La Pas prin Frăția de Cruce (24)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 21, 2024

La Pas prin Frăția de Cruce (24)

Cu duba spre Vaslui

Încă din februarie se ştia că se formează loturi dintre ţăranii din celular, bănuindu-se că vor fi trimişi undeva la munca câmpului. Pe atunci ţi se spunea şi unde vei fi trimis. Începând cu 1 aprilie s-au format şi dintre noi loturi de câte 30 fraţi de cruce. Am picat în al doilea sau al treilea lot, de abia pe la Sfântul Constantin. Ni s-au adus bagajele, le-am împachetat strâns, ni s-au făcut formele şi fierarul Sigmont ne-a bătut niturile la lanţuri. Din prietenie pentru noi, copiii, ne-a legat tot doi la un lanţ, motivând că nu avea destule lanţuri. Acum aşteptam percheziţia la poarta închisorii.

Dincolo de gratiile porţii se făcea o altă percheziţie unui lot proaspăt sosit la Aiud. Erau numai tineri de 25-30 de ani, toţi intelectuali. Dintre ei a venit la noi la gratii un tânăr brunet cu mers frumos şi figură frumoasă, cu zâmbetul pe buze. „Unde plecaţi, băieţi?”. „La Vaslui”. „Atunci vă duceţi la fostul lagăr. Tata l-a făcut. Aveam o moşie în marginea Vasluiului şi a zidit pe ea o şcoală cu tot ce avea nevoie: parc în faţă, livadă de pomi, a construit acareturi şi a înzestrat şcoala cu grajduri, vite, tractor şi maşini agricole, apoi a dăruit-o statului cu condiţia să fie folosită ca şcoală normală de învăţători. În loc de şcoală, Armand Călinescu a transformat-o în lagăr pentru legionari. În primul lot adus în lagăr am fost şi eu. Am amintiri frumoase de acolo, dar triste. Sunt Vlad Sturza”.

Bagajul ne-a fost dus la gară de bătrânul căruţaş, puşcăriaş voluntar. O noapte întreagă ne-a plimbat duba la Alba Iulia la Deva şi în dimineaţa următoare am ajuns la Sibiu, unde cu bagajul în spate am fost duşi la închisoarea din oraş şi depuşi în curtea exterioară a închisorii. Am încercat să luăm legătura cu fraţii din închisoarea Sibiu, dar nu a fost posibil. Un singur deţinut a fost scos la plimbare acolo unde eram noi. Am bănuit şi aşa a fost, că era generalul Petrovicescu, ministrul de interne din timpul guvernării legionare. A venit la noi întrebându-ne cine suntem şi unde mergem. A mai întrebat câteva amănunte din închisoarea Aiud, apoi şi-a continuat tăcut plimbarea.

După plecarea dumnealui, a venit un gardian şi ne-a adus 10 pâini. Au prins bine, că mâncarea rece de la Aiud o terminasem. Pe la orele 4 după amiază am fost duşi iar la gară, unde ne aştepta duba, din care coborâsem. Ce rost a avut ca un convoi de deţinuţi, copii, să se plimbe cu lanţurile la picioare şi cu bagajele în spinare prin centrul Sibiului înconjuraţi de trei cordoane de pază: gardieni, poliţai şi jandarmi, poate ar putea spune cel ce a conceput acest spectacol, foarte obişnuit în oraşele noastre în acea vreme. În gara Râureni am ajuns pe noapte şi am fost lăsaţi pe o linie moartă, păziţi toată noaptea în gară de jandarmi. Noaptea aceasta am ţinut-o minte toată viaţa pentru setea ce am făcut-o acolo, în dubă fiind căldură înăbuşitoare şi neavând apă de loc.

Dimineaţa am fost coborâţi şi, pe un drum colbăit, între trei cordoane şi cu bagajele în spinare am fost duşi la Ocnele Mari, preţ de 4 kilometri, şi lăsaţi tot în curtea închisorii, frânţi pe bagaje. Pe drum, la cârciumi, ultimii beţivi băteau colbul, fără să ne dea vreo atenţie, semn că spectacolul era ceva obişnuit pentru ei.

Cât ce am sosit, s-a strecurat la noi cu un teanc de farfurii de aluminiu şi un platou de turtoi un frate de al nostru de la Piteşti, Proistosescu. Ne-a pus în temă: „Vedeţi că vine maiorul Muscă, să-l salutaţi tare: Trăiţi, domnule colonel Muscă! Spuneţi că aţi auzit cât e de bun. Bani aveţi?”. Nu aveam bani. „Luaţi banii ăştia şi cumpăraţi lapte bătut de la femeile de la poartă. Mă duc, să nu mă găsească aici. Suntem peste 200 de elevi din Argeş şi din toată Oltenia”. Proistosescu a fost şeful grupului FDC Argeş. Îl vom mai întâlni la Alba Iulia.

Nu a trecut mult şi un gardian, ce păzise poarta, a deschis-o şi un automobil a intrat în curtea închisorii. Din el a coborât omul pe care-l voi aminti mereu până la sfârşitul cărţii: maior, magistrat Muscă. Vorbea tare rău, dar era stăpânul nostru. Careva dintre noi a strigat „La rând drepţi” şi cu toţii „Trăiţi domnule, colonel, magistrat Muscă!”. Potrivit de înalt, gras, buhăit, cărunt. „De unde, măhă cunhoaşteţi, măhă?”. „De oamenii buni se duce vestea, domnule colonel!”. „Nhu shunt colonel, măhă!”. „Noi aşa am auzit”. „De undhe veniţi, măhă?”. „De la Aiud!”. „Bhandiţi, dhe la Aiud!”. „Nu suntem bandiţi, domnule colonel!”. „Sthaţi ahici, nu vhă amestec chu băhieţii mei!”.

