La Pas prin Frăţia de Cruce (2)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 17, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (2)

Şi despre profesorul de geografie, Pariza, se zvonea că ar fi legionar. Nu-l uit cu câtă evlavie citea, la prima lecţie, prefaţa la Geografia României a lui Simion Mehedinţi. Acelaşi lucru îl ştiam despre profesorul de ştiinţe naturale, Taşcă. De la dânsul am învăţat alt lucru mare. Odată, un coleg îi şopteşte răspunsul altuia. Profesorul îl dojeneşte pe cel vinovat, dar acesta neagă că ar fi şoptit, deşi toată clasa l-a auzit. “Stai jos! l-a apostrofat profesorul cu dispreţ, nu meriţi să fii pedepsit. Pedeapsa e o cinste pentru omul de caracter, tu nu eşti”.

Tot ca legionar era socotit profesorul de fizică şi chimie, Octavian Florescu, care ţinea lecţiile numai în laborator. Cu o zi înainte profesorul pregătea experienţele de a doua zi şi Vasile Banciu era elevul preferat, care-l ajuta. El a venit cu noutatea: şi Florescu-i de-al nostru. Are un maldăr de cărţi legionare într-un raft din laborator.

Din când în când la gazda mea veneau doi colegi, care părăsiseră liceul pentru a rămâne feciori la plug: Matei Grama din Toderiţa şi Constantin Roşca din Râuşor. Între alte noutăţi aduse din satele lor era şi aceea că la ei oamenii se adunau în cuiburi legionare. Cam asta era situaţia “Frăţiei” noastre, la sfârşitul clasei a treia, când noi elevii am plecat în vacanţa de vară, ucenicii urmând să rămână mobilizaţi pe loc la stăpânii lor.

Lecţii de legionarism

Prima amintire limpede când în casa noastră s-a vorbit despre Codreanu a fost în 1932. Într-o duminică dimineaţa a venit primarul Domiţian Iaru la noi:

— Gheorghe, a zis către tata, hai şi tu până toacă la biserică să acoperim primăria. Acum, dacă am făcut-o, să n-o plouă. Poţi veni şi tu Ionică, că poţi da câte o ţiglă.

Până atunci primăria funcţiona într-o cameră de la şcoală, dar primarul a desfiinţat cârciuma satului şi a mutat primăria acolo. A mai ajustat-o şi acum trebuia acoperită cu ţiglă.
Oamenii lucrau când, pe şosea, au sosit cântând “ştudenţii”. Cântecul nu mi-l amintesc, dar nu am uitat vorbele primarului: “Ăştia-s de-i de umblă după potcoave de cai morţi”.

Când au ajuns în dreptul nostru, s-au oprit şi au venit la noi:

— Bun lucru, oameni buni. Ne lăsaţi şi pe noi să v-ajutăm?
— Poftiţi, că la lucru nu trebuie să opreşti pe nimeni, răspunse primarul destul de rece.

Cu forţe sporite, treaba s-a terminat repede.

— Se vede că aţi mai lucrat pe undeva, a zis primarul la sfârşit, văd că aveţi oarece îndemânare.
— Şi noi suntem din sate, a răspuns unul zâmbind.

Apoi primarul i-a invitat la dânsul să mănânce. Au mulţumit, dar au spus că nu mănâncă decât după liturghie.

S-au aşezat în biserică lângă strană şi au cântat altfel decât pe la noi, dar foarte frumos. După biserică, oamenii au invitat pe “ştudenţi” acasă. La noi a venit un tânăr mai scund, dar lat în spete. Ne-a spus că învaţă de doctor, că-i din Bucovina şi că-i de la sat. Până să aşeze mama masa a vorbit cu mine întrebându-mă una şi alta de la şcoală. Mi-a cerut şi un caiet de-al meu, s-a uitat prin el şi la urmă a spus:

— Pe băiatul ăsta să-l daţi la liceu.
— Ştiu eu, a răspuns mama, avea-vom cu ce-l ţine la şcoli, că ne-or mâncat hoţii banii cu conversiunea asta.
— Se mai învaţă carte şi mai fără bani, a răspuns studentul.

