La Pas prin Frăția de Cruce (22)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 18, 2024

La Pas prin Frăția de Cruce (22)

Iată-ne deci, cu lanţurile de la picioare tăiate, în faţa celularului, noi şi un grup şi mai mare de prahoveni, între care muncitorul turdean, Pleşa. Suntem imediat vizitaţi de către directorul închisorii Aiud. Văzându-l pe Florea Victor atât de tânăr, de doar 14 ani, spuse: „Pe tine te trimit la Sibiu, acolo se află copiii, tu nu rezişti la Aiud. Lor (ne arătă pe noi) să le dai o săptămână de regim alimentar.” Am rămas impresionaţi de figura distinsă a directorului Moldovan: înalt, cu părul alb, puţin adus de spate, îngândurat.

De multe ori îl vedeai umblând singur printre deţinuţi. Nu era lucru uşor să ai grijă de o închisoare de şase până la şapte mii de deţinuţi. Am fost introduşi seara în celular în câteva celule de la etajul doi, câte doi în celulă. Dimineaţa, când s-au deschis uşile după apel, au şi năvălit vecinii să vadă cine au sosit. Erau prahovenii cu Mazăre, Safin, Constantin, doi Georgescu şi alţii printre care fraţii Ştefănescu de la Corabia, doi huşeni, Fetie şi Todiraşcu, câţiva basarabeni ca şi seminariştii de la Nifon, Ţintă, Bădescu, tulcenii Paceag şi Dumitrescu, macedoneni: o mulţime, aviatori: elevi de la şcoala de aviaţie şi alţii şi alţii…

Celularul era un oraş în miniatură. La vremea aceea în el erau în jur de 3000 de legionari. Ordinea interioară era organizată de deţinuţi. În timpul zilei celulele erau deschise, circulai în tot celularul unde voiai. Repartizatul în celule se făcea după buna învoială. Şeful legionarilor din închisoare era Ilie Niculescu, şef al corpului legionar Răzleţi ajutat de prinţul Alexandru Ghica, care trecea în fiecare zi prin sectorul Frăţiei să vadă cum stăm. Noi, ca novici, eram cumva derutaţi de veşnica mişcare de pe coridoare, dar Tavi Popa, care ieşise de aici cu doar câteva luni înainte, colinda toate colţurile celularului pentru a-şi revedea vechile cunoştinţe.

După câteva zile a venit ordinul ca cei cu pedepse de 5 ani să fie duşi la altă închisoare şi din cei treisprezece, nouă (condamnaţi la temniţă grea) au fost trimişi la Deva. Am rămas deci, doar Tavi, Cosgarea, eu şi părintele Uria cu ai lui. Cosgarea a început să lucreze la tâmplărie. Mi-a promis că mă duce şi pe mine la lucru, dar curând a trebuit să plece din Aiud odată cu toţi muncitorii.

Se făcuse o oarecare rarişte în celular, dar curând dubele au început să verse tot la două zile alte valuri de condamnaţi cu pedepse din ce în ce mai mari. Astfel a sosit minunatul grup de la Liceul Militar Timişoara: Muntean, Chiriţă, Călinescu, Bălan, Diaconescu, Neamţu, Brânduş, Buracu, Călinescu, Mihai. Apoi au sosit ieşenii cu Valeriu Gafencu şi cu elevi de la liceul militar din Iaşi: Paul Miron şi Burlibaşa. S-au ivit de la început două păreri despre felul cum să rămânem în închisoare: unii erau de părerea de a ne menţine şi în închisoare pe grupuri aşa cum am fost afară şi cum s-a intrat pentru a se menţine coeziunea locală, care va trebui apoi să funcţioneze şi când ne vom libera. Credeam într-o liberare timpurie. Numai un nebun, ziceam noi, ar putea concepe să ţină mii şi mii de tineri în închisoare ani şi ani în vreme de război. Dacă nu de dragul nostru, cel puţin din interes. Frontul răsăritean mergea mai greu de cum se spera şi va fi nevoie de forţe noi în locul celor pierdute.

Altă părere era să ne amestecăm cât mai mult, noi tinerii veniţi din toate colţurile pământului românesc, să ne cunoaştem bine şi să ne legăm într-o Frăţie de cuget şi simţiri ca nici vremile, nici stăpânirile să nu o poată distruge.

Veneau fraţi de cruce din Basarabia şi chiar din Transnistria până şi din Banatul sârbesc şi din Maramureşul cehoslovac până în munţii Macedoniei. Cu toţii visam şi ne pregăteam pentru o „Românie frumoasă ca soarele sfânt de pe cer”, aşa cum o visase primul Comandant al Frăţiilor, Ionel Moţa. Nu ne speriau graniţele vremelnice: „Graniţele unui neam sunt înscrise în inima lui şi nu în răzoarele vremelnice”, ne spunea în 1940 la Predeal, Comandantul.

Curând după sosire a venit în celulă preotul profesor Straja, cu Istoria Românilor de C. Giurescu. „Trebuie să reluaţi aici activitatea şcolară! Acesta-i manualul. În zece zile va trebui să-l învăţaţi. Învăţam capitolele cerute şi în ziua anumită eram examinaţi de profesor cu multă severitate. Datorită părintelui Straja mi-am însuşit bine istoria românilor de nu am mai uitat-o niciodată.
În alte celule alţi profesori predau româna, geografia, fizica, matematica, urmând să trecem pe rând la toate materiile din ultimele clase de liceu.

Locuiam atunci în celulă cu Nelu Muntean, făgărăşean din Cincu, pe care-l cunoşteam de câţiva ani, dar abia aici mi-am dat seama de plinătatea sufletească a acestui tânăr. Eram de aceeaşi vârstă şi clasă, dar mi-era superior din toate punctele de vedere şi-l luam mereu ca model. Îi datorez mult pentru tot ce mi-a dăruit. Seara, după ce se trăgeau zăvoarele, cântam la mandolină sau revedeam în amintire munţii, dealurile, pădurile şi apele copilăriei noastre, de care nu ne despărţisem pe deplin. Din păcate nu puteam citi la beculeţul de 5 waţi, care rămânea aprins toată noaptea.

Dumineca şi de sărbători mergeam la biserica ortodoxă şi greco-catolică. În preajma Crăciunului părintele Ionel Florea a pregătit colinde. La pregătire a primit pe oricine. Atunci am învăţat să cânt frumos câteva colinde, care m-au mângâiat apoi în atâtea oropsite Crăciunuri pe care le-am avut în viaţă. În ziua Crăciunului, după Liturghie la o răscruce de celular a cântat adevăratul cor al colindelor de Crăciun. N-am auzit colinde cântate mai frumos decât acestea ale părintelui Florea la Crăciunul
din 1941, la închisoarea Aiud. Nu era urâtă viaţa de închisoare.

Percheziţia închisorii

Era a doua sau a treia zi de Crăciun. Bătuse clopotul deşteptarea, când pe coridoarele închisorii se auzi un zgomot infernal de tropăit de încălţăminte cazonă şi ordine scurte, date. Se aud zăvoare trase. E tras şi zăvorul nostru, uşa se deschide şi în prag, fără să intre, doi jandarmi cu armele îndreptate spre noi ne ordonară: nici o mişcare!
Rămâneţi unde sunteţi! Ne oprim între paturi şi aşteptăm. Curând apare un căpitan de jandarmi cu un sergent închizând uşa după ei: „Nu vă speriaţi, băieţi, spuse el cu bunătate. Avem ordin să facem percheziţie în toată închisoarea, să confiscăm orice hârtie scrisă şi orice obiect de scris, orice carte s-ar găsi, hainele civile şi orice obiect oprit de regulament. Daţi-mi voi, ce credeţi, că nu aveţi nevoie”. Ne-a întrebat de unde suntem. Dar de ce nu ai nevoie la închisoare, orice obiect ţi-e de folos. Am
sacrificat o pereche de pantaloni şi un veston şi nişte caiete cu exerciţii de matematică. S-a uitat şi la mandolină, parcă ar fi vrut s-o ia, dar văzând întristarea noastră, ne-a lăsat-o. Ne-a dat mâna şi ne-a urat liberare grabnică.

Aşa şi-a făcut prezenţa în închisoare noul director, maior magistrat Aurel Munteanu, zbirul din anii următori. După un timp s-a auzit cum invadatorii se retrăgeau, dar uşile nu s-au mai deschis, decât pe rând. Veniţi de la spălător şi WC, uşile se închideau din nou şi în locul unui singur gardian de la uşa celularului, apăru câte unul la fiecare braţ al celularului, adică total vreo 20 de inşi. Pe vizeta uşii ne-au fost aruncate două uniforme de puşcăriaş, zdrenţuite şi murdare şi cu paraziţi. De asemenea două perechi de saboţi de lemn cât două luntri.
S-a întâmplat ca în aceeaşi zi să fiu chemat la vorbitor. Neştiind ce s-a petrecut cu cei cărora li s-a făcut percheziţia întreagă, am plecat cu gardianul îmbrăcat ca până atunci, cu două svetere groase de lână, căciulă de oaie ca la Făgăraş, pantaloni groşi de pănură ţesuţi de mama (despre care fraţii ziceau că stăteau singuri în picioare). Când am ajuns la Corpul de gardă noul prim-gardian s-a făcut foc zărindu-mă îmbrăcat civil şi mi-a poruncit să mă dezbrac. L-am rugat să mă lase până după vorbitor. „Dar tu crezi că mai ai vorbitor? Dă hainele civile jos!”. Eu m-am opus şi câţiva gardieni au sărit şi m-au dezbrăcat şi descălţat. În loc să mă întorc cu pachet şi veşti de afară mă întorceam prin zăpadă numai în cămaşă, indispensabili şi ciorapi, umilit şi revoltat. Cu
mine a venit „prim-ul” cu câţiva gardieni şi a făcut o nouă percheziţie în celulă lăsându-ne aşa cum scria regulamentul, numai cu haine cazone. Am cerut voie gardianului să ne spălăm uniformele, dar nici n-a vrut să audă. Ne-au luat şi păturile şi ţolul meu adus de acasă sub care te puteai culca în zăpadă. Această nouă umilire m-a făcut să mă revolt şi să-i înjur pe toţi în timp ce Nelu Muntean nu spunea nimic, ceea ce făcea să mă revolt şi împotriva lui, dar numai în gând căci în sinea mea îl admiram. Odată numai mi-a amintit că cineva a spus: “Jertfă lângă jertfă, durere lângă durere, chin lângă chin…” şi m-am potolit şi eu.

