La Pas prin Frăția de Cruce (25)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 22, 2024

La Pas prin Frăția de Cruce (25)

La Vaslui

Coborâm din dubă şi, spre mirarea noastră, în locul triplei gărzi din celelalte gări nu erau decât un „prim” şi un gardian. În timp ce „primul” era ocupat cu formele de primire, gardianul ne ajuta la coborâre pe scara dubei, coborârea cu doi la lanţ făcându-se greu. „Aşa ghinişor, taică, să nu vă prăvăliţi!”. Trenul a plecat cu duba şi primul ne-a numărat. Între timp a venit o căruţă cu un deţinut, unde ne-am aşezat bagajele. „Care sunteţi obosiţi suiţi-vă în căruţă, că-i cam multişor până acasă”. Nu ne-am urcat nici unul. Primul a plecat înainte cu căruţa: „Mă grăbesc să-i spun domnului Gherghescu”, se scuză el.

Mirându-ne de o aşa primire, ne încolonăm şi pornim într-un marş al lanţurilor pe strada Ştefan celMare, destul de mândri că pe acest drum a călcat domnul Ştefan cu aproape 500 de ani în urmă. „Numai că el trecea călare”, spuse unul. „A mers el şi pe jos, fie măcar dumineca când se ducea la biserică”. „Şi la biserică se ducea călare”, era altul de părere. „Nu-i adevărat, Ştefan ştia ce-i smerenia”. Şi iată sfădindu-ne dacă Ştefan mergea călare sau pe jos la biserică.

După ce am străbătut oraşul şi am ieşit la câmp, gardianul ne-a oprit în faţa unei cruci de piatră aşezată în marginea şoselei: „Aici au fost răpuşi, acum mai trei ani noaptea, 44 de-ai dumneavoastră, aici în mijlocul drumului. Erau legaţi cu funii de mâini şi de picioare şi din grădina şeia i-a pândit şi-au tras asupra lor cu mitraliera. Unul a reuşit să scape şi să fugă, dar l-au ajuns şi l-au răpus şi pe dânsul. I-au lăsat apoi jos aşa răpuşi trei zile, să-i vadă lumea. Deci aici au căzut Iordache Nicoară, Valeriu Cârdu şi ceilalţi, printre care elevul făgărăşean Aurel Nuţiu.

În închipuirea noastră de până atunci, locul trebuia să arate înfiorător. Ne-am oprit, am îngenunchiat în faţa crucii şi am zis o rugăciune, apoi am cântat imnul fratelui căzut. Era o noapte lină cu lună. „Doar o adiere de vânt foşnea prin frunzişul tânăr al pomilor din „grădina şeia”, ca nişte şoapte de dincolo de mormânt”. Erau pomii din grădina temutului lagăr, spre care mergeam noi.

Primirea în lagăr

La poarta de lemn masiv făcea de gardă un singur gardian.

— Aţi venit, domnilor?
— Am venit.
— Intraţi, mergeţi înainte oleacă, cotigiţi la dreapta, apoi la stânga şi-ţi vedea dumneavoastră ce-o fi.

Ne-am oprit într-o bătătură largă, unde sub un felinar era căruţa cu bagajele noastre. Din clădirea impunătoare au început să sosească, sculaţi din somn camarazi de ai noştri, între care din cei plecaţi cu o săptămână înaintea noastră de la Aiud. În liniştea nopţii auzeam vocea de bas a lui Tavi Popa, care a venit şi ne dădea toate lămuririle.

— Dar ziduri la închisoarea asta, împrejmuiri nu aveţi?
— Liberi, fraţilor, ca pasările cerului. De aici până la Dunăre şi Carpaţi nici un răzor.
— Dar, noaptea nu păzeşte nimeni pe aici? ne miram noi.
— Ce să păzească? Gardianul de la poartă păzeşte poarta să nu ne conturbe nimeni.

Ne uitam unii la alţii şi ne întrebam dacă nu visam. Nişte camarazi aduseră un hârdău cu ciorbă destul de caldă şi mămăligă, şi ne-au dat câte o strachină şi lingură. Doamne, cât era de bună ciorba după atâta post!

— Da în butea asta mare ce-i, Tavi?

În adevăr în mijlocul bătăturii trona prin masivitatea ei, o bute enormă prevăzută cu o canea, ca o ţeavă de tun.

