Lașitate și Trădare (II) – Delațiunea

Iancu Gabriel
Incorect Politic
Iulie 16, 2020

LAȘITATE ȘI TRĂDARE(II)

DELAȚIUNEA

 

Am dorit să scriu acest articol când am auzit că s-a deschis un număr de telefon pentru semnalarea „Neregulilor” în respectarea „Măsurilor”, dar am ezitat totuși să scriu, gândindu-mă că poate nu este necesar și poate sunt eu mai prăpăstios, cum se spune. Evoluția lucrurilor însă, apariția îndemnurilor la pâră în presă, în radio, mă silește să scriu pentru a-mi ajuta semenii să gândească și să nu renunțăm astfel la bruma de omenie și creștinism care ne-a mai rămas.

Un aspect al ticăloșirii ființei umane înclinată spre lașitate și trădare (cum am arătat în articolul precedent) are o formă concretă de manifestare și anume DELAȚIUNEA. Prin delațiune se înțelege DENUNȚUL, în cel mai ordinar sens al lui, PÂRA aproapelui tău la autorități, dintr-un monstruos și schimonosit sentiment că prin asta îți faci bine ție sau celorlalți.

Delațiunea era ridicată în regimul comunist la rang de politică de stat. Peste tot, în școli, întreprinderi, instituții, asociații de locatari, organizații sau Biserică, oamenii erau îndemnați să se iscodească și să spună ce fac ceilalți, ce gândesc chiar, cu ce se ocupă în timpul liber, toate acestea putând fi interpretate ca „atitudini dușmănoase” față de regim.  Unii se duceau să denunțe din anumite interese (ura față de cel denunțat, speranța promovării în ierarhie, avantaje financiare chiar) dar alții o făceau dintr-o nemernicie greu de asociat cu ființa umană. Pur și simplu manifestau o formă de atrofiere a conștiinței, de imbecilism, care le spunea că așa trebuie să facă.

Această practică tindea să devină un mod de viață, alături de „înfierarea revoluționară a elementelor retrograde”, care nu voiau să dea minciuna drept adevăr, nu voiau să-și însușească limbajul de lemn și să pună umărul la demolarea morală a națiunii române. Deși au fost mulți oameni de onoare, care au refuzat să intre în jocul murdar al delațiunii, în țară s-a instalat o atmosferă de neîncredere între oameni, de bănuială reciprocă, nu știai cu cine discuți sincer și cine de fapt te provoacă, pentru a te putea acuza de “agitație împotriva regimului de democrație populară”.

Acest mod al regimului comunist de a controla și domina societatea prin teamă și teroare făcea să fie nimicită încrederea în oameni, suspiciunea să ia locul dialogului sincer și al schimbului de idei, al dezbaterilor intelectuale cu argumente. Ar fi oarecum de înțeles delațiunea în mediul carceral, smulsă sub tortură, înfometare și frig, dar erau oameni care-și pârau colegii și vecinii că merg la Biserică sau la rugăciune, că au spus un lucru sau altul, că au primit anumiți oaspeți, etc. Nu știai cine din cei de lângă tine merg și spun la Securitate ce ați vorbit sau cu cine v-ați întâlnit. Toate acestea erau asociate de regim cu simțul civic, cu atitudinea revoluționară antiburgheză, cu o înaltă conștiință muncitorească.

Vremurile pe care le trăim arată că nu regimul comunist este principalul vinovat de aceste stări de lucruri, ci natura umană pervertită și ticăloșită de păcat, care în îndepărtarea sa de Dumnezeu, a pierdut noțiunea de “Aproapele” său. Mântuitorul Hristos a arătat că cea mai mare poruncă este “Să iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe Aproapele tău ca pe tine însuți”(Luca 10.27). Pilda samarineanului milostiv ilustrează apoi pe deplin aplicarea acestei porunci. Sfinții Părinți arată că mântuirea noastră trece pe la aproapele nostru și că nu putem să ne salvăm de la pierzarea păcatului decât în strânsă relație cu aproapele nostru.

Și când colo, ce să vedem? Regimul actual, cu o ură nedisimulată, ne predică Distanțarea, înstrăinarea de aproapele nostru, Izolarea, ca și cum alienarea de care suferim în această societate ateizată și dezumanizată nu ar fi suficientă. Mai mult, suntem îndemnați să sunăm la telefon dacă constatăm că se înâmplă lucruri care contravin “Recomandărilor”. Suntem chemați PE FAȚĂ la DELAȚIUNE. Regimul trecut făcea lucrurile în ascuns și căuta să păstreze o aparență. Denunțarea celui de lângă tine se făcea în secret, cu note informative semnate cu nume conspirativ, dar regimul actual a trecut limita nerușinării și ne cheamă la învrăjbire direct, prin telefon, pe scurtătură. Dureros este că aceste chemări “prind” la o seamă de oameni care ar fi făcut carieră înainte de 1990, ceea ce arată că evenimentele nu doar ne formează, sau ne “formatează”, ci și ne arată cine suntem cu adevărat, dincolo de aparențe sau de ceea ce vrem să arătăm în exterior.

Aceste practici deformează și mutilează lăuntric ființa umană, îl spurcă pe om, așa cum arăta Mântuitorul: “Ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinlăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru și spurcă pe om”.(Marcu 7.20-22) Iată că gândul rău, viclenia, ochiul rău, rod ca o cangrenă sufletul omului și îl terfelesc.

Trăim vremuri de cernere, se cerne grâul de neghină, adevărul de fals, omenia de animalic, creștinismul de păgânism. Faptul că trăim vremea sfârșitului se vede și din împlinirea profeției rostite de Mântuitorul cu privire la aceste vremuri: “Atunci mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții.”(Mat. 24.10) “Fratele va da la moarte pe fratele său și tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinților lor și-i vor omorî”(Marcu 13.12) Aceste lucruri au început deja să se întâmple și vor avea tendința să atingă un maxim paroxistic în viitorul apropiat. Ceea ce poate împiedica acest tăvălug demonic este dragostea creștină, dragostea de Dumnezeu și de semeni. Împotriva dragostei nimic nu poate sta, pentru că “dragostea nu va cădea nicodată.”(sau “nu va pieri” în altă traducere)(1 Cor. 13.8)

Dragostea înseamnă într-ajutorare, înseamnă încredere în cel de lângă tine, că duce aceeași luptă cu tine, încredere că nu te va trăda și nu te va vinde sau că măcar va lupta din răsputeri să nu-ți înșele încrederea. Această încredere între oameni se dorește a fi nimicită. Dragostea înseamnă răbdare, să răbdăm slăbiciunile și greșelile aproapelui, gândindu-ne că și noi le avem pe ale noastre. Trăim vremuri eroice, în care răbdarea este o virtute de maximă necesitate. Cu ea au biruit martirii și mărturisitorii din toate veacurile, cu ea au biruit cei din temnițele comuniste, cu ea dărâmăm toate întăriturile diavolești, deoarece “Cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit”(Marcu 13.13)

Iancu GABRIEL