După prânz a început să ne vorbească despre Codreanu şi Legiunea lui, care luptă pentru adevăr, dreptate, credinţă, bărbăţie şi vrea s-adune la un loc pe toţi românii de omenie, care simt la fel, de la oraşe şi sate.

Cred totuşi că de Codreanu se mai vorbise în casa noastră şi mai înainte, căci studentul nu trebuia să ne explice cine e Codreanu. De asemenea se ştia în casa noastră cum merge ţara. Astfel era cunoscut faptul că regele, care venise de curând şi-a alungat nevasta legiuită şi trăia cu o destrăbălată, “Lupeasca”, şi oamenilor le părea tare rău că ofiţerul Precup şi ai lui, toţi făgărăşeni, n-au izbândit în ce-au pus la cale.

Politic, ca de la sine înţeles, era că oamenii erau indignaţi de rege că l-a alungat pe Maniu, care s-a tras la o parte scârbit de cum merg lucrurile în ţară şi că Iorga a mâncat banii oamenilor cu conversiunea lui. Mai ales bunicul era mânios pentru asta: preţ de trei perechi de boi, mi-au mâncat tâlharii! Numai eu ştiu cât am grijit la ei, timp de şase ani ziua şi noaptea, până i-am făcut de vânzare şi acum am rămas de batjocură. Nu l-au căinat oamenii nici pe Duca, “că de avea un pic de nas nu se băga peste Maniu la putere”. În anii următori despre legionari se vorbea tot mai mult, dar cu mai multă fereală. Din când în când tata primea un pachet cu gazete de la studentul care a fost la noi, şi care acum era doctor în Cernăuţi. Duminica oamenii le citeau cu glas tare, ba câteodată mă puneau pe mine să le citesc.

Un consătean ce „făcea serviciu” în Bucureşti, când venea acasă, aducea totdeauna veşti noi. Astfel el ştia lucrul precis despre planurile lui Codreanu. Acesta adună în Legiunea lui numai tineri unul şi unul, care nu au frică de nimic, până numără zece mii de oameni hotărâţi şi apoi cu ăştia ia puterea şi scapă ţara de curvar şi de “Lupeasca”.

Toată copilăria mea speram ca să nu-şi adune zece mii până nu mă fac şi eu mare – să fiu şi eu unul din cei zece mii. De obicei oamenii erau informaţi despre legionari de cele mai multe ori de la unii care nu erau legionari şi care spuneau o mulţime de bazaconii la adresa legionarilor. Un frate de-al mamei, Vasile, făcuse armata la grăniceri şi fusese dus la Bucureşti.

— Eu l-am văzut pe Codreanu în Bucureşti, unde-şi fac legionarii casă, că ne trimetea-n patrulă pe acolo.
— Şi cum era, unchiule?
— Cum să fie, om cum pe aici nu se arată ca el.
— Înalt?
— Înalt!
— Şi voinic?
— Voinic!
— Şi ce făcea?
— Ce să facă?! Lucra la zidărie.

În imaginaţia mea, casa trebuia să fie un palat cum altul nu s-a mai văzut.

Dar pe cineva care să zică singur că e legionar nu văzusem. Pentru asta, când elev de liceu am văzut oameni despre care se vorbea că sunt legionari, am avut o dezamăgire. Altfel mi i-am închipuit eu, ca pe nişte feţi frumoşi din poveste şi nu oameni ca toţi oamenii. Cam în acelaşi timp am primit câteva lecţii de comunism. Un prieten de-al tatei din satul vecin, căzut prizonier în primul război mondial în Rusia, se căsătorise şi rămăsese acolo. Prin 1934 s-a întors înapoi. Într-o seară de iarnă în casă la noi a povestit grozăviile care existau în Rusia: arestări, oameni luaţi de acasă şi duşi cine ştie unde, de unde nu-i mai vedea nimenea, confiscări de alimente, foamete, frică, munţi de cadavre aruncate la marginea satului neavând cine să-i îngroape. Împreună cu toată familia s-a aruncat într-o noapte cu viscol într-o luntre şi au ajuns în Turcia, de unde au venit acasă. Dar cea mai deplină lecţie despre comunism ne-a dat-o războiul civil spaniol. Poporul spaniol se împărţise în două tabere, partea creştină reprezentată prin naţionalişti, regalişti şi falangişti, de partea cealaltă diferitele feluri de atei, socialişti, comunişti. Războiul civil a început atunci când frontul popular comunizat şi ateu a început să-şi pună în practică planul de distrugere a credinţei în Hristos, a culturii şi civilizaţiei tradiţionale spaniole, la fel cum s-a procedat în Rusia după instalarea regimului comunist.