— Nişte apă, Tavi, de unde putem bea?
— Apă?! Da cine bea apă la palatul ăsta? Haideţi aici, care aţi mâncat, numai beţi iute că vă fuge berea din strachină!

Şi zicând răsuci caneaua şi strachina se umplu de spumă ce sfârâia. Era borş, cel mai bun borş băut în viaţă.

— Beţi cât vreţi, că nu daţi socoteală nimănui!

Un camarad mai în vârstă a venit cu o nicovală, daltă şi baros şi ne-a tăiat niturile de la lanţuri. Curând a venit la noi şi şeful închisorii, bădia Gherghescu, comandant legionar, de felul lui dintr-un sat răzăşesc din apropiere: un tânăr cam la 30-35 de ani, uscăţiv, potrivit de înalt, cu o geacă subţire şi pantaloni bufanţi, veşnic cu zâmbetul pe buze. Informaţi din timp de Tavi, l-am primit cu respect, salutându-l. El conducea toată gospodăria asta că închisoarea – mai bine zis colonia de muncă – era o fermă agricolă şi cum se va vedea nu numai. N-am întâlnit în viaţă un mai bun organizator. Nu l-am văzut niciodată nervos sau deprimat.

Am fost conduşi apoi pe coridoarele şcolii într-o sală mare, unde ne aştepta un pat boieresc. Pe jos erau aşternute paie proaspete acoperite cu pături. Am zis rugăciunea de seară cu toţii, ne-am pus braţul căpătâi şi am adormit buştean.

Viaţa în colonie

Când ne-am trezit toţi fraţii erau la lucru. Ne-am dus şi noi la masă, continuând să ne mirăm acum pe lumină în ce rai ajunsesem după lunile de la Aiud. Colonia avea, pe lângă cele 10 hectare de grădină cu pomi, semănături de cereale, câteva hectare cu mazăre şi năut, bob şi fasole; de asemenea o grădină de legume mare în lunca Vasluieţului cu tot felul de verdeţuri. Urma un câmp întins cu cânepă şi in. A doua zi am intrat şi noi la lucru, la sădit ceapă.

Înaintea noastră sosiseră cu o lună înainte vreo două sute de ţărani şi muncitori legionari, care semănaseră totul, săpaseră o fântână adâncă şi largă, în care aşezaseră o pompă pentru irigat. Bătrânul nostru făgărăşean Perdi, ca un italian ce era, zidea fântâna cu bolţari. O altă pompă cu motor era aşezată la marginea Vasluieţului.

Cu mâncarea la început era mai greu. Bădia Gherghescu pleca în judeţ pe unde ştia dânsul cu căruţa şi venea cu saci de făină, mălai, fasole şi linte. Pentru completare la început adunam ştevia din fâneţele din lunca Vasluieţului şi de pe şanţurile liniei ferate. O echipă întreagă se ocupa cu această treabă. Frunzele spălate erau aruncate în cazanele cu fiertură de fasole şi arpacaş, care dreasă cu sare şi borş, mai bună ciorbă nici nu se putea. În alte cazane fierbea mămăliga, ce întinsă apoi pe platouri, era tăiată în calupuri. Borşul era la bunul plac, căci zilnic se adăuga în el tărâţe proaspete şi apă.

La grădina de legume erau mulţi meşteri dintre foşti grădinari din Lunca Dunării sau dobrogeni din jurul lacurilor de pe litoral. De altfel nu era meserie să nu se priceapă cineva. O echipă de tâmplari şi-au confecţionat nişte şoproane şi făureau mese şi bănci. Până-n toamnă ajunseră de făceau şi mobilă de calitate. Lângă grajduri era fierăria, un atelier mecanic şi o potcovărie, la care se aduceau cai şi din satele învecinate. Tot aici se pregăteau sapele pentru prăşit. Exista un polizor unde erau ascuţite. O echipă dintre fraţii de cruce am mers în pădurile de lângă Negreşti şi am venit cu sute de cozi şi în câteva zile sapele erau gata. Toată această activitate era dirijată de bădia Gherghescu, ajutat de comandantul ajutor, Murea şi de instructorul legionar Felmer.

