-Suceveanu s’a ocupat de partea juridică a procesului, arătând că din nicio parte nu reiese că am fost asociaţi. Nici declaraţiile martorilor şi nici ale noastre nu conţin vreo urmă care să poată fi folosită ca probă în acest sens. Ionel Ţurcan a vorbit foarte frumos despre însemnătatea jertfei lui Moţa şi Marin pentru poporul românesc, de curăţenia noastră sufletească şi atitudinea de jertfă ce am avut-o când l-am pedepsit pe Parascan. Ionel Negură a făcut un istoric splendid asupra organizaţiilor studenţeşti din Bucovina, remarcând autonomia academică şi dreptul la judecarea studenţilor care prin atitudinea lor periclitau etic grupul studenţesc.
Pe uşa din spate a intrat în sală D-l general Cantacuzino, însoţit de Cotigă şi Vergatti. Şedinţa se suspendă. D-l General cu barba albă, cu monoclul în ochi, cu o haină verde format militar şi cu pantaloni negri, se uită cu ochi blânzi peste şirul nostru ce în poziţie de drepţi îl salută. Dă mâna cu fiecare şi ne bate pe umăr prieteneşte.
— Copii dragă. M’a trimis Căpitanul să vă apăr şi să vă transmit salutul lui. Mi-a mai spus Comeliu să vă îmbărbătez, dar văd că degeaba a spus-o. Voi sunteţi destul de bărbaţi. Au luat şi ei loc la masa apărării, şi procesul continuă. Tarasevici, Galan, fostul Preşedinte al Consiliului al cărui nume din păcate nu mi-l mai amintesc —fac expuneri foarte frumoase despre studenţimea românească ca factor naţional şi Mişcarea Naţională ca stavilă de neînlocuit în contra bolşevizării ţării. Ia apoi cuvântul Vergatti:
— D-le Preşedinte şi onorat Consiliu. D-vstră nu sunteţi obligaţi să judecaţi după vreo lege oarecare. Legile sunt pentru D-vstră numai un îndreptar pentru cazul când găsiţi pe cineva vinovat, spre a-i fixa cuantumul pedepsei. D-vtră aveţi toată libertatea să judecaţi după cum vă spune conştiinţa şi eu nu pot crede că puteţi găsi vreo vină acestor băieţi pentru că au apărat amintirea unor morţi. Gândiţi-vă că s’ar putea găsi cineva care să murdărească amintirea părinţilor D-stră şi oameni de inimă le-ar lua apărarea; ar veni apoi guverne ca cel ce avem astăzi şi ar face din acest gest un act politic, şi acei „oameni de inimă” ar ajunge în faţa Tribunalului. Aţi putea să-i condamnaţi?…
După mutra încruntată pe care o are Preşedintele, se vede că degeaba e tot sufletul ce-l pun avocaţii în pledoariile lor. Mai vorbesc încă o altă serie de avocaţi cernăuţeni. Toţi tineri şi plini de avânt. Toţi cu suflet mare şi plini de căldură. Dar Preşedintele e ca o casă pustie la care baţi în uşă şi în geamuri şi nimeni nu-ţi răspunde, pentru că nu e nimeni înăuntru. În sufletul Preşedintelui se pare că nu a rămas nimic de preţ. Stă pe scaun şi se uită nepăsător pe geam afară. Cotigă se întrece pe el vorbind, numai Preşedintele nu-l vede, nu-l aude şi nu-l pricepe. Ca ultimul ia cuvântul D-l General Cantacuzino.
— D-le Preşedinte şi onorat Consiliu, D-vstră aveţi aici de judecat azi zece băieţi. Zece legionari. Dar nu pe ei îi judecaţi, D-lor! Eu sunt cel care voiu fi astăzi condamnat ori achitat. Pentru că aceşti copii care stau astăzi în faţa D-vstră şi vă privesc cu încredere, sunt copiii mei. Copiii sufletului meu, care şi-au apărat pe fraţii lor, pe ceilalţi doi copii ai mei care au murit în Spania luptând pentru Biserica lui Hristos. Ce găsiţi D-vstră de rău în asta?! V’ar părea bine ca fraţii să vă înjure, în loc de a vă apăra când alţii vă calomniază? Eu, bătrânul General Cantacuzino, pe care lumea mai are probabil obiceiul de a-l numi erou, stau cu sufletul gol şi desbrăcat în faţa armatei române, la a cărei temelie am pus şi eu o cărămidă şi munca anilor mei tineri şi aştept verdictul. Şi ştiu că acest verdict nu poate fi decât achitare, dacă judecaţi după conştiinţa D-vstră şi nu după alte lucruri. Ne acuză lumea că suntem tineri şi nebuni şi ne facem singuri buclucuri. Uite te rog, D-le Preşedinte, la barba mea albă. Uite la părul cărunt al lui Brăileanu şi spune şi D-ta dacă ne mai poate face cineva nouă un asemenea compliment?!