Masoneria internaţională comunistă, Liga naţiunilor în frunte cu Nicolae Titulescu, au patronat şi ajutat pe atei. Uniunea Sovietică a trimis trupe şi aviaţie. Voluntari comunişti din toate ţările s-au înrolat în rândul armatei comuniste. De partea creştină au sosit voluntari din Germania, Italia, tineri catolici din toată lumea. Miza războiului era mare: o Spanie comunizată la apus şi o Rusie sovietică la răsărit ar fi strâns ca într-un cleşte Europa creştină. Zilnic din Spania veneau veşti care mai de care mai cutremurătoare, despre atrocităţile comuniste: ucideri în masă de oameni, ce nu primeau comunismul, ucideri de preoţi, călugăriţe, batjocuri de biserici. “Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos” nu era o figură de stil. Ce se întâmpla acolo nu era numai o problemă a Spaniei, ci a întregii creştinătăţi.

Aveam atunci două surse care ne informau pe noi elevii de ce se întâmpla acolo: profesorii noştri, care ne deschideau ochii şi în special părintele Popa Octavian, profesorul nostru de religie. Ora de religie începea întotdeauna cu o informare despre războiul spaniol. Altă sursă era revista părintelui Ioan Suciu de la Blaj, “Tinerimea nouă”. Nu era vorba numai despre atrocităţi, ce depăşeau puterea de înţelegere omenească, ci şi de luptă, moarte şi eroism creştin şi naţional comparabile cu cele ale martirilor din primele veacuri ale creştinismului. Era vorba de tineri ca noi, băieţi şi fete, mame, preoţi, călugăriţe, de tineri, ce luptau cu arma în mână şi se jertfeau din dragoste pentru Hristos. Am aflat atunci despre epopeea Alcazarului, unde generalul Moscardo cu o mână de oameni, în majoritatea elevi, au rezistat 72 de zile asaltului armatei comuniste. De asemenea cum acelaşi general a asistat la telefon la împuşcarea de către comunişti a fiului său. Ştiam şi vorbele ce fiul i le-a spus tatălui: “Tată, pentru mine nu preda Alcazarul!”. În fiecare număr al revistei erau alte şi alte exemple de eroism.Era vremea când zile şi nopţi mă închipuiam în Spania şi îmi părea rău că nu sunt şi eu acolo. Mă revoltam cum lumea de la noi putea fi atât de nepăsătoare când acolo se întâmpla ce se întâmpla.

Într-o bună zi părintele Popa a venit cu o veste că şi un grup de români au plecat să lupta în Spania pentru cruce şi credinţă şi tot el ne-a adus vestea morţii lui Ion Moţa şi Vasile Marin.

Când a trecut trenul cu sicriele celor doi prin Făgăraş, noi elevii nu ne-am putut apropia de gară din cauza poliţiei, dar am ocolit pe departe şi am ieşit după vagoanele de marfă staţionate în gară, din păcate prea târziu, tocmai când trenul se punea în mişcare. Totuşi ceea ce se întâmpla în Spania mi se părea la o depărtare atât de mare, încât îţi dădea siguranţa că astfel de lucruri nu s-ar putea întâmpla niciodată la noi. Şi doar peste 12 ani Spania se va muta la noi cu toate tragediile ei.