La Pas prin Frăţia de Cruce (4)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 23, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (4)

N-am timp să mă mir prea mult că aud vocea de bas a lui Ghiţă Popa, pe care îl porecleam în liceu “Baronul”, comandând:

— Gardă! Drepţi!

Şi toţi tresar în poziţie de drepţi.

— Pe două rânduri, alinierea!

Intru şi eu pe rândul al doilea, avându-l în faţă pe Iancu Morar.

— Gardă, pentru onor, înainte!

Toţi salută întâi ducându-şi palma dreaptă la inimă şi apoi cu braţul înainte. Fac şi eu ca ceilalţi. Careva a rostit “Împărate ceresc”, apoi:

“Să ne rugăm lui Dumnezeu, Să ne gândim la Căpitanul nostru, Să ne ridicăm cu gândul la sufletele martirilor noştri: Moţa Marin, Sterie Ciumetti şi ale tuturor camarazilor noştri căzuţi pentru Legiune sau morţi în credinţă legionară. Să credem în învierea României legionare şi în sfărâmarea zidului de ură ce o împresoară. Jur că nu voi trăda niciodată Legiunea şi Căpitanul!
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

De fapt acest început de consfătuire era al Frăţiei şi nu al mănunchiului de prieteni. Eu aşa l-am găsit şi aşa a rămas în mănunchiul nostru.

A urmat cântecul Legionarului căzut, “Plânge printre ramuri luna”, pe care eu îl ştiam şi apelul celor morţi: Ionel Moţa, (toţi răspundeau prezent), Vasile Marin – prezent, Sterie Ciumetti – prezent…..

A urmat un moment de reculegere. Careva a citit apoi din Biblie versetele despre dragoste ale Apostolului Pavel: “De-aş vorbi în limbi îngereşti… de-aş avea credinţă să mut şi munţii, dacă dragoste nu am, nimica nu sunt… Acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare decât toate e dragostea”.

După cum se dovedea; ca temă pentru şedinţa aceasta era dragostea – virtute creştină şi legionară. Fiecare făcea o completare din ceva citit sau din cuvintele sale:

— unde sunteţi trei legionari, trăiţi ca fraţii între voi
— nu-ţi vorbi de rău camarazii
— nu-i pârî
— nu şopti la ureche şi nu primi să ţi se şoptească
— altul a spus că trebuie să ne legăm atât de trainic între noi, pentru ca nimic, nici măcar moartea, să nu ne mai despartă.

Zaharie Laurian alcătuise o poezie, în care arăta că trebuie să ne revărsăm dragostea asupra a tot ce-i în jurul nostru: pământ, cer, flori, oameni.

A urmat apoi raportul fiecăruia, ce a făcut în cursul săptămânii trecute. S-a stabilit o temă de gândit în 1/40T pentru săptămâna următoare. Atunci am aflat ce înseamnă 1/40T şi 1/40R, adică să jertfeşti Legiunii a patruzecia parte din timpul tău şi din banii tăi cheltuiţi, scriind într-un carneţel cum ai folosit acest timp şi câţi lei şi bani reprezintă ceea ce tu dăruieşti Frăţiei. Banii reprezentau o sumă mică, dar nu adunarea de fonduri se urmărea, ci obişnuinţa de a-ţi controla folosirea timpului şi banilor.

S-a citit un articol mic dintr-un ziar legionar cu privire la alegerile legislative ce erau prevăzute pentru luna decembrie şi s-a citit ordinul şefului Frăţiilor de Cruce cu privire la felul cum trebuia să ajute Frăţiile Partidul “Totul pentru Ţară”.

S-au cântat cântece ştiute şi s-a învăţat un cântec nou: „Imnul românilor secuizaţi”, de Horaţiu Comănici. S-au luat hotărâri precise cu ce are de făcut fiecare cu privire la pregătirea de noi membri şi la confecţionarea şi distribuirea manifestelor electorale.

