La Pas prin Frăţia de Cruce (13)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Noiembrie 2, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (13)

Sunt zile din viaţă care ţi se întipăresc în memorie pentru totdeauna cu atâta putere de nu mai poţi uita nici cele mai mici amănunte, pe care altădată nici nu le observai. Noi, cei trei de la gazda Zamfir, am ieşit pe poartă descuind-o tocmai când vecinul de peste drum vroia să intre. Venea de multe ori în poveşti la gazda noastră, dar niciodată aşa. Ne-a mirat vestimentaţia lui: era plugar şi era îmbrăcat ca de grajd cu cizme de cauciuc şi şorţ de pânză. Parcă era înspăimântat. A trecut pe lângă noi tăcut. Pe stradă pâlcuri de trei-patru oameni comentau ceva cu voce scăzută, tăcând când treceam noi. Parcă auzisem într-un grup cuvântul Codreanu. La crâşma ovreiului Ţapu uşile erau deschise şi bătrânul se plimba până în mijlocul uliţei frecându-şi mâinile şi clătinând din cap. Ajungând în curtea liceului,primul elev ce ne întâmpină e Radu Literat. Radu încă nu era în Frăţie.

— Aţi auzit?
— Ce să auzim?
— L-au ucis pe Căpitan!
— Cum? Cine?
— S-a spus la radio!
— Nu se poate! A anunţat la radio?! Ai auzit bine?

Nu, nu se putea să fie adevărat. Ne strângem cei din Frăţie lângă tulpina stejarului din curtea liceului şi încetăm să mai punem întrebări. Vin cu rândul elevii din internat tăcuţi, dezorientaţi. Îl întreb ceva pe Iancu Morar, dar îmi dau seama că nu m-a auzit. După un timp mă întreabă el:

— Ai zis ceva, Ioane?

Un elev din clasa a doua, unde eram instructor la străjerie, mă cheamă la ei. Toţi aşteaptă întrebători un răspuns de la mine. Nu le răspund nimic, că de-aş scoate un cuvânt aş plânge. Căutăm cu ochii pe Florin, dar el nu venise la şcoală. Era o vreme mohorâtă cu vânt, norii se prelingeau chiar pe deasupra caselor. Aşteptam ceva să se întâmple şi nu ştiam ce. Directorul nu a mai venit să facă rândul. Forfotim prin curtea mare, răscolind sub picioare frunzele de stejar şi de tei. Începe să plouă mărunt. În sfârşit vine moş Irod cu o pelerină sub care i se vedeau picioarele goale şi strigă piţigăiat adunarea, dar nimeni nu-l ascultă. Fluieră disperat cu fluiericea dar nimeni nu se clinteşte. Intră în grupuri şi urneşte copiii din clasa întâi, dar până să aducă pe alţii aceştia se risipesc. Se înfurie şi se îndreaptă spre clasele mai mari, poruncindu-le să intre în careu. Toţi îl privesc tăcuţi. Moş Irod ameninţă, dar se sperie de privirile tuturor. Se duce înapoi în cancelarie. Cine ştie ce va fi spus acolo că după un timp vine profesorul Roşală. Începe să burniţeze tare:

— Duceţi-vă în clasă, copii!

Mă duc cu Bălan la clasa a II-a. Profesorul Florescu vine târziu, dar nu începem nici un program. Îi cere lui Bălan să meargă cu câţiva copii în laboratorul de fizică. Ceilalţi rămânem tăcuţi. Mă uit la chipurile de pe perete şi mă mir că Mihai Viteazu era stângaci. Se sună o pauză, ieşim pe coridoare că afară ploua şi mă duc la clasa mea. Pe coridor mă întâlnesc cu Zaharie Laurian:

— Nu-i adevărat, spune el.

Îmi revin şi eu. După pauză, ca să fac ceva cu copiii, le propun pe tablă câteva probleme de matematică şi câteva propoziţii de analizat gramatical până la ora unu. La amiazi m-am dus întâi la Florin acasă, unde nu era decât mama lui, cu copiii mici, care veniseră de la şcoală cu ochii în lacrimi şi care mă întreabă:

—- E adevărat, că l-au ucis pe Căpitan?

Mă adresez celui mai mic.

— Nu-i adevărat, Mihai! Pe Căpitan nu-l poate ucide nimeni.

Aşa am zis pentru că şi eu aşa credeam. Abia aşteptăm ora de religie de a doua zi. Desigur a fost prima întrebare pe care am pus-o părintelui. Părintele nu era legionar.

— Dacă se va dovedi că-i adevărat, va fi cea mai mare crimă din istoria României.
— S-ar putea să nu fie adevărat? am întrebat noi.
— În zilele noastre orice poate fi cu putinţă.

Între timp, în zilele următoare încep să circule zvonuri că în realitate Căpitanul şi cei 13 ce erau cu el au trecut Dunărea în Bulgaria. Se zvonea că au fost împrăştiate şi manifeste care susţineau acest lucru şi că s-ar fi spus ceva în acest fel la radio Sofia. Curând în mai multe reviste literare Arghezi publică o poezie destul de străvezie cu titlul “Unde a trecut Făt-frumos?”, în care era spus limpede că trecuse Dunărea. Câtă bucurie ne-a făcut această poezie şi câte i-au iertat legionarii lui Arghezi pentru ea. L-am admirat mai târziu şi pentru curajul, pe care l-a avut cu pamfletul adresat ambasadorului german Killinger în 1943.

Azi însă se ştie precis că acel pamflet a fost comandat de Mihai Antonescu pentru un milion de lei şi care l-a asigurat pe autor că nu va păţi nimic. Mă întreb acum cu durere: să fi fost şi acest poem comandat de Armand Călinescu? Fie şi aşa, vor spune esteticienii, poezia are valoare literară. Opera e una, viaţa particulară e alta. Poate să fie adevărată pentru un arhitect, sculptor, poate şi pictor dar un poet vrând nevrând e un educator, un apostol. Între poezia lui şi viaţa lui trebuie să fie o deplină identitate. Aşa cum au fost Grigore Alexandrescu, Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Coşbuc, Iosif şi Goga. De lecţiile proorocilor, care-şi vând pe bani tablele legii, n-avem nevoie. Lumea noastră legionară altfel de poeţi a creat: Radu Gyr, Aron Cotruş şi martirii din închisori aşa au fost. Şi au scris poeziile cu sudoare, cu lacrimi, cu propriul sânge.

Azi se ştie precis cine l-a ucis pe Căpitan, făptuitorii ca şi autorii morali ai acestei crime. Ca autor moral şi ca sfătuitor şi îndemn a fost Nicolae Iorga. Ca tăinuitor, fie numai şi prin tăcere, a fost primul ministru din vremea aceea, patriarhul Miron Cristea. N-a ştiut? Nu se poate. Dar a tăcut. Era nevoie măcar de un semn că se desolidarizează măcar de fapta ministrului său de interne. Urzitori şi plănuitori: Elena Wolf Lupescu, amanta regelui (stăpâna de fapt a României la vremea aceea), destrăbălatul rege Carol al II-lea, stârpitura fizică şi morală Armand Călinescu. Executanţi: câţiva ofiţeri şi plutonieri de jandarmi îndobitociţi, care pentru bani şi galoane şi pe tatăl lor l-ar fi sacrificat.

Astăzi ştim mai mult: au mai fost două personaje sinistre implicate în această crimă: Hitler şi Göring. Carol al II-lea a luat hotărârea definitivă numai după convorbirea avută cu aceştia.

Telegrama, care a ordonat uciderea, a fost dată de Carol, de la Berlin. Din stenogramele convorbirilor dintre Carol, Hitler şi Göring, astăzi făcute publice, reiese clar acest lucru. Hitler i-a spus lui Carol: “pe noi nu ne interesează în România decât grâul şi petrolul”. Iar, Göring a fost mai explicit: “pe Germania nu o interesează cum e tratată în România Garda de Fier.”

Pe atunci vinovatul principal era socotit Armand Călinescu. Pentru legionari şi pentru mulţi români un lucru era clar: prin această crimă Armand Călinescu şi-a iscălit propria lui condamnare la moarte. Era de aşteptat o replică legionară. Patrulele militare erau permanent prezente pe străzi, în gări. Mulţimile erau împânzite de informatori. Din când în când ziarele aduceau la cunoştinţă cu litere de-o şchioapă lichidarea altor şi altor grupe de “complotişti legionari”. Nu se spunea cum erau lichidaţi, că nici unii nu mai ajungeau până la proces. Se şopteau de chinuri groaznice terminate cu aruncarea acestora în crematorii de vii, dar după câteva luni ziarele reluau ştiri despre alte încercări ale altor complotişti.

Spre sfârşitul verii anului 1939 se părea că alte încercări nu mai erau posibile. În ziarul lui Călinescu, “România”, a apărut chiar o caricatură: chipul lui Călinescu pe post de periscop la un submarin şi dedesubt scria “cel mai perfect periscop – vede tot şi ştie tot”. Şi nu bănuia ucigaşul că nu mai avea decât o lună de trăit.