La Pas prin Frăţia de Cruce (8)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 28, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (8)

Lucrând astfel se crease un grup puternic ce îşi impunea prezenţa în viaţa liceului. Îmi aduc aminte de un caz caracteristic. La începutul unui an şcolar găsim în clasă un elev bătrân, de mai multe ori repetent, spaima profesorilor şi a elevilor, care nu-i făceau pe plac. Se instalase în ultima bancă şi în prima pauză scoase pe pupitru o pereche de cărţi de joc şi ţigările. Îşi aprinse o ţigară şi strigă în clasă: “trei băieţi la o şeptică, fuga marş!”. Vreo doi se repeziră spre el. De la locul lui, Mihai Maga se duse la pipaş şi-i porunci:

— Stinge ţigara, i-aţi jucăriile şi ieşi afară din clasă.
— Că vrei tu? se ridică furios derbedeul. Să-ţi arăt eu cui porunceşti tu! Şi se ridică cu pumnii strânşi.

Ca la un semn toţi eram lângă Mihai, insul rămase năuc neaşteptându-se la o astfel de reacţie, apoi descumpănit îşi luă lucrurile şi părăsi clasa. La orele următoare a fost anunţat absent fără să dăm alte amănunte profesorilor. A doua zi noul coleg a venit la şcoală fără ţigări şi cărţi de joc. Din acel moment în liceu nu s-a mai fumat.

Pentru ca o organizaţie, ce-şi propune ca ţel fapte şi nu vorbe, să trăiască şi să se dezvolte trebuie să făptuiască ceva vizibil, ori noi lucrul acesta nu-l puteam face în nume propriu. Ca urmare căutam câmp de manifestare sub alte acoperişuri. Frăţia îşi manifesta prezenţa în cele două secţii ale Societăţii de Cultură “George Coşbuc”, unde camaradul nostru Zaharie Laurian era în apele lui. Abia aşteptam o nouă consfătuire pentru a asculta o nouă poezie. Ceilalţi, toţi n-aveam talent literar, dar luasem hotărârea ca toţi să facem câte o comunicare sub îndrumarea lui Laurian, care cu răbdare, el care avea un roman scris la vremea aceea, ne corecta şi ne da sfaturi de cum trebuie să ne aşternem gândurile pe hârtie.

Nici viaţa sportivă nu se putea desfăşura fără noi. Liceul avea un bun profesor de educaţie fizică, profesorul Ermil Roşală, care era adeptul mişcării în aer liber. Omul acesta, care era şi director al internatului, deşi nu era legionar, ştia de existenţa Frăţiei. Îl avea drag pe Iancu Morar, cu care discuta deschis, căutând să-l tempereze şi prin el pe noi, temându-se de vreo nenorocire. La rândul nostru ne străduiam din tot sufletul să nu-l dezamăgim. Toţi făceam parte din echipa de gimnastică ritmică. Era prima specialitate a profesorului.

Cântam un cântec popular şi executam mişcări simbolice ale muncii ţăranului. A doua pasiune erau piramidele umane. Ştia să potrivească oamenii după calităţile fiecăruia, de ne miram şi noi ce minuni puteau să iasă. Pe vremea aceea în fiecare an, la Blaj, sub privirile mitropolitului făgărăşan, Vasile Suciu, ţintuit de boală într-un cărucior, se desfăşura concursul de gimnastică şi sport a şapte licee din regiune. Favoritul întrecerilor era liceul săsesc din Sighişoara. Singurul adversar, ce-i putea aşeza pe saşi pe locul doi, era liceul Radu Negru. Şi la disciplinele din sport eram la o concurenţă strânsă. Moise Bărcuţian era de neînvins la aruncarea discului şi a greutăţilor. Sava la săritura în lungime şi înălţime. Sandu Comănici la suliţă. Dar cu gimnastica şi piramidele nu se putea compara nimeni cu noi. Frumos era când echipa biruitoare se întorcea acasă şi tot liceul o aştepta. Mi-aduc aminte că prin 1936 biruitorii veneau cântând “noi LRN-iştii lui Roşală din luptă ne-am făcut un joc şi am jurat să fim de-a pururi pe primul loc, pe primul loc”. Ştia oare profesorul Roşală şi întreg liceul că melodia cântată era a unui cântec legionar?

Apoi, când manifestaţia trecea, pe băncile de sub teii din curtea liceului profesorul ne arăta fotografii vechi cu alte piramide victorioase. Atunci am auzit pentru prima dată de numele Horia Sima. “Aşa piramide frumoase nu am avut decât ale seriei lui Horia Sima”, a spus profesorul Roşală. Pe coperta anuarului liceului era încadrată ca o emblemă, o fotografie cu o piramidă umană, unde tânărul din vârful piramidei părea că-şi ia zborul spre înălţime. Tânărul era Horia Sima, seria 1927. Şi-n echipa de fotbal locală aveam trei jucători de bază din Frăţie: Ion Grecu, portarul, era însuşi şeful Frăţiei, Ghiţă Popa era un înaintaş temut, iar pe partea unde era mijlocaş Mihai Maga nu se putea trece. Majoritatea dintre noi eram fii de ţărani, obişnuiţi cu munca fizică şi în liceu simţeam nevoia unei folosiri a braţelor. Poate de aceea ne depărtam pentru consfătuiri tot mai mult de Făgăraş, în locuri tot mai accidentate.

Fiind anunţat de locul unde se va ţine consfătuirea, Ghiţă Toader ne-a rugat să trecem pe o cale de hotar în Galaţi, unde el lucra la câmp. Era prin luna mai. L-am găsit sădind ceapă singur. În Galaţi oamenii aveau pământ puţin şi îl foloseau drept grădină de legume. Era cu lucrul rămas în urmă, ceapa vecinilor era prinsă, el mai avea mult de lucru, dar era gata să lase totul să vină cu noi. Ne-am simţit ruşinaţi şi, renunţând să ne mai ducem în pădure, ne-am alineat la lucru sub îndrumarea lui. Consfătuirea am ţinut-o lucrând. Pe câmp nu mai era nimeni, spre seară puteam vorbi orice şi cânta netulburaţi. Şi mai ales nesuspectaţi. Cui i-ar fi trecut prin cap că de fapt noi ţineam o adunare a Frăţiei? De atunci am fost totdeauna gata să-l ajutăm la lucru.

Era în primăvara anului 1938. Se sărbătorea ziua sădirii pomilor şi conducerea liceului, şi autorităţile locale hotărâră să o serbeze deosebit. Trebuiau plantate cu puieţi nişte râpi pe malul Oltului la vreo 5 kilometri de oraş. Elevii am mers în marş în frunte cu “moş Irod”, comandantul străjeriei, sâcâiţi întruna de acesta să cântăm să ne audă lumea şi cum noi nu aveam chef, cântam fals, unii un cântec, alţii altul ca să-l silim să ne dea pace. A venit un sobor de preoţi, prefectul, şeful ocolului silvic, colonelul de jandarmi şi încă mulţi alţii în uniformele pompoase ale Frontului Renaşterii Naţionale.

Veniră greu în trăsuri că nu era drum de maşină încât se făcuse târziu. S-a ţinut slujba religioasă. Doi preoţi au ţinut predici lungi începând de la pomii slobozi şi cel oprit din grădina Raiului, despre cedrii Libanului, despre smochinul neroditor. A urmat apoi prefectul, ridicând în slăvi pe majestatea sa, care de grija ţării nu dormea decât şapte ore pe noapte. A vorbit apoi moş Irod, comandantul cohorţii îmbrăcat străjer, cu nădragi scurţi, şi care, în cuvinte patetice ne-a amintit că “marele străjer” nu face altă treabă decât sădeşte pomi. A vorbit inginerul silvic despre codrul frate cu românul, care codru şi păduri ne ascundeau de duşmani pe noi românii şi care “în lupte ca la Mărăşeşti au ieşit dezbrăcaţi din apă, de credeau nemţii că românii e nebuni”. Câteva fetiţe au jucat jocul silvic Alunelul, altele au recitat câteva poezii cu frunză verde şi serbarea ar mai fi continuat dacă vremea nu s-ar fi învolburat, curând începând să curgă de sus zăpada mieilor, care ne-a silit să ne retragem acasă fără să sădim un singur puiet.