Pe mine un singur lucru mă doare. Că armata românească, armata pentru care eu am făcut atâtea şi la care îmi e tot sufletul şi gândurile mele dragi, a fost pusă să mă judece. Să-mi judece sufletul meu şi pe copii mei dragi. Dar eu nu mă tem. Armata a fost întotdeauna la înălţime şi cred că şi de data aceasta îşi cunoaşte menirea şi simte imperativele dictate de către sufletul acestui popor, care trebuie să-i fie singura hrană sufletească.
D-l General vorbeşte neasemuit de frumos, dar Preşedintele Teodoreanu nu-l aude. Se uită pe geam, prin sală, şi cască plictisit. Pentru el noi suntem o chestiune încheiată. Când Generalul vede că degeaba bate în uşa casei pustii, se înfurie şi, întorcându-se spre noi, ne zice:
— De ce nu l-aţi omorit măi, mama voastră de ticăloşi?
Se aşează pe scaun şi suflă din greu, ca omul care vede că nu mai e nici un drum de scăpare. Ni se dă ultimul cuvânt, la care noi renunţăm în mod ostentativ. Consiliul se retrage spre a „delibera”, iar noi suntem duşi într’o altă cameră, separaţi total de cealaltă lume, cu sentinelă la uşă, în aşteptarea sentinţei.
După vreo jumătate de oră intră în cameră Căpitanul Burada şi ne comunică că opt dintre noi am fost condamnaţi la câte trei ani de închisoare corecţională şi la plata unei amenzi şi a cheltuielilor de judecată, iar Mateescu şi cu Orendovici la un an. Ne salută strângând din umeri a „nu ştiu şi n’am ce face”, şi pleacă. Noi ne uităm unul la altul şi zâmbim, căci ceea ce credeam s’a îndeplinit. În noi, guvernul lui Carol II condamna toată studenţimea pentru că era legionară. Trebuia să fim oarecum mândri şi eram.
În cameră au început să-şi facă apariţia gardienii care trebuiau să ne însoţească din nou până la închisoare. Toţi sunt amărîţi. Unul dintre ei dă cu şapca pe pământ şi înjură:
— Ceara mă-sii de aşa ţară şi aşa dreptate! Dacă şi asta e dreptate, atunci mai bine să se spânzure! Auzi, domnule, pentru câteva palme pe spatele unui porc, trei ani de puşcărie! Şi iar dă cu şapca de pământ.
Încadraţi fiecare de câte doi gardieni, ieşim în stradă. Aici comedie. De la Consiliul de Răsboiu şi pană la închisoare, de o parte şi de alta a drumului, cordon de soldaţi care dau cu patul armei în lumea ce se adunase să ne vadă, încercând să o împrăştie. Asta a fost prea mult pentru indignarea noastră, care îşi căuta drum de isbucnire. Ne-am rupt fiecare dintre gardienii lui şi ne-am adunat în mijlocul drumului, direct în faţa Consiliului. Cântecul nostru a început să urce vălvătaie spre cer şi semn de protest spre cei de pe pământ faţă de atâta lipsă de omenie.
Geme Jilava, trista’nchisoare,
Ce-a fost făcută pentru Români,
Chestorul Bolocan, gras şi burduhos, se apropie, pe picioarele scurte şi groase, ca o butie pe roate, şi ne strigă:
— D-lor, vă rog să plecaţi imediat la închisoare, că altfel dau ordin…
N’a mai putut continua. Mie mi se urcase sângele la cap. M’am repezit să pun mâna pe el şi să-l învăţ a da ordine, dar am fost oprit de şirul de soldaţi după care dispăruse chestorul, mai repede decât credeam eu că îl pot duce picioarele. M’am întors şi am cântat cu ceilalţi:
Haite de bestii, crude, flămânde,
Au năpădit al nostru pământ.
Pui de năpârcă, goniţi de-oriunde,
Sug trupul ţării, sug sânge sfânt.
În fine, a apărut în pragul Consiliului Procurorul Burada.
— Ce-i, D-lor? De ce nu vă vedeţi de treabă?
— Să dispară soldaţii, D-le Căpitan, dacă vreţi să ne vedem de treabă, îi răspunde Zelenschi, şi mâinile îi tremură de nervos ce e.
— Să dispară imediat, strigăm cu toţii, în aclamaţiile mulţimii din jur.
Ce-a făcut Burada, nu ştiu. Ştiu însă că soldaţii au dispărut imediat. Lumea a dat năvală spre noi şi, cuprinşi pe după cap, ţinându-ne de braţe, amestecaţi cu toţii, am plecat spre închisoare. Cântecul creşte năvalnic, şi mulţimea sporeşte mereu. Pe marginea drumului, o doamnă bătrână stă în genunchi, îşi face semnul crucii şi zice:
— Doamne nu uita pe cei ce luptă pentru neamul nostru chinuit şi ajută-i!
Am fost cu toţii enorm de impresionaţi şi ochii ni s’au umplut de lacrimi. Fetele de la Şcoala Normală au umplut ferestrele şi ne salută cu mâna ridicată. În faţa închisorii ne luăm rămas bun de la toată lumea şi, petrecuţi de lacrimile, salutul şi urările de bine, intrăm pe poarta grea şi masivă, ce se deschide aşa de uşor la intrare, dar tare greu îţi mai dă drumul să ieşi.
Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc
