Home / Educativ / La Pas prin Frăția de Cruce (26)

La Pas prin Frăția de Cruce (26)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 23, 2024

La Pas prin Frăția de Cruce (26)

Fata popii

Ajungând aici, îmi aduc aminte de un episod hazliu de atunci. Într-o zi vine la noi bădia Gherghescu şi ne întreabă „Măi băieţi, care ştiţi cosi şi vreţi să mergeţi la cosit la un preot?”. Pe dată am sărit 7 inşi în frunte cu Moise Bărcuţian, făgărăşeanul cel mai voinic dintre noi. Până seara ne-am pregătit coasele. Parcă-l văd pe Moise bătând coasa şi cântând cu voce falsă: „Taie bade, coasa-n iarbă”.

Pe la noi la Făgăraş vremea coasei e o sărbătoare cu ritualul ei, cosaşul fiind tratat în mod special: de dimineaţă eşti omenit de gazdă cu un aperitiv şi un pahar de tărie, la prânzul mic se vine la faţa locului cu bulzul de mămăligă şi brânză sau cu ceva semănător, pentru ca la amiază să se aducă zeamă acră cu pui, o tocană sau o friptură; urmează spre seară ojina la faţa locului şi seara cina, care se ia acasă cu gazda. „Ori nu va avea părintele şi o fată?”, se întreba Moise.

Înainte de răsăritul luceafărului de dimineaţă cei şapte eram la poartă, în harabaua părintelui, stând jos. Părintele se adresa gardianului de la poartă: „Tu nu vii cu noi? Eu nu merg fără gardian”. „Du-te, părinte, fără frică. Dânşii-s băieţi cu şcoală. Nu fac nici un rău. Numai eu sunt gardian pe aici şi trebuie să păzesc poarta”. Tare îndoit părintele a poruncit argatului să dea bice cailor, fără să se uite la noi cei din haraba. „Are argat slab părintele”, zise tare Moise. „N-a găsit el două scânduri să şedem şi noi ca oamenii şi nu ca ţiganii în loitră!” Nici părintele, nici argatul nu ne-au învrednicit cu vreun răspuns. „Noi nu suntem oameni, Moise. Noi suntem numere, ai uitat asta?”.

Avea cai buni părintele. Moise a mai încercat să intre în vorbă cu dânsul despre cai, ca unul ce se pricepea, dar pe semne şi argatul şi părintele nu prea auzeau bine. Am tăcut şi noi. Am trecut printr-un sat, parcă Muntenii de Sus sau de Jos, apoi am luat-o pe o cale de hotar şi ne-am tot dus printre fâneţe. Ne-a oprit la o tarla mare, înconjurată cu sălcii, la o colibă dărăpănată fără acoperiş.

— Ista-i fânaţul! De la sălciile „istea” la „şele” de colo!

Şi zicând părintele porunci vizitiului să plece. „Nici bună-ziua, nici vorba ceea” zise Moise necăjit.

Nu mai zicem nimic şi ne apucăm de cosit. Era încă rouă şi iarba se tăia frumos. Ceilalţi ştiam să cosim, dar nu ca Moise, care mai şi cânta sau fluiera. Se ridicase soarele şi ne era sete. Părintele nu se gândise la vreun vas cu apă măcar, dacă uitase să aducă şi ceva mâncare de dimineaţă. O fântână nu se vedea nicăieri. A venit amiaza şi a trecut bine, până când vedem harabaua că vine. Se vedea de departe că lângă vizitiu mai era cineva. „O fii, fata popii, Moise!”.

În locul fetei visate, o babă cocârjită ne-a dat o oală pântecoasă de pământ, două străchini, linguri, două mămăligi, câteva cepe şi o cofă înaltă cu apă, în care ca să nu se deşerte la zdruncinăturile căruţei, baba aruncase o mână de fân. Bătrâna tremura toată de frică, văzându-ne. A moşmonit ceva neînţeles şi a plecat cu harabaua înapoi. „Ce o fi zis baba?” ne întrebam. „Că-i şi pe seară mâncarea”, înţelese totuşi careva.

Numai că în locul ciorbei acre de pui, visată, ciorba din oală era de mazăre şi mazărea fiind cam veche, viermii de gărgăriţă pluteau pe deasupra. Cu toată foamea nu am putut-o mânca. Am rămas la mămăligă şi ceapă, chiar dacă mămăliga era destul de jignită (mucegăită) şi cam necernută. Am mai cosit câteva brazde după amiază, când vedem că-nspre noi venea un călăreţ pe un cal frumos. Era un tânăr cam de anii noştri. S-a oprit cam la o sută de metri de noi şi şi-a slobozit frâul.

Calul păştea, iar el se uita la noi. La început nu am înţeles ce era cu el, dar ne-am dumirit repede. Ăsta a fost trimis să ne supravegheze cum cosim. Întâi ne-am întristat: un elev ca noi, un coleg deci, vine să ne supravegheze! Uitasem că-ntre noi şi el era prăpastie. Noi nu mai eram decât nişte robi îmbrăcaţi în zeghe de puşcăriaşi, cu ani de condamnare deasupra capului, pe când el era un om liber. Moise, care din firea lui nu punea preţ pe subţirimea unor astfel de comparaţii, porni spre tânăr cu intenţia de a-l lămuri cine suntem şi a-l trimite acasă să ne aducă mâncare ca lumea şi nişte pături pentru noapte. Dar tânărul dădu pinteni calului şi se depărtă în galop spre casă.

Până seara am mai cosit noi câteva brazde în speranţa unei minunate schimbări a situaţiei, apoi am hotărât să ne întoarcem înapoi la închisoare. Pe drum ne-a prins o ploaie cu fulgere, praful de pe drum s-a transformat în noroi şi înaintam greu. Careva a fost de părere să o luăm de-a dreptul prin lunca Vasluieţului şi numai bine am înotat toată noaptea prin iarba înaltă până la brâu ajungând la închisoare dimineaţa morţi de oboseală. „Pentru Dumnezeu, de unde veniţi dumneavoastră, în halul ăsta?” se cruci gardianul de la poartă. „De la fete”, răspunse Moise, gândindu-se la ipotetica fată de popă, pe care o visase în ajun.

La alte lucrări

Închisoarea se angajase să lucreze şi o moşie a Academiei Române din satul Moara Grecilor. Moşia se compunea dintr-o livadă mare de pomi de tot felul, mai ales caişi şi nuci, o vie şi vreo 50 de hectare teren arător care a fost semănat cu porumb. Pe acesta trebuia să-l prăşim, noi, fraţii de cruce. Drumul până acolo, de vreo trei kilometri, şerpuia printre viile Vasluiului. Porneam în marş dis-de-dimineaţă desculţi, cântând.

A fost unul dintre cele mai frumoase drumuri de hotar ale tinereţii mele, acest drum cu pajişte moale, în multe părţi cu bolţi de ramuri de nuc, de zarzări şi pruni. Ajungând la porumb ziceam o rugăciune şi ne apucam de prăşit. Şeful la acest punct de lucru era Nucu Niculescu, ca unul, ce copil fiind, fusese în tabere legionare. De altfel, de când am venit la Vaslui, ne socoteam a fi într-o permanentă tabără legionară, unde disciplina şi ordinea era la ea acasă. Prăşeam până ce fraţii de la bucătărie ne aduceau într-un hârdău mâncarea. Ne retrăgeam într-o plantaţie de salcâmi, în apropierea unui izvor. Mâncam, apoi executam programul zilnic, 1/40T, discutând o temă dată dinainte. Urma un program de voie de o oră, apoi reluam lucrul.

Pentru a o lua înaintea buruienilor, rămâneam şi peste ora 6. Când ploua tare ne adăposteam în nişte barăci în livada cu pomi.
Alături de pământul nostru erau ogoarele oamenilor din Moara Grecilor, ogoare bine lucrate. Rămaseră două, ce tânjeau neprăşite. La unul venea o femeie cu doi copii mici, care mai mult o încurcau, alergând mereu la ei. Ne-am hotărât să o ajutăm. Spre seară, după ce femeia s-a dus acasă, ne-am dus cu toţii şi o sută de sape l-am terminat repede. A doua zi voiam să vedem reacţia femeii. Când şi-a văzut ogorul prăşit a izbucnit în plâns, a îngenunchiat şi şi-a ridicat copiii să ne facă cu mâna. Al doilea lot era al unui bătrân neputincios, ce se oprea din prăşit şi se rezema cu bărbia pe coada sapei. Acesta nu şi-a dat seama că noi eram autorii minunii, cred că nici nu ne vedea. Alerga pe ogor făcându-şi mereu cruce, vorbind singur şi ridicând braţele spre cer. Cred că era convins că s-a petrecut o minune. Seara ne-ntorceam pe aceeaşi cărare, cântând.

În livada de pomi a Academiei începură să se coacă cireşele şi vişinele. Se-nţelege că nimănui nu-i trecea prin cap să călcăm în grădină sau să ne atingem de ceva atunci când intram de ploaie. Între porumb şi livadă era un gard viu, plin de cireşi şi vişini păsăreşti. Am hotărât ca nici de aici să nu ne atingem de fructe. Nu erau ale noastre, şi gata. Prea mult se fură în ţara noastră şi noi trebuia să dăm exemplu. Câţiva greşiseră mâncând de pe ramurile din margine când prăşeau, înainte de a se lua hotărârea, şi-şi luară pedepse aspre de post negru şi muncă în plus la amiază în vremea mesei.

În livadă a venit şi locuia un personaj bătrân cu barbă, care ne urmărea de departe. Îl vedeam mereu scriind pe verandă. Într-o zi a venit la noi.

— Măi băieţi, de ce nu mâncaţi fructele de lângă voi?
— Nu-s ale noastre!
— Dar nici ale noastre nu-s, spuse el. Aici a fost o cale publică de hotar, pe care a crescut acest gard viu. E al tuturor. Şi apoi voi aţi citit „Georgicele” lui Virgiliu?

Unii le citiseră.

— N-aţi reţinut că fructele, ce cad de pe pomi înainte de cules erau ale sclavilor? Cam aşa ceva sunteţi şi voi acum. Fructele din livadă vor fi culese de voi, avem contract cu închisoarea. Ce cad înainte de coacere sunt ale voastre.
— Trebuie să avem aprobarea mai marilor noştri.
— Bine, întrebaţi-l pe domnul Gherghescu. Spuneţi-i propunerea mea.

După consultaţii şi discuţii, pro şi contra, bădia Gherghescu a decis că Virgiliu a fost un strămoş de-a nostru tare cuminte şi care s-a gândit şi la eventualii sclavi de origine romană, reduşi la această stare de fraţi de-ai lor, înfumuraţi şi fără de suflet şi minte. Şi nu cred că în lunile ce au urmat, vreunul din sutele de fraţi de cruce, ce au trecut prin livadă să fi mâncat vreun fruct din vreun pom din grădina raiului, decât cele de pe jos.

La topit cânepă şi in

O altă lucrare ce am făcut-o cu plăcere a fost culesul inului şi cânepii şi topitul lor în Vasluieţ. Timp de trei săptămâni a fost o continuă petrecere. Să lucrezi în apă şi soare! Dimineaţa şi seara smulgeam cânepa şi inul, iar pe căldură băgam mănuşile uscate într-un braţ al râului sau spălam cânepa topită şi o lăsam la soare. După ce se usca le aşezam în stoguri. La amiază, în ora liberă făceam baie şi înotam într-un bazin făcut de noi prin tăuirea Vasluieţului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *