La Pas prin Frăţia de Cruce (19)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 9, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (19)

Pachetul de cărţi îngropate

Cam în vremea aceasta a avut loc o întâmplare până la urmă comică. Eram la internatul liceului dimineaţa, gata să plecăm la cursuri, când în curtea internatului a intrat ca un pluton de ostaşi cu baioneta la armă care s-au postat la uşile sălilor de meditaţie, poruncind elevilor ca nimeni să nu iasă afară. Imediat soseşte o maşină încărcată tot cu soldaţi în ţinută de război. Ostaşii erau prevăzuţi cu cazmale. Mai sosesc la faţa locului directorul liceului, Ştefan Damian şi şeful siguranţei. Toţi intrară în camera de meditaţie. Supărat directorul ne întreabă: „Zaharie, Gavrilă există vreo armă în internat?”. Ridicăm din umeri: „Domnule director, noi nu ştim ca vreunul din elevi să aibă armă, dar dacă există, înseamnă că e pusă de cineva să ne facă rău, am apăsat eu cuvintele, uitându-mă în ochii şefului siguranţei. Poftiţi de vă convingeţi”. „Voi ştiţi ceva? Se adresă directorul celorlalţi elevi”. „Eu am un tun, îl pune păcatul să spună pe elevul Streza, ridicând de pe
masă o ascuţitoare în formă de tun”. „Nu-mi arde de glume, elev, se încruntă la el directorul”.

Eram îngrijoraţi. Bănuiam că cineva a înscenat şi aici o provocare. Sub această presiune am rămas mai bine de o oră, tot internatul. În sfârşit şeful siguranţei şi ofiţerul comandant vin cu un pachet învelit în ziar murdar de pământ şi care desfăcut în faţa noastră cuprindea câteva broşuri cu cuvântările generalului Antonescu. Şeful siguranţei le controlează, le răsfoieşte, apoi nervos ne întreabă: „Cine a îngropat aceste cărţi?”. Am ridicat din umeri. A trecut prin toate sălile de meditaţie. Nimeni nu a recunoscut să-l fi îngropat. A revenit în sala în care eram Laur şi eu. „Cine a dat ordin să îngroape acest pachet în grădina internatului?”. Am răspuns: „Domnule şef, tot internatul este plin de aceste broşuri, nu a dat nimeni ordin să nu le mai avem”. „Dar, le-aţi îngropat anume să ne alarmaţi pe noi şi să ne induceţi în eroare. Veţi răspunde”.

„Poate cine v-a informat pe dumneavoastră a dorit acest lucru, am răspuns”.

Mai târziu am aflat că un elev din clasele mici, care nu era în Frăţie, vrând să scape de materiale periculoase, le-a îngropat în grădină dis-de-dimineaţă. Cineva din oraş l-a văzut dintr-o fereastră şi a alarmat poliţia, care a făcut zarvă aducând şi un pluton de ostaşi cu cazmale, de au desfundat grădina internatului. Întâmplarea nu a mai avut nici o urmare, pentru a nu se mai face de râs a doua oară cu cărţile generalului Antonescu. Până la finele anului şcolar, datorită colonelului Bardan nu s-a luat nici o măsură de represalii asupra noastră, celor din Frăţie. Nici conducerea liceului n-a luat vreo măsură disciplinară.

Episodul cu ocuparea liceului şi două zile fără cursuri a trecut ca şi când n-ar fi fost. La sfârşitul trimestrului doi am avut nota zece la purtare. De abia peste trei ani, când ieşind din închisoare mi-am scos foaia matricolă, pentru clasa a şaptea de liceu am constatat că aveam numai nouă la purtare pe trimestrul doi.

După 23 ianuarie

O bună bucată de vreme se stătea în expectativă, nimeni nu ştia ce atitudine definitivă va lua regimul Antonescu faţă de Mişcarea Legionară. Au venit câţiva inspectori să ne convingă cât de greşiţi am fost. Unul, în biroul directorului, unde am fost chemaţi, Laur şi cu mine, ne-a cerut să-i dăm o listă a elevilor din Frăţie. „Întrebaţi-i pe ei, domnul inspector, care recunoaşte că a fost, a fost, care nu, nu”. Punând această întrebare în faţa elevilor s-a ridicat în picioare aproape tot liceul. „Dar, tu , se adresase el unuia care rămase jos, de ce n-ai fost în Frăţie?”.

„Pentru că eu sunt repetent şi nu m-au primit”. În adevăr din totalul de 250 de elevi câţi avea liceul, doar 30 nu au făcut parte din Frăţie.

Au apărut apoi ordine de ale stăpânirii cu privire la activitatea legionară. Un manifest sau o carte legionară găsită, te aştepta condamnarea la moarte. Mulţi legionari au fost condamnaţi la pedeapsa capitală de curtea marţială şi executaţi pentru acest motiv. S-a încercat apoi racolarea de agenţi de către oamenii siguranţei din rândurile elevilor, dar au fost refuzaţi cu indignare. De la 23 ianuarie pierdusem legătura cu conducerea superioară a Frăţiilor de Cruce. Din proprie iniţiativă am alcătuit o Frăţie paralelă de cea cunoscută de toată lumea, condusă de Petru Săbăduş, care a pornit activitatea cu oameni mai puţini cunoscuţi, separat de noi. Pe la Paşti am luat legătura cu conducerea Frăţiilor prin grupul Sibiu, prin studentul Aleman şi încet, încet am reînceput activitatea de prigoană, aşa cum fusesem învăţaţi cu ani în urmă, dar într-o situaţie nouă. Dacă înainte siguranţa nu ne cunoştea şi umbla cu ochii închişi, acum eram cunoscuţi cu numele.

