La Pas prin Frăția de Cruce (29)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 26, 2024

La Pas prin Frăția de Cruce (29)

Deznodământul

Cu cât înaintam în toamnă cu atât ne gândeam tot mai mult la cum vom petrece iarna. În vară, odată Muscă, când era în toane bune, ne-a spus în faţa frontului, în limbajul lui cazon: „Zburdaţi voi acum, dar la toamnă pune mareşalul şaua pe voi şi vă bagă în două licee, unul aici şi altul la Piteşti. Vă dă pe mâna unui profesor, mă, unul Pariza, care scoate untul din voi”. Când a pronunţat numele acestui profesor, un murmur de bucurie a trecut în rândul nostru, mai ales între macedoneni, căci ei îl
cunoşteau. Şi noi îl cunoşteam pe acest profesor de la Făgăraş. Macedonenii ne-au spus povestea lui. Era al treisprezecelea copil al unei familii de picurari din Munţii Pindului. Când coborau odată la iernatic, copilul mic fusese pus în desaga unui măgar. Copilul s-a aieptat de acolo şi a căzut pe cărarea muntelui, fără ca ceilalţi să bage de seamă. Un câne din târlă s-a oprit lângă copil şi acolo a rămas până l-au găsit cei ce s-au întors după el.

Odată generalul Antonescu ar fi intrat într-un liceu prin clase şi a fost impresionat de acest profesor de geografie Pariza şi s-ar fi gândit să-i dea pe mâna lui pe aceşti încăpăţânaţi fraţi de cruce. Dar ceea ce nu ştia generalul era că acest profesor era el însuşi legionar şi desigur mareşalul fiind atenţionat, proiectul cu liceul-închisoare a căzut. Nu ne-am lăsat noi în iluzia unui astfel de vis. Mai degrabă eram convinşi că se va întinde sârmă ghimpată de-a lungul gardului fără rost al lui Muscă şi se va întemeia aici o închisoare vrednică de faima lagărului din 1939.

Nu ne-am lăsat în nădejdea stăpânirii, ci am început să ne pregătim noi. A fost mărit numărul tăietorilor de lemne din pădurile Negreştilor şi câteva camioane de lemne de foc au fost descărcate în curte. Bădia Gherghescu sensibilizase răzeşii din împrejurimi să ne dăruiască alimente. Câteva căruţe şi sosiseră. Ştiu că ne-a trimes o căruţă cu fasole, linte, mazăre şi cantalupi însuşi mareşalul Prezan, originar dintr-un sat învecinat şi noi i-am făcut o scrisoare de mulţumire.

Meşterii noştri au reparat sobele şi pentru ca tavanul camerelor să ţină căldura, am început să cărăm pământ, pe care-l întindeam în pod. Am cerut părinţilor să ne trimită pături şi haine de iarnă. Am adunat toate cărţile într-o bibliotecă şi am rugat Frăţiile din jur să ne trimită manuale şcolare cât de vechi. Nu aveam între noi profesori de meserie, dar eram convinşi că unii dintre noi pot fi suplinitori buni.

Eram în podul şcolii la întinsul stratului de pământ, când bădia Gherghescu ne-a chemat jos şi a ordonat adunarea generală. La direcţia închisorii sosise un ordin, prin care închisoarea Vaslui se desfiinţează, deţinuţii urmând a fi trimişi după o listă în mai multe închisori: la Suceava, Bălţi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă, Alba Iulia, Piteşti. Ca să nu se producă evadări noi trebuia să fim anunţaţi că e vorba de un decret de graţiere, dar directorul şi el îndurerat de ordin, a rămas om de omenie până la sfârşit, dezvelindu-ne tot adevărul. Au fost trimise câteva camioane militare după cei din păduri. Bădia Gherghescu ne-a dat lista închisorilor şi numărul destinat fiecăreia, lăsându-ne pe noi să ne împărţim.

Mai era încă destul spirit de aventură în rândurile noastre, pentru ca cele mai râvnite să fie închisorile din cetăţile lui Ştefan din Basarabia şi ce deziluzie îi va aştepta când vor încăpea, nu pe mâna unor gardieni de meserie, ci pe mâna jandarmilor.
Până la miezul nopţii împărţirea era făcută. Părintele Duminecă a făcut o rugăciune de despărţire şi de drum. Îmbrăţişări şi lacrimi peste tot. I-am mulţumit directorului, care şi el era cu ochii în lacrimi şi ne-am despărţit de bădia Gherghescu, părintele nostru de atâta timp, care nu ştia unde va fi trimis.