În zilele următoare a venit un ger al Bobotezei de au îngheţat ferestrele şi a îngheţat şi caloriferul. În cele din urmă ne-am îmbrăcat în zdrenţele murdare şi păduchioase date, am ridicat păturile cazone de pe jos, pe care le foloseam drept preşuri şi ne-am acoperit cu ele. N-am răbdat în viaţă un frig mai mare ca atunci; timp ca vreo două săptămâni. Am răcit amândoi. Eu mi-am revenit, dar Nelu Munteanu, începând de la acest ger, a mers din rău în mai rău ajungând în 1944 în sanatoriul TBC de la Târgu Ocna.

Într-una din zilele următoare au fost deschise uşile celulelor şi toţi deţinuţii scoşi afară pe balustradă. La etajul doi se afla maiorul Muntean, în mijlocul unui grup de jandarmi cu automatele îndreptate înspre noi. Era în uniformă de magistrat cu mâinile într-o pelerină. A început dispreţuitor: „Uitaţi-vă la voi şi vă vedeţi cum arătaţi, şi voi aţi vrut să conduceţi România! Vedeţi-vă halul în care aţi ajuns! Cereţi-vă iertare până se mai găsesc dintre cei dispuşi să vi-o acorde! De azi înainte voi avea grijă ca Aiudul să fie închisoare, nu pension.”

Într-adevăr deţinuţii arătau jalnic. Unii înalţi, îmbrăcaţi în haine scurte păreau sperietori de păsări, alţii mici cu haine mari păreau cerşetori. Bonetele de puşcăriaşi şi feţele nebărbierite (că au fost ridicate şi uneltele de ras) ştergeau orice urmă de personalitate ale chipurilor. Ne uitam unii la alţii şi nu ne recunoşteam.

Fraţi de Cruce din Dorohoi, Rădăuţi şi Suceava la închisoarea din Cernăuţi – 1942

Maiorul Muntean a continuat batjocoritor şi ameninţător încă o bucată de vreme, apoi a întrebat dacă are cineva ceva de spus. A luat cuvântul Alexandru Ghica. Era dintre puţinii pe care orice uniformă nu-i putea reduce calitatea lui de a fi impunător. „Sunt Alexandru Ghica…”. “Ai fost, interveni maiorul cu răutate, acum eşti un număr!”. “Şi voi rămâne Alexandru Ghica, domnule maior Munteanu! Am de spus că în istorie, batjocura şi umilirea unui popor se întoarce împotriva celui care o porunceşte şi a celor care o execută”. „Destul”, răspunse maiorul Munteanu nervos, „intraţi în celulă!”. Noii gardieni se repeziră să execute ordinele. Trebuie spus că odată cu războiul, în rândul poliţiei, jandarmeriei şi pazei închisorilor a apărut un aflux de personal recrutat din toţi învârtiţii şi protejaţii regimului, gata să execute orice ordin numai de a scăpa de front.

După aprecierea noastră hrana se redusese la jumătate. Nu am protestat niciodată. Ziceam că dacă ţara se află în război şi noi eram siliţi să nu facem nimic, nu puteam cere ca ţara să facă eforturi şi pentru noi. La plimbare eram scoşi în grupe mici şi siliţi să ne învârtim în cerc, unul după altul, în tăcere. Ni se părea un chin să-l tot auzi pe gardian strigând: “Ţine aproape! Nu vorbi! Mişcă mai repede!”. Simţeam lipsa cărţilor şi a altor preocupări intelectuale. În lipsa lor povesteam toată ziua şi noaptea tot ce ne trecea prin cap. Ne povesteam viaţa cu toate întâmplările ei şi nu ne supăram când unul sau celălalt repetam aceeaşi întâmplare a doua sau a treia oară.