Legea Antilegionară – cea mai antiromânească lege din 1945 încoace

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
August 21, 2020

Articol apărut în Certitudinea nr. 68:

Am încercat, în cursul anului 2015, să alertez opinia publică privind promulgarea Legii 217/2015 – un dictat antidemocratic, antilibertar, anticonstituţional, antijustiţiar şi antiromânesc. Am constatat că acesta acţiune provocatoare a celor care împiedică judecarea genocidului comunist nu întîmpină rezistenţa cuvenită. S-a instalat rapid intimidarea urmărită prin această lege, într-un cadru dezolant de degradare, aservire, domesticire, laşitate, dezorientare, lehamite, renunţare.

Reiau pe scurt principalele mele observaţii:

1. Legea nu face precizările necesare pentru evitarea aplicării arbitrare, selective, discriminatorii, abuzive; este lasată la latitudinea fiecărui judecător cumpănirea caracterului penal al „xenofobiei”, „antisemitismului”, „fascismului”, „legionarismului”- prezent în idei, atitudini sau fapte. Rezultatul fiind instalarea unei auto-cenzuri care completează perfid cenzura, fiind fatal încălcată libertatea de conştiinţă, opinie, asociere – garantate de constituţie, obţinute cu jertfe în 1989.

2. Aparent dedicată apărării memoriei victimelor holocaustului, legea are ca efect principal (și deci, prezumabil – ca scop camuflat) evitarea condamnării autorilor genocidului comunist (protejarea moştenitorilor lor). Căci ea proclamă în bloc vinovăţia foştilor deţinuţi politici, acuzaţi de „fascism”, „legionarism”, „antisemitism”, „crime de război”- justificînd încarcerarea prin care s-a realizat exterminarea lor. Genocidul comunist s-a comis prin justiţie criminalizată, a operat în numele legii, într-un stat uzurpat. A legitima acea justiţie genocidară este echivalent cu a camufla/justifica acel genocid – adică tocmai păcatul negaţionist care se pretinde a fi combătut prin această lege.

3. Majoritatea celor re-incriminaţi în bloc acum nu au nici o vinovăţie penală/reală, ci, dimpotrivă, au drept la reparaţie sau chiar meritul de a se fi sacrificat pentru apărarea independenţei şi libertăţii. Dacă membrii PCR nu pot fi pedepsiţi pentru ce au făcut unii dintre liderii lor şi filo-comuniştii actuali au drept la propria viziune, atunci simpla apartenenţă la mişcarea legionară nu poate constitui vreun delict – şi, cu atît mai puţin, simpatia faţă de un fost legionar. În cazul generaţiilor care s-au înscris în „frăţiile de cruce” după 1944 nu mai poate fi vorba nici măcar de înfierare morală, avînd în vedere în ce a constat activitatea lor: doar rezistenţă anticomunistă. În fine, după 1989, puţinii activişti care s-au declarat „legionari” nu au creat probleme democraţiei. Mulţi dintre ei au fost, de altfel, pilotaţi securistic căci, după „eliberarea” din 1964, foştii legionari au fost continuu hărţuiţi ca să devină informatori – aşa cum o arată declaraţiile lor de la procuratura militară în dosarul 35/P/2006 (vezi volumele 19-23).

4. Modul cum a fost impusă României, din exterior, o măsură contrară adevărului istoric şi intereselor ei specifice, indică funcţionarea neocolonială a „integrării” şi „partenariatelor strategice”- de foarte rău augur pentru cetăţenii unei ţări satelizate păgubitor. Cei care încearcă să ascundă faptul că al doilea război mondial nu s-a terminat cu victoria Binelui asupra Răului, ci cu un genocid gigantic comis de ocupanţii sovietici şi girat de Aliaţii occidentali (Comisia Aliată de Control) solicitînd „defascizarea” care a lansat genocidul comunist din România) – nu ar trebui să ne impună agenda capitulării… şi după 70 de ani.