Mai rămânea un număr de deţinuţi bolnavi în spitalul din oraş. În ultimul timp apăruse o epidemie de dizenterie în oraş şi desigur nu am fost cruţaţi. Aici e locul să amintesc şi de felul frumos cum s-au purtat doctorii şi personalul din spitalele vasluiene. Mi-aduc aminte că odată s-a dus la spital elevul de la Liceul Militar, Iulian Bălan, băiat chipeş cu părul de aur ondulat, cu un vocabular ales. Doctoriţele nu i-au dat drumul nici când se făcuse sănătos.

După plecarea noastră, bolnavii deţinuţi au fost trecuţi în evidenţa penitenciarului local din Vaslui, care i-a dus la infirmeria închisorii, unde numai îngrijiţi nu au fost, că trei dintre ei, între care vrânceanul Bontaş, au murit.

Până dimineaţa eram la gară, dubele ne aşteptau. Nici nu bănuiam că existau atâtea dube în ţară. Trenurile următoare le-au ataşat la urmă, pornind fiecare spre o destinaţie nouă şi din tot ce a fost n-au mai rămas decât amintirile.

Fie-le ţărâna uşoară celor din conducerea închisorilor, care din bunătate sau din neglijenţă, au făcut posibilă o oază de fericire pentru câteva sute de tineri ai acestei ţări!

Alba Iulia

Nu mai ştiu dacă am făcut o zi sau două de drum până ce-n plină noapte am ajuns în gara Alba Iulia pe un peron lateral. Când directorul închisorii şi primul gardian au aflat că nu suntem legaţi cu lanţuri nu au vrut să ne primească. Gălăgie, discuţii aprinse între gardienii de dube şi cei de jos.

Am fost ţinuţi în dubă până s-a făcut ziuă. Ne-am îngrozit de câte forţe erau adunate în jurul dubei: mai întâi vreo 20 de gardieni cu cauciucuri în mână, apoi alt cerc al poliţailor din oraş prezenţi cu aceleaşi obiecte, un al treilea cerc de jandarmi cu armele cu baionete în poziţia de atac, iar în spatele lor până departe indivizi tineri cu mâinile în buzunarele pelerinelor cu gulere ridicate. Răsteli, înjurături, lovituri şi pe măsură ce ieşeam pe uşa dubei eram împinşi în rând.

S-a dat consemnul să nu răspundem, stăpânindu-ne nervii într-o muţenie şi nepăsare desăvârşită. Am fost număraţi de câteva ori şi în sfârşit coloana a pornit în aceeaşi gălăgie de-njurături. La Vaslui ne-am deplasat în coloană fără gardian şi aici eram primiţi cum nu mai fusesem trataţi niciodată. Ne-au pornit pe strada Iaşului, o uliţă îngustă cu trotuare strâmte, ca pe o turmă de vite.

Noi eram încolonaţi câte şase şi mergeam bine pe drum, dar cordoanele de forţe nu aveau loc pe trotuare, se împiedicau, înjurau. Era o gălăgie asemănătoare celor cu care sunt introduse vitele în coridorul spre abator. Lumea ieşea la ferestre şi la porţi neştiind ce se întâmplă. Oamenii de pe stradă erau întorşi înapoi şi siliţi să intre în curţi. Poliţaii se postau în faţa porţilor ca nu cumva să evadăm într-acolo. În sfârşit ajungem în curtea închisorii cu toată panorama după noi şi introduşi în camere câte zece.

Desigur până am aranjat paturile de fier sistem Aiud, s-a făcut o zarvă, zgomote, izbituri de fiare,ceea ce-i făcea pe gardieni să turbe de mânie. Ţin minte că gardianul de la uşa camerei noastre ne-a înjurat: „Bată-ţi dracu cuie-n cap!”. „Nu se aşează nimeni pe pat”, strigau de la vizete. N-am răspuns nimic, ne purtam de parcă nici nu existau, dar după oboseala de pe drum trebuia să dormim.

Nu ne-au adus nimic de mâncare, dar nici nu aveam nevoie căci la plecare primisem de la Vaslui mâncare destulă. Seara n-au lăsat să iasă din cameră decât pe doi să deşerte tinetele şi să aducă apă. Temându-ne să nu încerce să-i bată dacă sunt numai doi (de altfel aleşi dintre noi cei mai solizi) când s-a deschis uşa la prima cameră au ieşit toţi zece, înainte ca gardianul să poată închide zăvorul. Cei zece şi-au terminat treaba, întorcându-se liniştiţi în cameră. La celelalte camere nu au vrut să mai deschidă, dar au bătut în uşa metalică toţi din închisoare şi au cedat.