Atunci am luat hotărârea să sădim noi pădurea. L-am anunţat pe profesorul Roşală, care a fost încântat. Am anunţat şi pe inginerul silvic. Sâmbăta următoare, imediat după prânz ne-am deplasat cu unelte la plantaţie.

Lângă noi au venit o mulţime de alţi elevi şi până seara râpile erau plantate cum scrie la carte. Venise şi profesorul Roşală, după spusa lui, să nu facem vreo “minune”. Atunci mi-am dat seama că ştia cine suntem şi se temea să nu cântăm ceva interzis şi să păţim ceva. Peste 13 ani, în timpul rezistenţei armate făgărăşene, de multe ori vom poposi în această pădure plantată de noi, amintindu-ne de cei ce nu mai erau, între care şi profesorul Roşală.

O altă afirmare a Frăţiei era formarea unui cor bisericesc. Ideea a venit din faptul că la biserica Brâncoveanu se făcea duminica liturghie numai pentru tineri, în majoritate elevi. Biserica era totdeauna plină, venind şi mulţi elevi ortodocşi. În strană răspunsurile erau date de elevi. Majoritatea celor ce eram în strană, eram în Frăţie. Atunci ne-am pus întrebarea dacă nu ar fi bine să facem un cor bisericesc adevărat. Ion Bălan, care cânta şi din vioară, avea cunoştinţele necesare, ceilalţi aveau voce. Printre noi, cea mai frumoasă voce din liceu era a lui Pavel Mârza. Pe lângă noi, cei din Frăţie, au venit şi alţi elevi. Corul l-am pregătit în secret făcându-i o surpriză părintelui Popa Octavian. Pentru uşurinţă am ales liturghia lui Muzicescu, pe patru voci.

Cu vremea corul putea fi dirijat şi de Pavel Mârza şi de Gheorghe Micu. De altfel în satele lor, aceştia au întemeiat coruri bisericeşti cu fetele şi băieţii din sat. Am dorit ca să aducem în cor şi fete de la gimnaziu, vorbisem cu fetele, care erau entuziasmate, dar nu am găsit înţelegere la directoarea gimnaziului. Am cerut voie să cântăm şi la biserica ortodoxă şi am suplinit corul în câteva rânduri.

Un moment deosebit din viaţa Frăţiei a fost serbarea de doliu la aflarea veştii morţii lui Octavian Goga. Că Octavian Goga era iubit şi ca poet şi ca om politic de toată suflarea românească din Făgăraş era un lucru ştiut. Aveam şi un motiv în plus, căci cu doar câţiva ani în urmă fusese oaspetele liceului nostru. Dar noi, Frăţia, aveam la vremea aceea un motiv în plus: noi ne plângeam propria noastră durere. Eram informaţi încă din aprilie că la ultima întâlnire dintre Căpitan şi Octavian Goga, pe atunci prim ministru, se făcuse o înţelegere. Şi iată acum Goga era în pământ (se zvonea că fusese otrăvit – se ştia de cine), iar Căpitanul zăcea în închisoare.

La început era plănuit ca adunarea de doliu să cuprindă numai o evocare a profesorului Literat, fost coleg de clasă al lui Goga la liceul din Braşov. Noi însă am pregătit cu grijă şi implicare de suflet un program de cântece. Corul liceului, în care tot noi dădeam tonul, a cântat cu atâta suflet “La noi”. Nu o evocare istorică o făceam, ci situaţia prezentă a sufletului nostru: “La noi atâţia fluturi sunt şi atâta jale-n casă”.

Iancu Morar a citit cu glas tare fragmente din scrierile politice ale poetului, iar Pavel Mârza a cântat “De ce m-aţi dat de lângă voi”. Alţii au recitat poezii. N-am lăsat să ne despărţim cu ochii lăcrimaţi, nici copleşiţi de durere fără speranţă, căci am terminat cu un “Deşteaptă-te române”, zvâcnit din piepturi ca un trăsnet, şi cântat sacadat, aşa cum îl cântam noi la şedinţele noastre.

“De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă
Oricare s-ar abate din gloriosul loc,
Când patria sa mamă cu inima duioasă
I-ar cere ca să treacă prin apă şi prin foc.”