N-am amintit până acum de conducerea închisorii. Penitenciarul avea şi un director, care locuia într-o casă frumoasă în grădina cu pomi, cu soţia şi un copil. Dar pe el nu-l interesau treburile gospodăriei. Era şi o soră a directorului, elevă de liceu, dar atât de intimidată de atâţia băieţi că nu ieşea din casă decât când mergea la şcoală cu capul în pământ. Ambii soţi erau foarte tineri, studenţi la drept, la fără frecvenţă. Pe el nu l-am văzut niciodată prin clădirea închisorii sau la câmp. De prim-gardianul nu-mi amintesc ce mai făcea, decât că a venit odată la grădina cu pepeni prin septembrie, unde eram şi eu paznic, şi s-a rugat să-i dăm câţiva, că avea un copil bolnav. Mi s-a plâns că era din Ardealul cedat, fusese alungat de maghiari şi tânjea după satul lui. Nu-i plăcea deloc meseria de gardian şi se gândea la altă meserie.

Desigur condiţia importantă era ca să nu evadeze nimeni sau să facă vreo faptă necugetată, care să atragă măsuri disciplinare împotriva tuturor. Noi ne cunoşteam bine între noi şi orice defecţiune era exclusă. Nu a fost nici un caz de abatere de la această disciplină în tot timpul cât am stat la Vaslui.

Pe lângă cei 200 de legionari muncitori şi ţărani veniţi înaintea noastră, am sosit noi, elevii de la Aiud şi după noi au plouat dubele cu elevi din toate colţurile ţării:

— bănăţeni din Lugoj şi Caransebeş cu Iosif Ripan, Niculae Itu, Buru din Domaşnea, Murărescu, Toma;
— un alt grup de prahoveni cu Relu şi Nucu Niculescu;
— mulţi macedoneni cu Guli, Rofţea, Bileca şi Zahu Pană;
— blăjeni cu Pop Cornel, Pintea, Spătăceanu, Gherasim, Oprea, Fonta, Folea;
— un alt grup de braşoveni cu Nae Purcărea, Drăguşin, Varză;

Multe grupuri de moldoveni:

— huşeni cu Sârbu, Chicu, Voloacă, Clementovski, Ghiţă Plop;
— gălăţeni cu Raicu;
— bârlădeni între care Pătraşcu, Teodorescu şi Bâclea, Bădărău, ce venise cu mandolina sub braţ;
— băcăuani cu Sărăcuţu şi compozitorul Cărăuşu;
— nemţeni cu Poli, Chirilă;
— din Roman Socoliuc, Alexandrescu, Pascu şi Brânzei;
— suceveni cu Dumitru Oniga;
— basarabeni cu Stupu, Holdevici şi Olteanu, – scăpaseră sărmanii de bolşevici, de a nu fi arestaţi şi deportaţi, pentru a fi arestaţi de autorităţile române ca legionari şi condamnaţi foarte sever;
— vrânceni cu Bonta, Măgirescu;

— bucureşteni de toate felurile;

— timişoreni de la Liceul Militar cu Nelu Muntean şi ceilalţi.

Cred că în perioada maximă s-au perindat prin această colonie aproape 500 de tineri.

Dintre toate grupurile cei mai chipeşi erau aviatorii, de care am mai amintit, în frunte cu Marin Constantin. Nu ştiu cum reuşiseră să ajungă de la Aiud la Vaslui cu uniformele intacte. Şi le spălaseră şi călcaseră de-l intimidară mai târziu şi pe maiorul Muscă. Erau toţi înalţi, buni cântăreţi şi glumeţi. Când la serbările, ce le vom organiza, apăreau pe scenă, era o revelaţie.

Pe măsură ce tot alte grupuri veneau, bădia Gherghescu le găsea tuturor ceva de lucru pe măsura lor. Cu cei mai solizi întemeiase o colonie de tăietori de lemne în pădurile Negreştilor, care veneau numai rar în colonie. Cu o întreprindere de plante medicinale, pare-se că „Vorel”, făcuse contract de colectare pentru flori de salcâm, tei, soc şi alte buruieni de prin fâneţe şi răzoare.

Câteva zile ne-am dus cu toţii în pădurile de tei. Am întins florile adunate în toate camerele la uscat, de mirosea şcoala a flori de la sute de metri. Mult s-a lucrat la culesul mazării, care a fost trimisă la o fabrică de conserve. Pentru toate contractele bădia Gherghescu făcea deplasări la Piatra Neamţ, Roman, Iaşi, Galaţi, căutând bani pentru hrana noastră. Ne duceam să lucrăm şi pe la instituţii din oraş şi chiar la particulari la lucrul câmpului. Unii o nimeriseră bine.