La Pas prin Frăţia de Cruce (17)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 6, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (17)

 

Când aveam timp liber treceam pe la sediul organizaţiei judeţene, unde de cele mai multe ori întâlneam câte un legionar bătrân din satele judeţului. Aici i-am cunoscut şi i-am preţuit pe Dan din Mândra, primul legionar din judeţ recrutat de Horia Sima, pe Comşa din Scorei, Dobrin din Arpaş, Stângu din Vad, Lascu din Cincu, Ieronim Mihai din Bărcut, Gheorghe Arsu din Râuşor şi pe câţi alţii, care ne priveau cu drag şi pe care căutam să nu-i dezamăgim.

Prin această forfecare de oameni şi întâlniri, prevăzute sau nu, se crease în oraş şi în judeţ o atmosferă de prietenie, între toţi câţi ne ţineam de credinţa legionară, între noi şi refugiaţii aşezaţi la adăpost, între noi şi restul populaţiei oraşului şi judeţului. Se crease în mic o lume legionară cu raporturi bazate pe dreptate şi înţelegere. Era un pas spre lumea românească pentru care luptam şi
speram să o înscăunăm în întreaga ţară. Era destul să treci prin oraş pentru a te întâlni cu atâţia tineri, mulţi necunoscuţi, cu care te salutai şi o mulţime de oameni, pe care-i salutai, pentru a fi veşnic cu zâmbetul pe buze, iar când întâlneam pe profesorul Benţea era sărbătoare: „şi ziceţi că faceţi casă, mă băieţi!” (acum nu ne mai zicea găluşte). „Facem, domn profesor”. „Porniţi că şi eu o să vin la lucru”.

Ne bucuram de simpatia profesorilor, care nu erau legionari şi care ne apreciau pentru rezultatele la învăţătură. Astfel s-a auzit repede în liceu şi în oraş noua glumă a profesorului Mihai Novac, de matematică, care s-a oprit odată din explicat: „nu ştiu în Frăţia voastră ce grade se dau şi pentru ce, dar eu la matematică am decis să vă gradez; pe Toader îl fac sergent, pe Bălan căprar, iar pe
Bărcuţean fruntaş, restul cătane obişnuite”.

Am spus că în timpul prigoanei carliste Frăţia a încercat să-şi extindă influenţa şi la gimnaziul de fete din Făgăraş, lucru foarte greu. Mai întâi era prejudecata profesoarelor de a nu îngădui nici o apropiere între elevi şi eleve. O plimbare de 100 de metri de către un elev şi o elevă, ajunsă la urechea directoarei însemna eliminarea elevilor. Comunicarea nu se putea face decât în timpul
vacanţelor, afară din Făgăraş sau în cadrul familiei fetelor. Astfel au fost câteva fete, ca de exemplu Otilia Aroneasa, ce au pornit pe drumul legionar. Dar odată terminat gimnaziul, fetele părăseau Făgăraşul şi totul trebuia reluat de la capăt. Acum la început am neglijat gimnaziul de fete, socotind problema de mică importanţă. De fapt sub această atitudine se ascundeau propriile noastre limite şi prejudecăţi. Înţelegeam să-i vorbeşti unei fete despre şcoală, despre lună şi stele, să-i faci chiar o poezie, să-i oferi un ghiocel sau un mărţişor, dar nu ne simţeam în stare să le vorbim despre Legiune şi Căpitan.

Din acest cerc ne-au scos fetele însele. Odată, la o şedinţă din sala de la biserica ortodoxă, ne-am trezit cu un grup de fete: „Vrem să fim şi noi ca voi, băieţii!”. “Doar tata-i legionar, a spus una”. „Şi fratele meu îi frate de cruce, a adăugat alta”. „Ştim şi cântece, s-a lăudat alta.”

Am fixat o altă întâlnire tot acolo, dar care nu a mai avut loc, căci la întoarcerea lor la internat a fost sfârşitul lumii: anchete unde au fost, cu ce băieţi au vorbit etc. etc. Erau ameninţate cu eliminarea pentru purtare uşuratică, legături nepermise cu băieţii, obrăznicie. A fost nevoie de intervenţia prefectului Mateiaş ca s-o mai tempereze pe directoare. Crezând că mărturia noastră ajută la ceva m-am dus cu Zaharia Laurian să luăm apărarea fetelor, care nu au făcut nici un rău. Dar cu asta am adăugat mai multe paie pe foc. „Dar asta-i ceva nemaipomenit, zicea directoarea. Cum poate un simplu elev să fie garantul unor eleve?”. „Nu suntem simpli elevi doamnă directoare, suntem, fraţi de cruce, a spus tăios Laur. Cu sau fără voia dumneavoastră organizaţia legionară tot se va face în acest gimnaziu!”.

Intervenţia energică a potolit-o dintr-o dată. Schimbând tonul: „Da, înţeleg şi eu, da numai în cadrul gimnaziului, sub conducerea unei profesoare competente. Altfel nu, mai bine îmi dau demisia.” Am plecat convinşi că un pas era făcut, dar doamna directoare n-a găsit între cadrele didactice nici o profesoară legionară atât de competentă. I-am propus domnului Mateiaş să o schimbe, dar acesta s-a uitat urât la noi: „Nu, asta nu! E o bună profesoară şi o directoare bună. Nu ştiţi voi cum să vă purtaţi.” Ne-am plâns bădiei Agapie de la Braşov de nereuşită. „Lasă că vă trimet eu pe cineva.” Ne-am trezit într-o sâmbătă cu o fată din Braşov, elevă în clasa ultimă, nu mai ţin minte la care liceu, în ţinută legionară impecabilă, cu împuternicirea în buzunar de a organiza o cetăţuie la gimnaziul de fete. După câteva vorbe părea că ne cunoaştem de când lumea. I-am povestit eşecul nostru şi ce ştiam noi despre eleve.

Şi ce n-am reuşit noi cu băţoşenia noastră, a realizat această fată. A rugat-o şi a convins-o pe directoare să o ajute. După câteva săptămâni cu fetele de la gimnaziu organizam serbarea de Crăciun. Şi la serbare fata de la Braşov a venit la braţ cu directoarea. „Aşa da, înţeleg educaţie legionară şi nu cum voiau nesuferiţii aceia de la Radu Negru!”. Că nici aici nu a fost foc de paie, e următorul fapt: pe masa din sala de lângă biserică unde ţineam noi şedinţe, se afla o faţă de masă, foarte frumoasă, ţesută cu motive româneşti. După 21 ianuarie 1941, nimeni nu s-a mai gândit la această faţă de masă. O fetiţă de 13 ani, atunci a împachetat-o şi a păstrat-o mai bine de 50 de ani, înapoindu-mi-o cu ocazia unei lansări de carte la Făgăraş. Doamna a păstrat nu numai faţa de masă dar şi idealurile copilăriei noastre de atunci.

“Rebeliunea” de la Făgăraş

Ziua de 19 ianuarie 1941, era zi de manifestare loială faţă de axa Roma-Berlin. Mii de legionari erau aşezaţi în piaţă, serbarea se ţinea în cea mai mare sală din Făgăraş, unde era invitată o delegaţie militară germană. Armata română era prezentă printr-un grup de ofiţeri în frunte cu colonelul Bardan. În piaţă se afla o companie de onoare şi muzica militară, care cânta fără încetare cântece legionare. Ce frumos răsuna “Sfântă tinereţe” cântată de alămuri şi tobe! Ce frumos se auzea la megafon ce se petrecea în sală, ce se vorbea şi cântecele cântate de corul nostru al Frăţiei, condus de Ion Bălan. La ieşire colonelul Bardan şi un ofiţer neamţ au primit onorul companiei române şi germane şi au trecut apoi prin faţa Frăţiei aliniată şi ea. Am dat şi noi onorul salutând: “Domnule colonel, fraţii de cruce din Făgăraş aşteaptă cu nerăbdare să îmbrace haina militară”. Domnea peste tot o atmosferă de încredere şi de voie bună.

Peste două zile suntem chemaţi de la liceu, Laur Zaharia şi cu mine, la sediul organizaţiei judeţene. La sediu se afla numai profesorul Ion Petraşcu, ajutorul şefului judeţului şi câţiva legionari aflaţi acolo întâmplător. „V-am chemat că nu ştiu ce se petrece. Armata a ocupat telefoanele şi a pus gardă la prefectură. Pe străzi au apărut patrule militare conduse de ofiţeri. Telefonul nostru de la sediu nu mai funcţionează. Domnul Mateiaş, prefectul a fost chemat ieri la Bucureşti şi a plecat împreună cu şeful judeţului. M-am dus să vorbesc cu colonelul Bardan, şeful garnizoanei şi n-am avut cu cine vorbi. Locţiitorul dumnealui ştiţi cine e.

„În adevăr, cu câtva timp în urmă am aflat că un colonel din garnizoană nu era altul decât fostul prefect de Maramureş, care cu un an în urmă împuşcase în piaţa publică 7 legionari. Legionarii făcuseră raport la Bucureşti, dar el a rămas pe post şi nu ne puteam împăca cu gândul ca un criminal să mai fie comandant de regiment. La radio atât se comunică că ar fi fost împuşcat un ofiţer german de către un spion grec şi vina ar fi a unui colonel Rioşan. Am luat legătura cu organizaţia Braşov, dar şi acolo lipseşte prefectul şi şeful judeţului. Nici ei nu ştiu mai mult. „Eu am dat ordin legionarilor din judeţ să vină în Făgăraş pentru toată întâmplarea. Mă întreb ce pot însemna toate acestea. Cred că ar fi bine să fiţi şi voi câţiva pe aici”.

Am aflat însă de la legiunea de jandarmi mai multe. Acolo se primise ordin ca jandarmii să împiedice pe legionari să iasă din sate, dar şefii de post n-au îndrăznit să oprească oamenii. Într-un sat, însă, un şef de post a tras ucigând pe primarul Comşa din Sărata. Şeful de post a fost arestat de legionari şi dus la închisoarea judeţeană. În această atmosferă de neştiinţă am dispus ca fraţii de cruce mai mari să rămână la liceu. Am format o coloană şi am pornit prin oraş cântând “”Sfântă tinereţe”. Lumea ieşea la ferestre şi porţi nelămurită, întrebătoare şi îngrijorată. Coloana noastră era pe strada regală, în dreptul prefecturii, când din faţă a apărut o tanchetă ce se îndrepta drept pe mijlocul străzii spre noi: o sută de metri, cincizeci, douăzeci. Eram în frunte şi priveam ţintă la turelă. Mi-am văzut moartea cu ochii, dar mândria nu m-a lăsat să fac un pas în lături. De la ferestre am auzit ţipete de femei. De abia la câţiva paşi de mine, tancheta se hotărăşte în scrâşnet de şenile să treacă la dreapta pe lângă noi. Ne-am întors tot în cântec la sediu.

Seara aflăm de la Radio Londra vestea că în Bucureşti a izbucnit un conflict deschis între generalul Antonescu şi Legiune, că a fost schimbat ministrul de interne sub motiv că nu l-a apărat pe ofiţerul neamţ ucis, că au fost schimbaţi prefecţii cu militari şi că armata a primit ordin să ocupe toate instituţiile. Între timp a sosit prefectul Virgil Mateiaş. Nici dânsul nu ştia mai multe decât noi. S-a dus la prefectură şi nu a fost împiedicat să intre, şi a rămas acolo. Între timp au sosit curierii de la Braşov şi Sibiu. Nici acolo legionarii nu erau mai lămuriţi. Se primise totuşi ordinul ca legionarii să rămână în sediile lor şi în instituţii, unde să reziste dacă cineva va voi să-i evacueze.