5. Interzicînd „minimalizarea” holocaustului din România, legea paralizează activitatea unor cercetători care ar ajunge la alte concluzii decît comisia/institutul Wiesel privind cauzele şi amploarea represiunii împotriva evreilor din România. Deci, în momentul în care s-ar trece (dacă nu s-a trecut deja, la adăpostul „secretului de stat”) la clasicele despăgubiri, proporţionale cu numărul victimelor, România ar trebui să plătească oricît i-ar cere o grupare de interese, căci cei care ar încerca să demonstreze că cifrele au fost exagerate ar fi vinovaţi de „minimalizare”. O astfel de împiedicare a apărării intereselor populaţiei care ar urma să plătească reparaţiile intră sub incidenţa art. 394 din codul penal, care incriminează trădarea. Să asistăm neputincioşi la măsluirea adevărului privind suferinţele impuse poporului român după 1944, de către urmaşii unor români care au profitat de ele (devenind profitorii Tranziţiei Criminale) sau a unor evrei care ne impun azi, dinspre Washington, agenda celor ce au venit ieri dinspre Moscova?

Cum putem împiedica monstruoasa coaliţie dintre urmaşii criminalilor securicomunişti (interesaţi în legitimarea regimului genocidar, ca „antifascist”) şi agenţii forţelor exterioare interesate în ascunderea adevărului crunt şi în continuarea aservirii României? Controlul exercitat de forţe obscure asupra dezbaterii publice este revelat de deturnarea discuţiei spre colaterale de diversiune. Indivizi experţi în simularea preocupărilor civice, care fac de 25 de ani capital din agitaţii premeditat sterile, au ieşit în arenă pentru a da direcţii inofensive unei «dilematici» umile, capitularde. În loc să ne ocupăm de problemele semnalate mai sus: pierderea libertăţilor constituţionale, legitimarea justiţiei comuniste genocidare, nedreptăţirea eroilor anticomunişti, renunţarea la autonomie naţională – sîntem împinşi către teme valide dar totuşi secunde, cum ar fi dreptul de a citi pe Cioran sau Ţuţea sau de a face statuie lui Ion Antonescu sau Vasile Voiculescu. […].

Miza supremă a bătăliei din jurul legii 217 este evitarea recunoşterii genocidului comunist din România. Şi asta nu numai datorită „concurenţei” jenante dintre denuţătorii genocidurilor (care determină, de exemplu, ostilitatea israeliană şi faţă de recunoaşterea genocidului armean). Asta s-ar mai putea depăşi, prin negociere şi înţelegere reciprocă. Ci dintr-un motiv mult mai greu de depăşit: genocidul comunist a avut uneori sens contrar holocaustului şi nu poate fi tratat independent de acesta, căci interferează nefericit – la nivelul actorilor şi motivaţiilor. Aşa cum se întîmplă atunci cînd se cade în logică războinică, răzbunarea unor victime a condus la noi spirale de măcel.

A extrage un episod dintr-o cascadă cauzală, eludînd evoluţia longitudinală a fenomenelor, înseamnă a face propagandă, nu analiză ştiinţifică, obiectivă. Cine studiază documente cum ar fi instrucţiunile pentru pentienciare şi mărturiile victimelor, va constata că legionarii se află printre categoriile vizate explicit de maşina represivă comunistă (ca şi moşierii, chiaburii, politicienii, naziştii, etc). După ce se cere ca deţinuţilor politici să nu li se dea drept la pachet sau vorbitor, se precizează – în numeroase instrucţiuni – că legionarii nu au drept nici la pernă sau îngrijiri medicale. Oricît ar vrea unii, nu se mai poate eluda adevărul că la Piteşti a fost vorba şi de răzbunare contra legionarilor.

Cum aceştia au format o «colectivitate», exterminarea lor se încadrează în definiţia genocidului din codul penal din 1968, existînd – în cazul grupului lor – şi o evidentă dimensiune etnica, religioasă şi naţională (denunţată din 1948 şi de dreptul internaţional). Deşi nu mă simt obligat la astfel de precizări (care pot fi percepute ca supunere/concesie, încercare laşă de delimitare de cei ameninţaţi de această lege scelerată), numai pentru a se înţelege clar de pe ce poziţie justiţiară vorbesc, semnalez că nu sînt simpatizant legionar, aşa cum s-au repezit să mă demaşte unii comentatori ai intervenţiilor mele supărătoare.