La sfârşit s-a zis iarăşi o rugăciune şi s-a cântat “Cu noi este Dumnezeu”. Apoi ne-am despărţit, ieşind din crâng prin puncte diferite. M-am întors fericit cântând încet sau fluierând cântecul învăţat. Eram fericit, mai ales că mă socoteau ca pe unul dintre ei, înconjurându-mă cu dragostea lor.

Viaţa în mănunchiul de prieteni

Între timp am aflat că de fapt eu nu intrasem în Frăţie, ci într-un mănunchi de prieteni, ce se pregăteau să intre în Frăţie. Se urmărea dezbărarea de păcate şi defecte, se şi spunea: „până să ne ocupăm de păcatele neamului, să ne ocupăm de păcatele noastre”. Nu mi-a venit greu să fac lucrul acesta deoarece acelaşi lucru îl făceam sub îndrumarea părintelui Octavian Popa.

În careva din zilele următoare a venit în clasă un elev dintr-a VII-a, Boabă, cu un consemn ştiut de mine:

— Să vii cu cerneala la mine acasă.
— Cu cerneală sau cu tuş? i-am răspuns. Acesta era consemnul.
— Hai la ora cutare.

La Boabă, care avea o cameră separată, am învăţat să lucrez cu şapirograful. Boabă caligrafiase un manifest mic, dat de la centru şi îi făcuse un chenar cu motive naţionale. Manifestele le aşeza câte o sută, în plicuri. Mă miram că Boabă nu era în mănunchiul nostru de prieteni. Cu timpul am aflat că pe lângă mănunchiul de prieteni, din care făceam parte, mai era un altul şi Frăţia propriu-zisă.

Din aceste trei unităţi era formată Frăţia de la “Radu Negru”, care se reînnoia mereu cine ştie de când. De la vărul meu, Niculiţă Sasu, am aflat că şi la şcoala normală de învăţători era Frăţie. Şef de grup FDC era fratele de cruce Ion Grecu, din clasa a VIII-a, iar şef de Frăţie era Gheorghe Cârje.

Încă de la început am adoptat un obicei pe care-l respectau ceilalţi camarazi: să postesc vinerea, adică să nu mănânc nimic până după-amiază la ora patru. În felul acesta te obişnuiai să-ţi struneşti trupul, să-l conduci tu pe el şi nu el pe tine. Mă temeam că se va împotrivi gazda, dar nu a fost aşa.

— Burtzi-neni, îi postul Crăciunului, trebuie să postim!
— Bine, Ionel, fac mâncare de post.
— Nu aşa, Burtzi-neni, nu mănânc nimic până la patru.

La vorbele mele, bătrâna rămase înspăimântată.

— Dar nu păţesc nimic, Burtzi-neni!
— Ba păţeşti, Ionel. Eu cunosc drumul ăsta al lui Codreanu, că am avut alţi băieţi acum patru ani. Ce băieţi buni erau, dar într-o noapte i-a luat poliţia şi i-a dat afară de la liceu. Toţi sunteţi la fel, faceţi toate drăciile, de nu mai ştie omul ce să facă cu voi şi dintr-o dată gata: cuminţi, tăcuţi şi post. ioi, ioi, ioi, nu văd bine la voi!

Colegul meu de gazdă, Ghiţă Micu, s-a hotărât să postească şi el fără să ştie de ce. Dar ce uşor este să-ţi propui un astfel de post şi ce greu este să-l poţi ţine. De felul meu eram rău de foame. De pe la 12 stomacul îţi aducea întruna aminte că şi el era pe lume şi gândul îţi zbura numai la mâncare. O voce mieroasă îţi cânta la ureche: de ce n-ai mânca, că doar nu-i obligatoriu, nimeni nu te sileşte. Te scuturai şi răspundeai ispitei: e adevărat, nimeni nu mă sileşte nici la drumul pe care am apucat, dar îl fac. Pentru a trece timpul mai uşor luam o carte să citesc sau mă duceam în grădină la Burtzi-neni şi săpam sau îmi ispăşeam vreo pedeapsă, pe care singur mi-o luam ca bunăoară în cazul păţaniei cu “dracul ăl roşu”.