Crucea din Budiu

La începutul lui iunie, după terminarea cursurilor şi a unor lucrări de control la sfârşit de an, Frăţia a organizat o tabără în muntele Budiu cu fraţii de cruce, care îşi încheiaseră situaţia şcolară. Astfel au participat la tabără Ion Chiujdea, Moise Bărcuţian, Ion Gavrilă, Laurian Haşu, Vichente Comşulea, Ion Bălan, Ilie Stan, Petru Săbăduş, Victor Florea. Au mai participat, de asemenea fraţii muncitori Constantin Moldovan şi Ion Cosgarea. N-ar fi ştiut niciodată siguranţa de existenţa ei, dacă nu am fi ridicat o cruce din trunchiuri de brad şi dacă nu am fi făcut fotografii. Nu ne-am putut închipui că ridicând o cruce, te va putea condamna cineva pentru acest lucru. Cât priveşte fotografiile în nici una nu am apărut într-o postură de a fi acuzaţi de activitate legionară. Asta o credeam noi. Toată vara au umblat agenţi de ai siguranţei şi au cercetat jandarmii, că abia în toamnă au dat de autorii crucii.

În tabără ca în toate taberele, am ţinut şedinţe zilnic, am cântat, am urcat pe poteci de munte şi am discutat situaţia politică şi socială din ţară, de la liceu, situaţia Frăţiei. Am făcut planuri şi despre ce vom face şi cum vom acţiona în anul şcolar următor.

Am coborât din munte chiar în ziua de 22 iunie, când a început războiul de răsărit. Toate problemele noastre au trecut pe planul doi, războiul rămânând problema numărul unu a tuturor românilor. Socotind că e o datorie de onoare a fraţilor de cruce de a lupta împotriva comunismului ne-am prezentat a doua zi la centrul de recrutare Făgăraş, pentru a ne înscrie voluntari. M-am dus cu Moise Bărcuţian, anume cu el, fiind cel mai voinic dintre noi. Pe poarta centrului era scris cu litere mari: „NU SE PRIMESC VOLUNTARI!”. Am ajuns cu mare greutate la comandantul centrului, care ne-a spus că aşa sunt ordinele de sus. Am rămas astfel în aşteptare cu ochii aţintiţi la toate veştile care veneau de pe front. Vara am muncit fiecare în familia lui. Ne-am mai întâlnit de câteva ori duminica, ca şi în verile trecute pentru a ţine şedinţe şi a schimba informaţii. Dar totul părea neimportant faţă de ce se petrecea dincolo de Prut şi de unde veneau tot mai multe nume de morţi dintre cunoscuţii noştri. Şi aşa se va întâmpla până la sfârşitul războiului în 1945. Cei mai mulţi din fruntaşii legionari din judeţ vor muri pe front în frunte cu comandantul Gh. Bâlborea şi profesorul Ion Petraşcu.

4 septembrie 1941. Arestarea

La sfârşitul lunii august se abătuse un frig în ţara Făgăraşului cum nu mai fusese de mult. A nins până la poalele munţilor şi zăpada a ţinut aproape o lună. În ziua aceea mă întorceam acasă cu carul din satul vecin, Recea, de unde aduceam nişte scânduri de la joagăr. Era o vreme urâtă cu ploaie măruntă, rece. Veneam alături de bivoli, când la intrarea în sat mă întâmpină plutonierul Lisandru, alăturându-se de car şi încărcându-şi pistolul fără să zică nimic. Ajungând acasă, dau peste o trupă de subofiţeri de jandarmi, care făceau percheziţie. Casa toată era întoarsă pe dos. Hainele din lăzi aruncate pe jos, pernele desfăcute, podele descuiate cu ranga, icoanele date jos de pe pereţi.

Mama îi blestema pentru batjocura făcută, tata tăcea. „Ţine-ţi gura, fă, că te iau şi pe tine! o ameninţau”. „Ce-i dacă mă luaţi? M-au luat şi ungurii pe timpul războiului, dar n-au făcut batjocura asta”. Un comisar în civil făcea un proces verbal al unor obiecte: două cărţi „Arhanghelii” de Ion Agârbiceanu, „Mustul care fierbe” de Octavian Goga, icoana arhanghelului Mihail şi cămaşa verde cu diagonală. „Domnilor, am zis eu, vă faceţi de râs cu cărţile astea şi cu o icoană de sute de ani! Iar cămaşa verde legea spune să nu o porţi, nu să nu o ai”. „Mă-nveţi tu pe mine ce să iau? se răsti civilul. Puneţi-i cătuşele!”. Cu o mare dexteritate se repeziră la mine şi-mi prinseră cătuşele cu mâinile la spate.

De ani de zile mă aşteptam să fiu arestat, dar nu acasă. Mă născusem în această casă, crescusem aici, îndărătul porţii mă simţeam apărat de toate relele din lume, şi acum iată totul se năruia. Câţiva nemernici îşi băteau joc de ce-mi părea mai sigur pe lume. O răzvrătire surdă îmi întuneca mintea. Au făcut bine că mi-au legat mâinile. Mi-am adus aminte de demnitatea cu care trebuie să primească un legionar nedreptatea şi încet-încet m-am potolit. „Uită-te, la el! se adresă mamei, că n-ai să-l mai vezi!”. „Nu-i cum vrea omul, ci cum vrea Domnul! răspunse mama”.