La Pas prin Frăția de Cruce (28)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 25, 2024

La Pas prin Frăția de Cruce (28)

Maior magistrat Muscă

Am uitat să amintesc până acum despre personajul cel mai important al puşcăriei: maiorul magistrat Muscă; de care depindea viaţa şi liniştea noastră. Cam după o lună de la sosirea la Vaslui, a venit directorul închisorii şi ne-a adunat iute în careu pe terenul de sport. Ne dădeam silinţa să ieşim bine la inspecţie, căci ştiam că vine inspectorul penitenciarelor pe ţară, maiorul magistrat Muscă. Curând un automobil de epocă îşi face apariţia pe alei şi din el coboară figura cunoscută de puţini dintre noi. Primul gardian îi iese în faţă şi îi dă raportul: „Să trăiţi, domnule maior! „Atâţia” deţinuţi din închisoarea Vaslui aşteaptă ordinele dumneavoastră”. „Primule, te bag în ….!”.

Oricum nu ne aşteptam la multe din partea maiorului Muscă, dar ca să înjure un om bătrân în faţa tuturor era prea mult.

Omul nu a zis nimic atunci, cât timp a stat Muscă, apoi a izbucnit în plâns. „Am fugit de unguri ca să fiu înjurat în faţa lumii, în România!”. Muscă a început apoi inspecţia şi nimic nu-i era pe plac. „Şopronul ăsta trebuia mutat mai încolo”. „Butea nu trebuia să stea în mijlocul curţii”. „Aracii de la roşii trebuiau să fie uniformi şi cojiţi, nu cum i-am adus noi din pădure”. Ne-a poruncit să facem un rastel pentru sapele, cu care veneam de la câmp, cozile sapelor trebuiau să fie de aceeaşi lungime. A rămas vreo zece zile încurcând tot programul. Locuia la hotel în oraş şi-njura pe „căcăcioşii” din Vaslui care „n-are un hotel civilizat”.

Într-o zi venind, ne găsi jucând fotbal desculţi, cu o minge mică. Era distracţia unora, după ce veneau de la lucru. Era în toane bune că a stat uitându-se la joc, apoi i-a venit o idee „genială”: a poruncit ca a doua zi în loc să mergem la praşilă, să săpăm iarba de pe terenul de fotbal şi să-l pardosim cu nisip. Mai mare tâmpenie nici că se putea, dar am executat-o. Am lucrat două zile şi cele două căruţe ale închisorii şi tractorul au transportat nisip ca să-l împrăştiem pe teren. Primul vânt mare a zburat nisipul de pe teren şi prima ploaie l-a acoperit cu noroi şi nu se mai putea juca fotbal.

Aşa cum va face la toate închisorile, a început cu schimbări: zidarii au fost obligaţi după indicaţiile lui, să spargă zidul şi să facă o a doua uşă la coridorul şcolii, creând un curent permanent pe el. S-a gândit apoi că nu-i stă bine unei închisori neîngrădită şi a comandat vagoane de scânduri şi-n săptămânile ce au urmat, deţinuţii mai în vârstă au ridicat un gard enorm de lung, înalt de 4 metri prevăzut cu prepeleacuri din loc în loc, în care a adus să stea nişte gardieni noi. Reuşise numai pe o parte să facă gard, cealaltă rămăsese cum era. Deocamdată gardul ăsta ne încurca la plecat la câmp (astupase şi calea de plecare) şi, ca să nu-l mai ocolim îl escaladam cu uşurinţă sau ne strecuram pe dedesubt.

Cu vremea s-a mai potolit, când ferma a început să dea roade. Din grajdurile fermei şi-a ales viţelul, pe care l-a tăiat şi l-a dus cu maşina, şi-n grădină a însemnat pomii, pe cei de care nu aveam voie să ne atingem, mai ales un măr cu fructe enorme (împărat Alexandru), pe care le-a numărat. Împacheta tot ce-i plăcea în coşuri şi lăzi confecţionate la atelier şi le trimetea la Bucureşti.

Lagărul de prizonieri sovietici de lângă noi

La vreo două sute de metri de la închisoare, spre câmp, se afla atunci un lagăr de prizonieri sovietici. Pe dinafară arăta destul de acceptabil: nişte barăci aşezate pe laturile unui patrulater, lăsând în interior o curte mare. Era înconjurat de un gard dublu de sârmă ghimpată, în mijloc rămânând un culoar de trecere.

La cele patru colţuri erau foişoare cu jandarmi de pază. Ce se întâmpla în interior era numai de presupus, că dinafară nu se putea vedea nimic. Uneori se putea auzi un cântec trist de stepă în liniştea serii, alteori ţipete înfiorătoare ale unor oameni chinuiţi. În câteva rânduri am auzit noaptea somaţii şi împuşcături. Ne temeam ca urmărind niscaiva prizonieri evadaţi, să nu cadă victime careva din oamenii noştri aflaţi pe câmp.

Nu am văzut niciodată căutându-se cu câini, ceea ce înseamnă că nu s-a evadat. Aproape în fiecare zi era scos câte un grup de prizonieri la Vasluieţ după nisip cu o escortă de jandarmi. Arătau livizi şi demoralizaţi. Se-ntorceau cărând câţiva pumni de nisip în poala mantalelor.

Ni se părea o mare umilire. Oamenii noştri de la grădină le arunca pe aleea, ce traversa grădina închisorii şi pe care treceau ei, morcovi, roşii, castraveţi, dar erau opriţi să le ia de către jandarmi. Închisoarea a şi primit un protest din partea conducerii lagărului, dar directorul a răspuns că pe drum, de obicei se aruncă legumele stricate şi nu cu intenţia de a ajuta pe cineva. Dar cea mai mare batjocură era când jandarmii scoteau din lagăr pe cei ce aveau bocanci buni, centuri sau altă îmbrăcăminte bună.

Pe traseu aşteptau misiţi soioşi din mahalaua Vasluiului şi cumpărau de la jandarmi obiectele acestea, descălţându-i sau dezbrăcându-i pe prizonieri. Dacă asupra jandarmilor era zadarnic să încerci ceva, căci fiecare era protejatul vreunui ştab cu putere, i-am alungat în schimb pe soioşi, dar şi-au mutat numai locul de aşteptat convoiul de nefericiţi.

M-am întrebat mereu de ce stăpânirile se poartă rău cu prizonierii făcuţi. Dacă nu din milă creştinească sau omenie, măcar din interes. Prizonierul se întoarce acasă. Dacă te-ai purtat omeneşte cu el, toată viaţa va spune tuturor acest lucru.

Întorcându-se mii de prizonieri toată ţara fostă duşmană va afla ce suflet ai. O mai bună propagandă în exterior nu-ţi trebuie. Dar dacă te-ai purtat urât cu aceşti nefericiţi, copiii lor vor afla de mici acest lucru şi te vor urî toată viaţa. Ar fi un argument ca scuză să te porţi urât: că şi duşmanul se poartă şi el urât cu ostaşii tăi căzuţi prizonieri şi să-l sileşti astfel să-şi schimbe atitudinea. Dar cum l-ai fi putut convinge pe Stalin şi pe ai lui să se poarte frumos cu prizonierii români, când el se purta ca un călău cu propriul lui popor?

În primul război mondial ruşii s-au purtat frumos cu prizonierii din armata austro-ungară. Erau trataţi omeneşte din primul moment şi apoi erau lăsaţi liberi în satele ruseşti. Acestui fapt se datorează dezmembrarea armatei austro-ungare din Galiţia.

Practic jumătate din armata de aici, cehi, slovaci, ucraineni, sârbi, croaţi, români care nu aveau chef să lupte pentru drăguţul de împărat, s-au lăsat prizonieri. Mai era încă un motiv pentru a te purta frumos cu prizonierii din armata sovietică. Comuniştii s-au purtat cu popoarele din Uniunea Sovietică aşa cum se vor purta şi comuniştii din România cu poporul român. Au fost şi la ei ucideri, deportări, alungări din case, sechestrări, cote, poliţie politică, teroare, muncă forţată, cartele, foamete, umilire. Pentru mulţi ruşi, ucraineni şi alte naţionalităţi, armata română însemna eliberarea de toate acestea. Se lăsau anume prinşi ca o salvare din infernul comunist.

Ori practic majoritatea prizonierilor erau prieteni de-ai tăi dinainte de a se lăsa prizonieri. Cum se simţeau aceşti oameni ca atunci când au căzut în mâna ta să-i tratezi ca duşmani şi să te porţi urât cu ei? Se puteau socoti că s-au înşelat şi te vor urî mai mult. Practic tu asupreai nişte prieteni, nu nişte duşmani. Concluzia este că în orice caz trebuie să te porţi omeneşte cu prizonierii.

Venise toamna

Toamna a fost lungă la Vaslui în acel an. Adunasem din grădina de legume tot ce se putea aduna, livrându-le la cazărmi, şcoli şi spitale. S-au cules şi fructele din livadă după împărţitul maiorului Muscă, şi culesesem şi pe cele din livada Academiei Române. Mai rămânea culesul porumbului. Era o vreme frumoasă cu nopţi calde. Am hotărât să nu mai venim noaptea în închisoare ci să petrecem nopţile acolo.

Ne-am făcut lângă liziera de vişini colibe din strujeni, ziua culegeam porumb, pe care-l transporta tractorul şi-l depozita în coşere lungi. Seara făceam focul, cântam şi povesteam de parcă eram singuri pe lumea asta. Într-o seară careva a observat că dintr-un tufiş dintr-un răzor apropiat, o umbră se ridica din când în când şi se lăsa.

S-a format o echipă, care a plecat pe departe şi l-a înconjurat pe străin somându-l. „Cine eşti ieşi la lumină, nu-ţi facem nimic. De foloseşti vreo armă, eşti un om mort. Mâinile sus!” După o mică ezitare insul s-a supus somaţiei. „Nu mă duceţi la foc, chemaţi, vă rog, pe şeful dumneavoastră aici”. Nu mai ţin minte cine era şef la acest punct de lucru. „Cine eşti?”. A recunoscut din primul moment că era trimis de Siguranţa din Vaslui.

„Armă ai?”. „Am”. „Păstreaz-o!”. Ne-a arătat şi actele; i le-am dat înapoi fără să le citim. Credeam că eşti un hoţ de furat păpuşoi! „Poţi să spionezi mai departe, poţi să vii şi lângă foc. Raportează tot ce vezi şi auzi, dar nimic mai mult!”. N-a mai rămas. Nu ştiu ce va fi raportat, dar nici într-un caz că s-a lăsat prins de nişte deţinuţi.

Într-o noapte am făcut şi noi un exerciţiu de luptă. De cu ziuă am împărţit terenul Academiei în două zone, la mijloc fiind linia frontului. Ne-am împărţit în două armate trăgând sorţi şi stabilind reguli precise de luptă. Biruită era armata cu cei mai mulţi imobilizaţi, care erau socotiţi prizonieri.

O armată o conducea Nucu Niculescu, alta eu. Ne-am retras de cu seară, fiecare în zona lui şi am ţinut o consfătuire cu privire la tactica şi strategia de urmat. Lui Nucu i-a revenit ţara de sus, mie cea de jos. El avea via, înconjurată de şanţ ca o citadelă, noi aveam avantajul că de jos în sus noaptea se vedea mai bine. Era o noapte întunecoasă, ţin minte şi parola dată pe armata noastră: „Mi se pare că plouă” cu răspunsul „Ninge, nu plouă”.

După o chibzuinţă cu Statul nostru Major am hotărât să ne împărţim armata în două formaţiuni mari. O formaţiune trebuia să se strecoare în partea de sus, în apropiere viei, unde să stea pitită în nişte tufe văzute de cu ziua, nedând nici un semn. Cealaltă formaţiune trebuia să se retragă încet în punctul cel mai din interior al grădinii. Din iscoade am aflat că Nucu a trimis pe graniţă grupe mici de câte 4-5 oameni.

Două grupări mari de ale lui Nucu au trecut în zona noastră, ajungând până-n capătul ţării noastre. Când am primit un semnal de la cineva lăsat anume în fundul ţării că inamicul se află acolo cu toată armata, am atacat ţara lui Nucu, dând peste cap pe grăniceri. O armată a rămas să se descurce cu cei care căutaseră zadarnic, să-i oblige să primească lupta. Şi ei aveau ordinul să nu primească lupta în inferioritate numerică, şi o parte s-au retras sub vie. Lupta cea mare s-a dat aici, mai întâi cu rezervele pe care Nucu le ţinea acolo.

Atunci am dat semnalul armatei a doua care nu acţionase până acum şi care s-a repezit dând peste cap ultimele rezerve ale inamicului şi intrând în vie. Armata lui Nucu, venind la locul luptei în etape, noi am avut totdeauna o superioritate numerică şi aveam mai mulţi prizonieri.

Ne-am confruntat apoi pe rând cu cele două detaşamente ale inamicului, ce au orbecăit în ţara noastră şi spre sfârşit, în jurul lui Nucu mai erau destui luptători. Şi noi avuserăm pierderi mari, pentru că rezervele din vie, sub conducerea directă a lui Nucu s-au luptat vitejeşte. Se lumina de ziuă.

„Nucule, dă-te învins!”. „Numai dacă ne luptăm amândoi”. „Bine”. Ştiam că mă va învinge. Era mai mic de statură şi mai uşor, dar mai îndemânatec. Am primit lupta, m-am luptat din răsputeri, dar a trebuit să mă declar învins. Ne-am întors obosiţi, dar fericiţi la colibe, aducându-ne aminte că nu eram decât nişte numere şi nu oameni liberi, nişte numere la discreţia lui Muscă şi a altora de seama lui. Se cam zdrenţuiseră şi hainele noastre cazone, dar nu prea mult, că-n decursul unei veri de muncă
nu aveau cum să se rupă mai rău.

Începuse în adevăr să plouă. Nori prelungi se târau pe dealurile umede moldovene. Un vânt clătina crengile nucilor de pe cărarea dintre vii. Frunzele rămase zburau în toate părţile cu cârduri de ciori, ce prevesteau furtuna. Era o privelişte sumbră, dar fascinantă în acelaşi timp. Ne-am oprit mult timp privind locurile dragi din vară şi depărtările. Careva a început să recite versurile albe din poemul „Moldovă tristă” a lui Iordache Nicoară, poem scris aici în lagărul de la Vaslui.

Nu era în firea lucrurilor să ne lăsăm cuprinşi de melancolie. Un altul a început să fredoneze un imn născut tot aici, în vara aceea:

„Noi ne-am născut odată cu stejarii
Şi am crescut cu şoimii din Carpaţi,
Şi ne-au găsit aici legionarii
Şi de Traian aici am fost lăsaţi.

Am înfruntat şi viscole păgâne
Şi ne-a bătut şi crivăţul nebun
Dar ne-am creat destin în astă lume,
Că apa trece, dar pietrele rămân.”

Refren:
Şi azi când nori se-ndeasă,
Şi-ntunec cerul tău
Ai ţara mea credinţă
În viitorul tău.”