“Lângă Căpitan”, Memoriile legionarului Stelian Stănicel (7)

Incorect Politic
Iunie 3, 2024

“Lângă Căpitan”, Memoriile legionarului Stelian Stănicel (7)

 

     Succesiunea la conducerea Mişcării

 

Într-o seară, după înmormântarea lui Ion Moţa şi Vasile Marin, se aflau la sediu, ca de obiceiu, mulţi legionari cu tot felul de preocupări, sau care treceau să arunce o privire şi, măcar pentru o secundă, să-l vadă pe Căpitan. Alţii rămâneau pâni mai tărziu când Căpitanul era liber şi puteau să mai schimbe cu el câte o vorbă. Când unii rămâneau până seara târziu şi Căpitanul era în bună dispoziţie şi nu prea obosit, atunci împreună cu cei de faţă cânta câintece legionare. Îi plăcea să cânte şi de multe ori să conducă corul.

Târziu în seara aceia erau de faţă, cu feţe îngrijorate, din câţi îmi mai aduc aminte: Mihail Polihroniade, Ion Belgea, Profesorul Vasile Cristescu, Iordache Nicoară. Puiu Gârcineanu, Gheorghe Furdui, Nicoleta Nicolescu şi alţii. Toţi comandanţi legionari sau cu funcţiuni importante în Mişcare.

Printre altele, la un moment dat, Mihail Polihroniade întreabă pe Căpitan ce părere are despre succesiunea la conducerea Mişcării în cazul când mişeii i-ar răpune viaţa.

— Ce părere aveţi voi? Cine ar putea să-l înlncuiască pe Moţa?, întreabă Căpitanul.

— Domnul Inginer Gheoghe Clime, spune unul.

— Clime e de o mare credinţă, dar ţine prea mult la mine personal. Nu credeţi voi că un şef al Mişcării, în afară de credinţa în Mişcare şi în destinul ce îl construim pentru Neamul Românesc, mai trebue să aibă înţelepciune, energie, vitejie, putere de analiză, dragoste nemărginită în tot ce face, bunătate, blândeţe, devotament până la moarte, lepădare de sine, calitatea de a atrage oameni şi a-i conduce asa cum doresc ei să fie conduşi? Apoi o ţinută impecabilă şi exemplară în orice clipă a vieţii lui. Şi încă un lucru important: să poată inţelege sufletul omenesc. Săă aibă puterea de a-l modela şi ridica la nivelul şi rostul pentru care l-a creiat Dumnezeu… Clime are multe calităţi. Le are pe toate, dar. .. ţine prea mult la mine.

— Domnul General Cantacuzino, spune altul.

— Dumnul General e ca un părinte al nostru. Ar fi prea grea şi prea apăsătoare pe umerii lui o astfel de misiune. El ne-a fost şi ne poate fi de mare ajutor. . . şi apoi, nici el nu s-ar putea gândi la o astfel de răspundere.

— Alexandru Cantacuzino, adaugă altul.

— Nici Alecu n-ar putea îndeplini această funcţiune, cu toate calităţile lui extraordinare de a despreţui moartea în bătălie. Alecu e prea impetuos şi prea vulcanic. Cu greu s-ar putea adapta la pasul armonios al dragostei şi profundei religiozităţi pe care trebue să meargă Mişcarea, mai ales acum după jertfa lui Moţa. Alecu e un viteaz. De-acum ţara vrea să vadă şi sfinţi. Dacă se poate.

S’au pomenit, apoi, pe rând, numele Profesorului Nae Ionescu, Vasile Iasinschi, Illie Gâneaţă, Radu Mironovici, Vasile Christescu şi ale altora. Cam aşa a durat această discuţie. Într-un târziu, după un moment de linişte, Căpitanul adaugă: Numele lui Ion Banea nu l-aţi pomenit nici unul dintre voi. S’a făcut tăcere de câteva minute şi apoi Căpitanul a continuat: Banea a trăit cu mine mai bine de doi ani la Căminul dela Râpa Calbenă din Iaşi. A trăit toate frământările noastre dela începutul Mişcării. Are o minte şi o inteligenţă sfredelitoare, bun organizator, cu dragoste pentru toţi şi cu calităţile enumerate mai înainte. El s-a născut cu aceste calităţi. Astăzi este şeful Ardealului. Face tot ce crede că e bine şi nu mai are nevoie de sfaturile mele. E un legionar complect şi desăvâirşit. Până acum nu a greşit niciodată, nici cu gândul, nici cu fapta. E de un mare echilibru intelectual şi sufletesc, educator cu o mare viziune a viitorului. Ardealul se leagă astăzi de el şi de numele pe care îl poartă ca legionar.

—- Dar dacă şi Banea o să fie ucis? spune altul.