A doua zi a intrat „primul” cu doi gardieni în prima cameră. „Bună dimineaţa!”. „Bună dimineaţa”, i s-a răspuns, la care primul s-a făcut foc: „Cum nu ştiţi să răspundeţi cum îi regulamentul?”. Ar fi trebuit ca şeful camerei să zică: trăiţi, domnule prim, camera cutare, cu zece deţinuţi, aşteaptă ordinele dumneavoastră. „Asta la drept comun, nu la noi!”. „Ieşi afară, ăla care ai vorbit”. „Hai tu aici”, i-a fost răspunsul. Primul a plecat şi a venit cu directorul, care şi-a luat alţi gardieni poruncind să se zică „Să trăiţi”. A ameninţat, a poruncit să iasă unul din front, a dat ordin gardienilor să lovească, dar gardienii nu au îndrăznit. „Domnule director, de loviţi, toată închisoarea ia foc, spargem geamurile şi chemăm procurorul!”.

Directorul a plecat înjurând, dar a poruncit primului să nu mai insiste la celelalte camere. A doua zi a venit maiorul Muscă, la început mânios, „Dha ce măhă vi s-a urchat libhertathea de la Vhaslui în chap?”. A intrat singur în camere. „Domnule maior, la Vaslui de ce am fost disciplinaţi? Pentru că v-aţi purtat frumos cu noi. Ăştia nu se poartă ca dumneavoastră”.

Drept răspuns Muscă ne-a spus: „Lhas că vine Proistosescu mhâne de la Piteşti şi vhă spune el Tathăl nhostru”. A doua zi a venit un lot de la Piteşti, lot care a fost dus în altă secţie a închisorii ca să nu poată lua legătura cu noi. A fost Proistosescu chemat la Muscă, căruia i-a spus situaţia. „Acum se coboară disciplina din pod, Proistosescule, aşa să le spui”. Nu le mai merge ca la Vaslui, răzvrătiţilor ălora”.

Proistosescu a cerut voie să discute cu noi. I-am povestit tot ce s-a întâmplat şi că suntem decişi să declarăm greva foamei şi să strigăm pe ferestre să vină procurorul. S-a dus la Muscă. „Domnule maior, băieţii vor să fie disciplinaţi, dar dacă ei zic la nişte „căcănari” de gardieni civili „să trăiţi”, cum să vă zică dumneavoastră, cum să facă deosebirea? Ăştia nu-s educaţi, domnule maior, ca dumneavoastră în armată, nici directorul, nu-s intelectuali”. „Mă, da mie-mi zic ‘să trăiţi’?”. „Vă zic, domnule maior, că toţi ţin la dumneavoastră”. Şi astfel a rămas pe a noastră. Şi când venea Muscă strigam ‘să trăiţi’ de răsuna închisoarea.

Celorlalţi mai mici, primului şi gardienilor, inclusiv directorului civil nu-i răspundeam decât cu ‘bună-dimineaţa’ sau ‘bună-ziua’ şi de nu ziceau nimic, nu ziceam nici noi. Câteva zile gardienii se purtau tot atât de urât ca şi la primirea din gară, dar treptat-treptat s-au potolit.

Încă din prima zi din toate camerele, aşa cum ne potrivisem, ne-am propus şi am urmat un program riguros: cu rugăciunea după programul de dimineaţă, ore de studiu individual şi în comun, folosindu-ne de cărţile ce le aveam, discuţii libere şi până la ora stingerii cu rugăciunea de seară spusă împreună cu voce tare. Aveam pe coridor la etajul doi, un gardian cu numele Crişan. Era cel mai gălăgios şi mai rău. De multe ori deschidea vizeta şi ne conturba programul cu înjurături.

Nu-l luam în seamă, de parcă nici nu era. Continua să ne spioneze ascultând la vizetă. Cam după vreo două săptămâni odată, când i s-a dat ocazia, a deschis uşa camerei, unde erau blăjenii, şi spre mirarea acestora, cel mai rău gardian şi-a cerut iertare de felul cum s-a purtat până atunci: „Nouă ni s-a spus că sunteţi nişte derbedei înrăiţi”. Ne-a devenit prieten şi mai târziu ne-a dus şi ne-a adus mesaje din lumea noastră de afară. Aceeaşi evoluţie au avut-o şi alţi gardieni, doi cu numele Munteanu, refugiaţi din nordul Ardealului, ca şi un altul, Stavăr.