La Pas prin Frăţia de Cruce (3)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 23, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (3)

Şi voi aţi făcut Frăţie? Că noi am făcut-o!

Vara a trecut ca toate verile copilăriei mele: la lucrul câmpului. De când muriseră bunicul şi bunica, toată greutatea gospodăriei rămasă în spatele mamei, tata cu serviciul lui, era doar duminica acasă. Mama mă trata ca pe un bărbat la casă, nu mă cruţa de la lucru. Obişnuia să spună: “la şcoală eşti domn, dar acasă eşti plugar. Dacă ştiam că rămân singură nu te dam la şcoală”. Aveam doar duminica liber, până la amiazi la biserică; după-amiazi citeam sau mă duceam la colegii din satele vecine. Nu mă mai duceam la pescuit. În câteva dumineci am fost la Gheorghe Micu în Săvăstreni. Tatăl lui încuraja prietenia noastră şi aranjase ca în toamnă să stăm în aceeaşi gazdă, tot la Burtzineni.

Şi acum începuse şcoala. Faţă de ce era acasă, viaţa de şcolar era o boierie. Sâmbăta când se terminau cursurile alergam acasă cei 15 kilometri, pentru ca până seara să o mai ajut cu ceva pe mama. Câteodată putea şi tata veni mai devreme acasă şi atunci lucram cu el ca-n vremurile cele bune cu bunicul.

Frăţia noastră însă se descompletase. Vasile Banciu nu a mai venit la liceu că nu avea cu ce se întreţine. Rămas acasă, şi-a dat clasa a patra particular. A urmat o şcoală de pădurari, a fost pe front, a căzut rănit, a rămas ani întregi olog, dar a rămas acelaşi suflet curat cu aceeaşi dragoste de ţară. Peste 14 ani, când era căsătorit cu copii, ne va ajuta pe cei din munţi rupând din sărăcia lui şi va plăti îndrăzneala cu ani grei de temniţă. Ion Cosgarea, ucenicul tâmplar, nu a mai suferit bătaia şi a fugit de la stăpân. Ne vom reîntâlni peste ani tot în Frăţie şi în închisoare, va lupta în război şi va cădea undeva lângă Oradea. Mă gândeam să refacem Frăţia cu cei care rămăsesem.

Într-o zi când mă întorceam de la şcoală cu Micu, observăm de-a lungul iazului morii un lucru ciudat: din sută în sută de metri erau postaţi de marginea apei câte doi elevi din cursul superior de la noi din liceu şi de la şcoala normală de învăţători, între elevi fiind şi trei colegi de ai mei de clasă: Ion Chiujdea, Sandu Comanici şi Mihai Maga. Fiecare pereche avea şi câte un cărucior sau saci. Parcă aşteptau ceva. Pe când ne miram noi ce să fie asta, dintr-o dată apa iazului începu să scadă rămânând repede la abia un fir de pârâiaş. Ca la un semn, elevii sar cu toţii în albia iazului. Crezând că au de gând să pescuiască, ne-am lăsat traistele cu cărţi şi am sărit şi noi în albia iazului. Vedeam însă cu mirare că nu peştii îi interesau, ci fierul vechi, ce se afla în albia iazului, că şi pe atunci ca şi acum românii aruncă în râuri toate lucrurile de prisos. Scoteau fierul şi-l aşezau în cărucioare sau în saci. Am început şi noi miraţi să-i ajutăm şi-apoi am pornit cu cărucioarele lor spre strada George Coşbuc la nenea Maier. M-am alăturat colegului meu de clasă Sandu Comănici.

— Şi voi aveţi Frăţie? Că noi am avut!
— Zău, se miră el râzând, îmi pare bine.

După câteva zile se opreşte şi mă întreabă serios: “Cum ai spus că-i cu Frăţia voastră?”. I-am povestit cum a fost şi ce am făcut şi că mă gândeam să-l chem şi pe el în Frăţie la noi. În loc de răspuns m-a întrebat ce ştiu eu despre legionari. I-am spus ce ştiam: că ei se adună lângă Codreanu până ajung 10.000 de bărbaţi, pun mâna pe putere şi apoi fac dreptate în ţară ca Vlad Ţepeş. Mi-a explicat că asta o spun duşmanii legionarilor. În realitate legionarii se pregătesc să fie oameni cu credinţă în Dumnezeu, drepţi, cinstiţi, cei mai buni la şcoală şi în familie, curajoşi, harnici, gospodari, cu voie bună şi când cei mai mulţi români vor fi aşa, România va fi frumoasă ca soarele sfânt de pe cer.

— Dacă şi tu vrei să fii aşa, atunci spune-mi şi eu te voi ajuta să intri în Frăţie, dar în Frăţie, nu în jucăria voastră. M-am cam supărat cum a calificat el tot ce făcusem până atunci, dar eram decis să fac tot ce spune.

— Pe când ne întâlnim să-ţi faci o listă cu toate defectele şi păcatele tale – ca la popă – pe care le socoteşti tu mai mari. Cercetează-te bine, trebuie să te cunoşti pe tine însuţi.

Mi-a dat o săptămână, după care m-am dus cu lista. N-a fost greu, căci eram obişnuit de la mărturisirea făcută preotului.