Şi am stat. A fost cea mai frumoasă zi din toamnă încoace. Ne uitam şi nu ne mai săturam privind dealurile înverzite şi înflorite din jurul închisorii. Ascultam cântecul miilor de păsări. Era Sfântul Constantin. Sunau undeva nişte clopote, la vreo biserică. Curând au început să vină femei şi fete cu cofe cu lapte bătut. Am început să cumpărăm. Multe veniseră să-l dăruiască deţinuţilor de pomană.

Spre seară am fost scoşi şi duşi, iar la Râureni, stârnind colbul de pe şosea în zornăit de lanţuri. A doua zi duba s-a oprit mult, undeva pe o linie moartă. După cum treceau trenurile am bănuit că suntem în Gara de Nord. Au venit câteva maşini-dube, în care am fost transbordaţi şi hurducaţi pe străzi desfundate şi opriţi sub clopotniţa mănăstirii Văcăreşti, fiecare cu bagajul în faţa unui gardian şi apoi siliţi să ne dezbrăcăm în pielea goală. La închisoarea Văcăreşti era şcoală de gardieni şi noi
constituiam materialul didactic pentru lecţiile lor practice. De drumul spre mănăstire nu ne despărţea decât un gard de gratii. Nişte femei tocmai ieşeau de la biserică oferindu-li-se spectacol gratis şi ne-am simţit tare ruşinaţi.

Ni s-a luat din nou tot ce ni s-a dat din magazia Aiudului, toate hainele civile, fotografii şi cărţi şi pe care nu le vom mai vedea niciodată. Peste un an am recuperat o carte de Eminescu (ediţia Murăraşu) de la un deţinut de drept comun în închisoarea Alba Iulia, şi o fotografie cu părinţii mei.

Săraci, în haine de ocnaş, am ajuns astfel în camera „trecători” pe priciuri. Aici se aflau cam 40 camarazi, majoritatea fraţi de cruce. Îmi amintesc de grupul constănţean cu Nuţi Pătrăşcanu, nepotul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi Moroianu. Ei erau de mult aici. Noi, nefiind primiţi încă în drepturi, şi-au împărţit ei mâncarea cu noi. Încolo nu a fost rău o săptămână cât am stat aici.

Ziua eram liberi prin curtea închisorii, tot doi cu doi, după cum eram legaţi cu lanţurile. Trecând şi la dreptul comun, unde
funcţiona o şcoală de hoţi de buzunare, am asistat la o lecţie practică, eu şi Sică Georgescu, fratele de lanţ, fiind fraierii care se urcă în tramvai. Ne-am trezit înghesuiţi de un cârd de deţinuţi şi când ne-au lăsat, eram cu salopetele tăiate în dreptul unde ar fi trebuit să fie buzunarele, că hainele de puşcăriaş nu au buzunare. Profesorul, un hoţ mai deosebit, a făcut apoi observaţiile necesare despre cum a decurs operaţia şi şi-a cerut iertare respectuos pentru îndrăzneala lor. „Ce mai contează două tăieturi fine la o haină şi aşa ruptă”, ne mângâie tot el.

Am reuşit să ajungem şi în biserică, unde ne-am rugat în faţa icoanei Arhanghelului, unde cu 18 de ani în urmă se rugase şi Căpitanul. Seara povesteam până târziu pe priciuri cu fraţii găsiţi aici şi pe care cine ştie când îi vom mai întâlni vreodată. Pe Nuţi Pătrăşcanu, de care ne legasem sufleteşte, nu-l vom mai vedea niciodată. După închisoarea antonesciană va urma cea comunistă, în timp ce unchiul său era ministru al justiţiei. Reeducat la Piteşti, distrus sufleteşte şi trupeşte îşi va găsi sfârşitul în Casimca Jilavei, fără ca cineva să-i poată veni în ajutor.

Pe Moroianu l-am reîntâlnit la Constanţa după mai bine de 50 de ani, când mă consulta ca medic. „N-aţi fost dumneavoastră la „trecători” în Jilava în 1942?”. „Ba da, am fost, am fost mulţi constănţeni, dar n-am mai rămas în viaţă decât eu.”

După o săptămână, după ce ni s-a dat de drum o bucată de turtoi şi un fir de praz, am fost duşi din nou la dubă, bineînţeles după ce ni s-a făcut iar percheziţia reglementară, în pielea goală, sub clopotniţa mănăstirii. A urmat apoi o călătorie cu duba pe la Ploieşti, Suceava, Iaşi, Bălţi, Chişinău, Tighina, Cetatea Albă, ce a ţinut o săptămână. Nu am mai fost coborâţi nicăieri. În dubă erau urcaţi şi coborâţi deţinuţi la închisorile din aceste oraşe. Am răbdat multă foame şi sete, mulţumindu-ne cu ceea ce împărţeau camarazii urcaţi pe drum. În sfârşit într-o seară târziu am ajuns în gara Vaslui, sleiţi de foame şi oboseală.