La Pas prin Frăția de Cruce (23)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 20, 2024

 

La Pas prin Frăția de Cruce (23)

În zarca Aiudului

Era pe la sfârşitul lui ianuarie când ni s-a ordonat să ne luăm bagajele că plecăm. Ce mai aveam din al nostru? Nimic, iar din al închisorii hainele de pe noi lingura şi gamela. Ni se înapoiase încălţămintea, în urma unui procedeu tragico-comic. Cum am spus, după percheziţie tuturor deţinuţilor li s-au dat saboţi de lemn, care bun înţeles că bocăneau la fiecare mişcare. Ori de câte ori eram scoşi la WC, cum închisoarea avea o rezonanţă specială, se crea un zgomot sinistru, de nu se mai auzea nimic. Şi cei din celule, mai ales cei tineri, am început să bocănim cât puteam de tare, încât gardienii trebuiau să-şi pună vată în urechi; şi în felul acesta administraţia a fost silită să ridice saboţii şi să ne înapoieze încălţămintea.

Suntem scoşi din celular şi duşi spre mirarea noastră înspre zarcă. Tot spre mirarea noastră prinţul Alexandru Ghica venea însoţit de vechiul prim gardian tocmai de la zarcă. Înainte, când nu era o greutate să ajungi la zarcă, ne feream să ne aventurăm până acolo. Acolo erau deţinuţii de drept comun, vieţaşii, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă pentru crimă, unii pentru crimă săvârşită chiar în închisoare.

Ei erau permanent liberi ziua şi despre ei se vorbeau multe şi nu bune. Vieţaşii erau adunaţi la intrarea în zarcă şi l-au oprit pe gardianul din faţă, care ne conducea şi care s-a dat speriat în lături. „Intraţi în zarcă!” poruncea primul gardian din urma noastră. „Nu e loc în zarcă pentru copiii ăştia!” a răspuns Palaşov, cunoscut de toţi ca şef al vieţaşilor. Prim gardianul nu a mai insistat ci a plecat direct să raporteze directorului. Gardienii se dăduseră de-o parte. Noi nu înţelegeam ce se întâmplă şi-l întrebăm pe Palaşov. „Ăştia vor să vă bage împreună cu noi în zarcă şi noi nu vrem!”, răspunse el răspicat. Acum înţelegeam venirea prinţului Ghica la zarcă. După cum am aflat ulterior, ştia de intenţia lui Munteanu şi-l rugase pe Palaşov să nu se învoiască.

Vieţaşii erau organizaţi între ei într-o disciplină de fier; şeful lor avea puteri de viaţă şi moarte asupra tuturor şi-l ascultau fără comentarii. Nu erau mulţi, doar în jur de vreo 30-35 de inşi. Şi gardienii le ştiau de frică şi nu îndrăzneau să se poarte altfel decât frumos. În istoria Aiudului câţiva gardieni au plătit cu moartea îndrăzneala de a li se opune. Vieţaşul nu risca decât o nouă condamnare pe viaţă, pe vremea aceea neexistând pedeapsa cu moartea în România pentru crime de drept comun. De altfel problema a fost puţin mai complicată: fostul director Moldovan, acum redus la director administrativ, aflând de intenţia lui Munteanu de a amesteca nişte copii cu vieţaşii, i-a dejucat planul chemând sub un pretext oarecare pe Alexandru Ghica la administraţia închisorii şi apoi la plecare trimiţându-l cu vechiul prim să vorbească cu Palaşov. Ştia că vieţaşii aveau un respect deosebit faţă de legionari pentru că în cele câteva luni de guvernare se purtaseră omeneşte cu deţinuţii de drept comun. Şi ei nu au uitat asta. Astfel s-a ajuns la înţelegea dintre dânsul şi Palaşov.

Prim gardianul nou s-a întors însoţit de alţi gardieni, a discutat din nou cu Palaşov, apoi iar s-a întors şi în locul lui a venit vechiul prim cu care s-a făcut înţelegerea. Etajul zărcii să fie al nostru iar parterul al vieţaşilor.

Înainte de a intra în zarcă Palaşov ne-a spus tare, adresându-se şi la ai lui: „Dacă careva vrea să vă facă rău, veniţi la mine şi-mi spuneţi!”. Şi iată-ne aranjându-ne după voia noastră la etajul zărcii, câte patru până la cinci-şase într-o celulă.

Zarca Aiudului e o clădire masivă cu ziduri foarte groase şi cu celule mici cu uşi ferecate. E vechea închisoare zidită cu sute de ani în urmă. Prin sine nu-i o închisoare umedă sau care nu poate fi încălzită. Faima de închisoare de temut, vine de la regimul dur pe care stăpânirile l-au aplicat deţinuţilor dintre zidurile ei.

Celulele aveau şi sobe. Cât am stat în zarcă doar în câteva zile am făcut foc în ele, dar fiind mulţi în celulă, se făcea destul de cald. Ziua eram mai mult liberi şi puteam ieşi în curte. Pentru toată întâmplarea ne păstram în grupuri mari, nu că nu am fi avut încredere în Palaşov, dar în rândul vieţaşilor erau destui slabi de minte sau nebuni de-a binele.

Palaşov era un bărbat cam la 40 de ani, unii spuneau că ar fi avut şi şcoală, bulgar de origine, mijlociu ca înălţime, dar dublu de lat în spete şi cu capul dublu de lat, cu braţe şi picioare puternice ca nişte căngi. Făcuse mai multe crime afară pentru care a fost condamnat şi altele în închisoare, deţinuţi şi gardieni care i-au stat în cale. Ceilalţi îi ştiau şi respect şi frică. Se dădeau în lături când trecea şi era servit de alţii când mânca. Vorbea puţin şi mai mult cu ochii.

În jurul lui erau mereu trei-patru vieţaşi voinici. Un altul, rutean de origine, tot foarte voinic umbla singur şi tăcut, iar dumineca la biserică stătea tot timpul cu genunchii goi pe piatră. Berilă, care a ucis şase persoane şi o mâţă cu o sticlă de sifon era un slăbănog de te mirai cum a putut face lucrul acesta. O figură aparte era Zigmont, un ţigan unguresc, frumos bărbat şi voinic. Era fierarul închisorii şi care ne primea prietenos în fierăria lui. Tavi Popa se împrietenise bine cu el. Era condamnat că ucise câţiva de ai lui. „Numai câte un pumn le-am dat, dar ce să fac, dacă am pumnul tare!” Mânuia barosul de parcă avea un ciocănaş de spart nuci. În închisoare era atunci şi studentul Sile Constantinescu, care-şi ucisese ambii părinţi şi-i dizolvase în vitriol, dar din cauza unor divergenţe cu Palaşov administraţia îl proteja în celular.

Alţii însă şi-ar fi avut locul mai degrabă într-o casă de nebuni. Un ţigan din Ploieşti îşi fuma pantalonii cât ce-i primea, iar un moşneag gângav povestea şi râdea cum şi-a sugrumat baba. Pe la bucătărie, care era lângă zarcă, stătea mai tot timpul căruţaşul închisorii, care aducea alimentele din oraş şi ducea morţii la Râpa Robilor. Îşi avea o poveste înduioşătoare. Îşi ucisese nevasta când se întoarse din război că o găsise cu un copil în plus. Susţinea că el făcuse cântecul „Mai înainte de război”, cântec ce circula prin satele noastre.

După 20 de ani de puşcărie fusese eliberat. A plecat câteva zile în satul lui, dar s-a întors înapoi, negăsindu-şi locul în lumea liberă. „Dacă m-aţi ţinut 20 de ani în închisoare, ţineţi-mă până o să mor!”. Nu ne trecea prin minte nouă, copiilor de atunci, că vor fi dintre noi unii, care vor face mai multă închisoare decât acest căruţaş nefericit; ca bunăoară Nicu Mazăre, atunci de 17 ani, care va sta aici la Aiud 23 de ani, din 1941 până în 1964!

Curând printre noi a fost adus naţional ţărănistul Anton Ionel Mureşanu, urmaş al Mureşenilor, ardelean, redactorul ziarului „Ardealul”, condamnat pentru un articol din acest ziar, în care, de-acum „mareşalul” Antonescu s-a simţit insultat, pricină din care a fost tot timpul prigonit în închisoare. Avea o condamnare de cinci ani. L-am primit bine, deşi nu-i împărtăşeam convingerile.

Avea o încredere oarbă în puterile apusene, care vor învinge şi care vor veni să ne scape de nemţi şi vor opri pe ruşi la Nistru. Încă de atunci luase legătura cu comuniştii din închisoare, cu care stătea mult de vorbă. După plecarea noastră la Vaslui am aflat că siguranţa antonesciană i-a intentat un proces pentru complot (complot la închisoare!) dar a fost condamnat numai el, comuniştii figurând doar ca martori ai acuzării; el primind la cei cinci ani temniţă grea încă 20 de ani muncă silnică, după ce procurorul îi ceruse pedeapsa cu moartea. Îl vom reîntâlni la închisoarea Alba Iulia peste doi ani cu aceleaşi convingeri şi-i vom întâlni numele în ziarele comuniste prin 1945-1946 fiind atacat furibund de către aceştia.

Fiind în zarcă eram destul de aproape de secţia deţinuţilor comunişti. Majoritatea dintre ei erau străini: ruşi, ucraineni, bulgari, maghiari. Erau cu totul liberi în curtea închisorii. Lor nu le erau impuse hainele de puşcăriaşi. Erau bine îmbrăcaţi, primeau pachete şi aveau vorbitor. Între ei, odată la un vorbitor, m-am nimerit cu un preot comunist şi, la mirarea mea, a răspuns că era cea mai potrivită haină de a activa pe linie comunistă în Basarabia. Vom înţelege de ce această discriminare între ei şi legionari şi la fel şi ţărănistul Ionel Mureşanu doar peste doi ani.

De aici din zarcă, din proprie iniţiativă am făcut cei 80-100 de elevi cereri de plecare pe front. Am fost chemaţi odată în curtea închisorii cu legionarii din celular, când ni s-a citit decretul prin care se permitea deţinuţilor să lupte reabilitându-se cei ce vor lupta bine. Au rămas celebre atunci cuvintele Comandantului legionar, Traian Trifan, care a spus: „Nici o ţară din lume nu se apără cu robi. Noi aici suntem robi. Ca om liber sunt gata să lupt, ca rob nu.”

Ar mai fi de amintit aici două episoade oarecum hazlii. La câteva zile după sosire, ni s-a servit o fiertură de morcovi. Am săltat de bucurie de dragul carotenului, care ştiam că-i provitamina A. Seara am primit tot morcovi, a doua zi la fel şi aşa două săptămâni. Nu ştiu dacă s-a făcut anume acest lucru, dar ne-am înroşit la piele de arătam arămii, ca pieile roşii şi nu mai puteam mânca nici varza fiartă.

Dacă în zarcă eram 80-100 fraţi de cruce – aşa cum am mai spus – cei mai mulţi rămaseră în celular. Nu am înţeles niciodată care au fost criteriile după care ne-au despărţit. Nu eram nici mai tineri, nici mai bătrâni decât cei de acolo, nici cu condamnări mai mici sau mai mari decât fraţii noştri din celular. Destul că destinul ne-a fost diferit, faţă de cei care au rămas, şi mai bun. Ne întâlneam doar la biserică, unde nu puteam vorbi prea mult. Pe scurt ne era dor de ei. De la biserică unii mergeau în celular, iar noi ne întorceam în zarcă. Într-o duminecă, aflând că la poarta celularului se află „gură goală”, un gardian cu gura mare, dar cu suflet bun, ne-am dus trei inşi în celular: eu, Iulian Bălan şi parcă Ilie Ţintă. Am stat toată ziua în celulele fraţilor, eu la părintele Uria, Bălan la bădia Trifan, Ţintă la popii lui. Seara când s-a sunat pregătirea pentru masă şi s-au deschis celulele, am coborât la uşa celularului, dar acolo nu mai era „gură goală” ci un alt gardian necunoscut.

„Ce-i cu voi?”. „Suntem din zarcă”. S-a îngălbenit de frică, a chemat alt gardian şi a poruncit să ne ducă la corpul de gardă, iar el ne-a scris numele pe un carnet. „Cum vă cheamă?”. „Bălan a răspuns cu siguranţă: Richard Wagner”. „Dar ce fel de nume-i ăsta?”. „De neamţ, domnule!”. „Şi tu?”. „Johann Strauss”. „Şi tu eşti neamţ?”. „Păi nu se vede cât sunt de blond?”. „Şi tu?”. „Eu sunt român: Ciprian Porumbescu. Lasă-ne nene să ne ducem”. „Nici vorbă – nu dau eu de dracu pentru voi!”.

Am plecat cu gardianul nou spre corpul de gardă. Când am ajuns în dreptul porţii zărcii, am zbughit-o la fugă pe ea, dar nu ne-am dus la uşa zărcii, unde ne-ar fi văzut, ci ne-am strecurat în bucătărie. Gardianul a alergat la zarcă, s-a uitat peste tot, dar nu ne-a văzut. La vieţaşi nu a îndrăznit să intre. Convins că eram acolo, s-a lăsat păgubaş şi a plecat. Le-am mulţumit bucătarilor de drept comun pentru ocrotire. Amintindu-ne acum, la bătrâneţe, cu Iulian Bălan această întâmplare, el care de la 16 ani din 1941 a făcut neîntrerupt 23 de ani închisoare, a spus: „Ce frumoasă era închisoarea pe vreme răposatului Antonescu!”