—Ţi-am adus lista, i-am spus lui Sandu.
— Nu-mi trebuie mie, ţie-ţi trebuie. Care-i cel mai mare defect al tău?
— Nu-s ordonat.

În adevăr, în privinţa aceasta aveam de lucru şi cu părinţii şi cu Burtzi-neni, şi cu directorul liceului, care ne trecea în revistă în fiecare dimineaţă şi care-mi făcea tot mereu observaţie.

— Săptămâna asta să văd cât poţi fi de ordonat!

Mi-am făcut ordine în cărţi, caiete, în hainele din sertar, mi-am cusut toţi nasturii, mi-am lustruit bocancii şi la opt fără zece, nici mai repede nici mai târziu, eram în fiecare dimineaţă în curtea liceului. Acum am observat că Sandu avea de mult obiceiul ăsta şi ca el mulţi colegi.

— Cum îţi pregăteşti lecţiile? Ai un program?

Eu nici nu mă gândisem până atunci la aşa ceva.

— Fă-mi un program, i-am zis.
— Ba nu, fă-ţi-l tu! Dar, dacă l-ai făcut trebuie să-l respecţi.

Asta a fost greu, chiar foarte greu, căci învăţam foarte dezorganizat. În unele zile nu puneam mâna pe carte, pentru ca în altele să stau până după miezul nopţii, spre disperarea lui Burtzi-neni, care venea şi ne stingea lampa. Ce greu era să te aşezi la masa de lucru şi să stai acolo până la ora fixată. Să-ţi stea capul unde lucrezi. Gânduri străine îţi veneau în minte şi începeam să vorbesc cu colegul de cameră, Micu. I-am spus şi lui Sandu greutatea.

—Vrei să te poţi mai uşor concentra?! Păstrează legea tăcerii! Fixează-ţi un termen de o oră pe zi când să nu vorbeşti deloc, oricât te-ar provoca alţii.

Iar a fost greu, dar după multe încercări eram mândru că reuşeam, mai ales că Micu mă provoca mereu.

Observase şi Burtzi-neni, care era încântată de noua schimbare şi, când veneau părinţii, mă lăuda. Astfel am procedat cu multe alte defecte şi păcate, până prin luna octombrie şi noiembrie. Totdeauna eu eram cel care îl căutam pe Sandu să-i spun ce am făcut. Dacă nu aş fi avut eu iniţiativa, m-ar fi lăsat în pace. Prin noiembrie când îl întrebam când mă duce în Frăţia lui, îmi spune:

— Mai e o cerinţă mare, poate cea mai importantă, pentru a deveni frate de cruce. Poţi să fii prieten cu cineva? Dar prieten adevărat, pentru totdeauna, până la moarte! Ştiu că te-ai avut cu Vasile ca fraţii şi nu e nevoie de nici o probă.
— Pot să fiu şi cu Micu, şi să-i spun şi lui. Am toată încrederea în el.
— Nu, nu trebuie să-i spui nimănui. E şi asta o condiţie. Trebuie să te înveţi să ţii un secret. Atunci, dacă mai vrei să intri în Frăţie, să vii la data de 17 noiembrie lângă zăgazul de la “Moara de hârtie” fix la ora trei după amiază. Dar gândeşte-te încă odată bine, dacă te simţi în stare, că drumul ăsta pentru ţară e foarte greu: vei avea de suferit şi s-ar putea să şi mori. Vezi să nu te urmărească cineva că stăpânirea nu ne iubeşte.

Cât ce-am mâncat de-amiazi am inventat un motiv de grabnică plecare, apoi m-am îndreptat spre “Moara de hârtie”, tot uitându-mă înapoi să nu vină cineva după mine. Am ocolit pe departe, am aşteptat prin tufe şi când a sosit în gară trenul de trei eram la zăgaz. La ce i se spunea în Făgăraş “Moara de hârtie”? Era un crâng în lungul râului cu mici desişuri de tufe de sălcii, arini şi călini, întrerupte de poieniţe mai mari sau mai mici. Era o zi umedă cu ceaţă. La zăgaz mă aştepta Sandu. Ne-am furişat prin crâng cu inima zvâcnindu-mi în piept de emoţie. Ne-am oprit într-un luminiş, unde un grup de vreo 15 elevi ne aştepta şi care mă primiră cu bucurie sărutându-mă. Observ că erau acolo cei mai buni elevi ai claselor a V-a şi a VI-a: Morar Iancu, idolul elevilor liceului şi al profesorului Roşală de gimnastică. Era socotit cel mai tare din acele clase.

Lângă el era poetul liceului, Zaharia Laurian, Vasile Bica premiantul clasei. Din clasa a VI-a reţin pe Florin Buracu, fiul părintelui Buracu, pe Crăciun, pe Ţeţu. De la mine din clasă Sandu Comănici, Ion Chiujdea şi Maga Mihai. Din clasa a VII-a era Ghiţă Popa, fratele lui Tavi Popa – căpitanul echipei de fotbal a liceului, şi Nicolae Lungoci şi din ultima clasă de liceu Gheorghe Cârje, preşedintele Societăţii de Lectură a liceului.