Sînt însă purtătorul de cuvînt al Comitetului de Reprezentare a Victimelor Comunismului şi cercetător interdisciplinar dedicat, de 25 de ani, studiului blocării condamnării genocidului comunist […]. Pasiunea pentru adevăr şi dreptate şi expertiza acumulată în această cercetare mă face să afirm răspicat că, în cadrul genocidului comunist, există şi un genocid împotriva legionarilor – despre care ar trebui să vorbim fără oprelişti. Încercînd să sugrume acest filon justiţiar, cei care sînt în spatele legii „antilegionare” se fac vinovaţi de obstrucţionare a justiţiei. Ei şi-au definit clar poziţia, suţinînd că, în cazul lor, justiţia comunistă nu a greşit, cerînd ca legionarii să fie scoşi din albumele cu victime ale comunismului, să nu mai fie onoraţi ca rezistenţi, sau chiar ca să fie exceptaţi de despăgubirile acordate victimelor comunismului prin legea 221/2009.

Deci nu se doreşte numai ca aceşti români exterminaţi să nu mai fie consideraţi eroi ai luptei anticomuniste, ci să nu mai fie consideraţi nici victime.

Cui foloseşte?

Putem deduce cît de mare e miza acoperirii genocidului antiromanesc, dacă nici riscurile evidente de a stîrni antisemitism prin recenta agresiune legislativă – nu au au fost luate în considerare. […].

Aparenţa obsesiilor faţă de trecut camuflează agenda care ne vizează frontal prezentul şi viitorul. Pericolul real pentru alianţa răpitorilor ţării noastre este să adoptăm atitudini neconvenabile faţă de cotropitorii externi, combinaţi cu uzurpatorii interni ai statului român. Sesizînd riscul ca naţionalismul să determine rezistenţă faţă de procesul colonizării devastatoare a României, inginerii coştiinţelor masei încearcă să ne intimideze, delegitimînd/ paralizînd etosul naţional, instinctul comunitar, reflexul anticorpic. Umbra legionarilor e doar o ţintă aparentă – adevăratul scop este combaterea acelor idei care ar putea deranja ocupaţia actuală a României, în numele faptului că sînt similare cu concepţii care au dus la tragedii – în interbelic.

Ca să revelăm această manevră a legiuitorilor, să pornim de la extrase din textul legii: „[…]Art.2. […]prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob […] Art.3 a) prin organizaţie cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob se înţelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, precum ura şi violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie, recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist.[…]

Art.5 […] şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.[…]Art.6 […] (3) Săvârşirea faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2) prin intermediul unui sistem informatic constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”
Atenţie maximă la fragmentul: „schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice, naţionalismul extremist”. E un fel de lapsus, care trădează plenar intenţiile liberticide.
Nu e vorba deci numai de combaterea xenofobiei şi urii etnice – obiectiv umanitar care ar fi de înţeles (deşi nu cu forcepsul trebuie apărat). Ci de cuminţirea plebei din colonie, ca şi cum lanţurile normelor existente nu ajungeau. Dacă ne vom opune mafioţilor sau ocupanţilor care ne subjugă, satelizează, distrug sau umilesc, vom dovedi eventual naţionalism extrem, prin trimitere la atitudinile similare ale legionarilor (manifestate într-un context istoric puţin înţeles de cei ce nu l-au studiat). Analogia cu prezentul putînd fi considerată cum vrea de către fiecare, inclusiv de judecătorii care vor decide cine trebuie închis pentru un anume tip de fapte şi idei. Să ne amintim deci cîteva dintre ideile celor care sînt astăzi declaraţi în bloc criminali, împreună cu toate ideile lor, pentru că e foarte posibil ca de-abia unele dintre aceste idei să fie ţinta vie a promotorilor din umbră ai legii:

1. Ideea că resursele ţării (pămîntul în primul rînd) nu trebuie să cadă în mîna străinilor şi că naţionalităţile conlocuitoare (îndeosebi cele venite de curînd şi neasimilate) nu trebuie să domine viaţa socială, economică, culturală, politică. Aceasta fiind motivaţia principală a antisemitismului din epocă, legionarii, declanşînd un fel de război civil pentru această cauză. Şi l-au pierdut, cu mari pierderi pentru toate părţile beligerante. Nu ştiu cît mai contează dacă le dăm sau nu (în vreo măsură) dreptate – pentru ce au gîndit sau făcut atunci. Întrebarea actualizantă este: cui foloseşte azi ca ideologia naţionalistă să fie pusă azi la stîlpul infamiei (orice putînd susţine că a devenit „extremistă”), ca „antisemitismul” să fie condamnat la Bucureşti în timp ce „antiromânismul” nu este (şi nici pomeneală ca să fie incriminat la Tel Aviv)?

2. Ideea că pătura politică a timpului era fatal coruptă, că lucra pentru interese proprii sau străine şi nu pentru cei pe care pretindea că îi reprezintă, deci că democraţia era o farsă. Să
presupunem că legionarii s-ar fi înşelat în evaluarea situaţiei din interbelic, că politicienii români cu care s-au războit atunci au fost nişte patrioţi, pe care legionarii nu i-au înţeles, încît le-au deranjat funest ctitorirea României Mari. Înseamnă asta că, pentru că a fost legionară, e veşnic greşită (azi, de exemplu?) ideea că democraţia/reprezentarea devine uşor farsă, că trebuie incriminată teza că politicienii capturează/uzurpă statul pentru a controla eficace populaţia prinsă în capcană – în interesul păturii exploatatoare/profitoare?

3. Ideea că românii trebuie să fie sudaţi într-un stat organic, să definească un corp naţional coerent, sub polarizarea unui interes comun dominant, pentru a putea rezista disoluţiei şi cotropirii. Putem respinge această viziune ca gregară sau totalitară – mai ales dacă sîntem adepţii libertăţii, alterităţii, nonconformismului (cum sînt eu, de exemplu). Dar interzicerea unei astfel de viziuni „integriste” nu poate decît conveni celor care ar dori dispariţia organismului românesc în magma „europeană” sau mondială. Culmea fiind că denunţăm „fascismul” într-o epoca în care dominaţia absolută a statelor asupra populaţiilor victimă a devenit normă de civilizaţie.

4. Ideea că românul adevărat este obligatoriu creştin şi statul trebuie să susţină activ o credinţă de referinţă poate deranja pe aceia care vor să fie trataţi camaradereşte de concetăţeni, indiferent de orientarea lor religioasă. Dar cine poate judeca – în contextul unei epoci rămase în urmă – aspiraţia la omogenitate metafizică a unui neam supus atîtor vicisitudini morale şi unei presiuni „progresiste” distrugătoare de identitate? Denunţarea „fundamentalismului creştin” de către cei care susţin „excepţionalismul evreiesc” fiind incongruentă şi dubioasă. Cine are interesul să stîrnească antisemitism cenzurînd cultul martirilor în bisericile în care românii îşi caută azi sensul/refugiul?

5. Ideea că marile cauze trebuie plătite cu sacrificii, că puterea trebuie înfruntată bărbăteşte, că eliberarea cere luptă, atunci cînd acţiunea antisistem se loveşte de aparatul juridico- represiv. Oricine poate deplînge/condamna ca inoportună/nocivă ridicarea legionarilor împotriva puternicilor vremii lor. Dar dacă însăşi ideea de război contra uzurpatorilor statului, de mişcare de eliberare, este pusă la stîlpul infamiei – atunci aşa zisul reglaj al conturilor cu istoria are alt scop: criminalizarea revoltei faţă de mafiile care acaparează statul. Acesta este evident rostul pentru care, în această lege, este penalizată „recurgerea la violenţă pentru schimbarea ordinii constituţionale sau a instituţiilor democratice” – o atitudine pe care legionarii ar fi compromis-o în veci.