Am spus mai înainte că în curte mai locuia o unguroaică rea, spurcată la gură, cu părul roşcat pe care o poreclisem “dracul roşu”. Nu ne întâlnea odată să nu ne arunce o batjocură că suntem români. La ea veneau din când în când la chef alţi unguri tot atât de şovini, că nici nu ne răspundeau la salut. Dar nici noi nu ne lăsam datori cu răspunsul: unde v-aţi lăsat opincile, mă ciobanilor?  Le-am atârnat la Parlamentul din Budapesta în 1919, îi răspundeam noi râzând. Altă dată când îi veniseră nişte oaspeţi: unde vi-s oile, mă opincarilor? Le-am dus la iernat, iar pe măgari i-am trimis la dumneata în vizită. La toate serbările maghiare dădea drumul la radio pe postul din Budapesta (avea un aparat puternic) cât putea de tare, de răsunau trei străzi cu urletele din difuzoare:

“Erdel viso, erdel viso!”. Auzit-aţi, mă, să vă luaţi valea că Ardealul nu-i al vostru! N-am mai răbdat şi ne-am urcat în podul casei şi am făcut un scurtcircuit, de au sărit toate siguranţele şi cele de la stâlp, încât două zile nici noi nu am avut electricitate şi am mai plănuit o răzbunare. Din când în când, soţul ei, Dolfi, de altfel tot aşa de şovin ca şi ea, rămânea până noaptea târziu cine ştie pe unde, venea beat şi făcea scandal şi voia să o bată. Scăparea îi era la Burtzi-neni, unde bătăuşul nu îndrăznea să intre. Pentru asta, când “dracul roşu” se aştepta la rău, venea la Burtzi-neni şi o ruga să nu încuie uşa la culcare seara. Noi, după ce a adormit bătrâna, ne-am furişat şi am încuiat uşa. Dolfi a venit beat ca de obicei, a pornit scandalul, ea a fugit cu agresorul după ea şi a fost ajunsă la uşa încuiată. Până să sară Burtzi-neni, Dolfi o bătuse bine, încât ni se făcuse şi nouă milă de ea.

La prima consfătuire a mănunchiului de prieteni, când a raportat fiecare ce a făcut în timpul săptămânii, eu am început să mă laud cu isprava, dar am băgat de seamă că nici unul nu a râs şi nu m-a aprobat.

— Şi zici că “dracul roşu” e femeie?
— Da!
— Şi ai lăsat tu, ba mai mult ai aranjat tu să fie bătută o femeie?
— Da! De ce-şi bate joc de noi?
— Şi pentru asta tu te-ai răzbunat?
— Nu pe mine m-am răzbunat, ci pentru numele de român, pe care l-a insultat.

Eu o ţineam pe a mea, dar nimeni nu era de partea mea.

— Unde-i creştinismul şi cavalerismul tău?
— Să recunoşti că ai greşit şi să-ţi iei pedeapsă! a fost concluzia tuturor.

N-am mai zis nimic, dar a doua zi la şcoală m-am dus drept la părintele Octavian Popa.

— Părinte, eu am făcut aşa… şi i-am povestit cum a fost. Prietenii mei spun că am greşit. Sfinţia ta ce spuneţi?
— Mă bucur că ai prieteni care judecă bine. Nu numai că ai greşit, ci ai păcătuit.
— Păi, n-am bătut-o eu, părinte!
— În faţa lui Dumnezeu e ca şi cum ai fi bătut-o tu. Ai păcătuit cu voia şi la prima mărturisire să-ţi spui păcatul şi să-ţi ceri iertare de la ea.

La prima consfătuire m-am dus cu propunerea unei pedepse, nu mai ţin minte câţi km de marş, pe care mi-am luat-o. Ei mi-au mai redus-o socotind-o prea mare.