Căpitanul, cu fruntea plecată şi cu braţele pe masa de lucru, răspunde fără ezitare: Dacă nici Banea nu trăieşte, atunci legionarii să se strângă în jurul Văcăreştenilor care împreună să conducă Mişcarea, ascultând de sfatul înţelept al lui Ilie Gârneaţă.

 

     Generalul Cantacuzino Grănicerul

 

De când l-a cunoscut pe Căpitan şi până câlnd a murit, a jucat un rol de mare însemnătate în Mişcarea Legionară. A fost zi de zi alături de tineret. Erou al primului război mondial, decorat cu ordinul “Mihai Viteazul” şi cu decoraţii străine, descendent din familia Domnitorilor Cantacuzino, viteaz, drept, necruţător cu duşmanii pe care îi însemna cu sabia, patriot şi bun creştin, s-a legat de Căpitan şi de generaţia tânără. A participat la toate evenimenele importante între anii 1933-1937. Îndată după procesul cu Duca şi-a pus casa la dispoziţia Mişcirii, păstrând pentru el numai o aripă mică ocupată înainte de servitori. A participat la toate alegerile generale, a fost preşedinte al partidului Totul pentru Ţară, ramura politică a Mişcării Legionare, a condus echipa în Spania şi a readus trupurile lui Moţa şi Marin. Generalul făcea parte din aşazisa “artilerie grca” a Căpitanului. Vocea lui era auzită şi temută până la Palat.

Prima dată l-am întâlnit în 10 Decembrie 1933, când ţara suferea sub teroarea guvernului liberal cu Duca la putere. Garda de Fier fusese dizolvată pentru a doua oară. În după amiaza acelei zile, împreună cu alţi studenţi, ne-am dus în delegaţie la locuinţa lui, care era numai la câţiva paşi de Căminul Studenţilor in Medicină, unde se pregătea o manifestaţie de protest împotriva Guvernului.

De statură mijlocie, cu barbă albă până la piept, cu monoclu la ochiul drept, în uniformă de general în rezervă, ne-a însoţit la adunare. În faţa miilor de studenţi a spus: “Să nu creadă guvemul liberal că tineretul acestei ţări poate fi dizolvat aşe cum dizolvi o bucată de zahăr într-un pahar cu apă. O să le amintim că nicio măsură de forţă nu ne intimidează. Pornim încolonaţi către statuia lui Mihai Viteazul să le amintim că suntem în viaţă”. A pornit în fruntea coloanelor. La statuia lui Mihai Viteazul a vorbit încă odată. Poliţia şi jandarmii au stat retraşi. Le-a fost teamă să se apropie de Generalul Cantacuzino.

Cu toată vârsta înaintată, se simţea fericit şi părea tânăr în mijlocul legionarilor. În anul 1937, când boala I-a legat la pat, l-am văzut în fiecare dimineaţă. Voia să ştie tot ce se întâmpla alăturea în biroul Căpitanului. Se bucura de toate bucuriile noastre. Suferea şi ascundea durerea. Era vizitat numai de câţiva prieteni şi de Căpitan. Când a simţit că zilele îi sunt numărate şi că boala nu mai poate fi vindecată, într-o dimineaţă îi spune Căpitanului: “Să-mi fie scos stomacul! Nu merită să fie îngropat cu onoruri militare şi legionare că prea mult m-a chinuit! Îmi pare rău că nu trăiesc să văd biruinţa”.

La 10 Octombrie 1937 a murit. A fost înmormântat cu toată cinstea şi onorurile la cimitirul Belu, în vârstă de 67 de ani.

 

     Avocatul Rosenthal

 

Cu ocazia morţii Generalului Cantacuzino s’a dat în gazete un mic comunicat prin care se anunţa că personalităţile şi prietenii care au avut relaţii personale cu Generalul pot trece pe la sediu să semneze în cartea de aur. Printre primii a fost şi avocatul Rosenthal, conducător al Evreilor din România, fost avocat al României la Haga şi pe vremuri avocat al Generalului Canacuzino. Căpitanul, ţinând seama de faptul că prima pagină nu avea încă nici semnătura sa şi nici a familiei Generalului, mi-a dat dispoziţia si-i comunic lui Rosenthal să vie după ora 2 după amiază. A venit. L-am primt cu toată eleganţa şi amabilitatea. A semnat pe pagina a doua. M-a întrebat dacă Dl Codreanu e în clădire că ar dori să-i prezinte personal condoleanţe. Din fericire Căpitanul nu era. A plecat Rosenthal mulţumit de primirea făcută şi pentru cinstea pe care a avut-o să pună piciorul pe pămâmtul Gărzii de Fier. I-am raportat Căpitanului că Rosenthal a fost şi a semnat.

—- Nu voiam ca semnătura mea şi a lui să apară pe aceiaşi pagină. Poate că cineva, odată ar fi folosit somnăturile pentru cine ştie ce combinaţie politică sau poliţienească ori încercare de compromitere a mea, cu semnătura lui CorneIiu Zelea Codreanu alături de a lui Rosenthal.