6. Ideea că România trebuie să se alăture imperiilor în ascensiune, aparent cîştigătoare, aparent purtătoare a unor valori similare celor considerate benefice pentru noi. S-a dovedit deja cît a fost ea de perdantă – faţă de Germania lui Hitler sau URSS-ul lui Stalin. A incrimina azi acest tip de poziţie vasală ar însemna să nu ne mai gudurăm josnic pe lîngă imperiul american – noul nostru stăpîn vremelnic. Cine vrea să prelungim capitularea din 1944, asumînd în continuare fără crîcnire propaganda învingătorilor noştri (pînă la pragul de a nu-i deranja, reproşîndu-le genocidul comunist) şi agenda lor imperialistă, trebuie să o lase mai moale cu aplecarea nazistă sau fascistă a legionarilor, zdrobiţi de un Antonescu – aliat cu Hitler şi apoi de un PMR/PCR- aliat cu Stalin.

7. Ideea muncii voluntare/patriotice, deşi grav compromisă de regimul comunist, nu poate nici ea fi incriminată – ca principial nocivă. Poate că e mai demn să munceşti un timp gratis decît să fii taxat sau inflat continuu. Pledoaria pentru disciplina excesivă ne poate irita, dar nu putem nega eficacitatea ei în gestiunea unor proiecte. Ca să nu mai vorbim de ideea cultivării muncii şi cinstei – drept criterii de promovare în societate, pe care aş vrea să văd cine o va declara vinovată. Şi mai sînt multe „idei legionare”, cum ar fi denunţarea individualismului, mercantilismului, speculei – care sînt manifest adecvate actualităţii – deci ar fi greu de justificat onorabil interzicerea lor.

8. În fine, „deasupra deasuprelor”, să incriminăm poziţia consecventă a legionarilor faţă de comunism, plătită atît de scump? Nici pe acest subiect nu putem spune că au avut dreptate? Să dăm satisfacţie urmaşilor celor care i-au măcelărit pe legionari, pentru că au opus rezistenţă instalării comunismului? Pentru ce, pentru cine?

Interesele pe care le putem presupune în spatele unei astfel de răsturnări a adevărului – ne dau fiori.

Ca și evidența unui paradox inevitabil: în perioada imediat următoare ocupării României de către sovietici, deși aproape toți legionarii au fost arestați, niciunul, niciodată, nu a făcut, oficial, pușcărie pentru vina de a fi legionar. S-au găsit alte acuzații, care mai de care mai aberante, dar nu pentru asta. Legea 217/2015 este prima lege care incriminează oficial simpatia față de ideile legionare, sau simplul fapt de a vorbi de bine un membru sau un simpatizant al acestor idei. Este cea mai antiromânească lege din 1945 încoace.

Păpuşarii lumii de azi încearcă să ne dicteze trecutul, ca să nu scăpăm către un alt viitor. Cei care recomandă supuşilor să adere la ideologia stăpînilor pot fi presupuşi agenţi ai acestora.

Aş dori să ni se explice care sînt ideile legionare ce trebuie eradicate, încît să nu poată fi actualizate – pentru că sînt socialmente nocive (şi nu pentru că ar deveni arme contra sistemului care ne degradează patologic).

Explicitarea concepţiilor, ideilor şi faptelor incriminabile – ca legionare- este strict necesară nu numai pentru predictibilitatea juridică, ci şi pentru predictibilitate politică. Trebuie să ştim ce fel de concepţii, idei şi fapte doresc de la noi cei care au puterea să ne dicteze legile. Şi pentru a ne putea conforma precis, şi pentru a ne putea opune precis.

*

NOTA ISPRAVNICULUI: Acest articol este, de fapt, o selecție din două texte succesive ale lui Ioan Roșca, ambele apărute pe site-ul piatauniversitatii. com. Am eliminat, prin croșetele corespunzătoare, porțiunile care repetau ideile din textul anterior, sau care depășeau spațiul de tipar dedicat. Cele două texte sunt intitulate „Despre genocidul contra legionarilor cînd vorbim?”, respectiv „Ce idei legionare sunt interzise şi de ce?”.