La Pas prin Frăţia de Cruce (11) – Străjeria

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 31, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (11) – Străjeria

Interesant era că între noi, în Frăţii, nu s-au folosit niciodată nume conspirative. Numele după care ne chemam era numele adevărat. Cel mult unii îşi câştigau porecle, asta fiind valabil atât pentru şefi cât şi pentru fraţii de rând. Oricărui frate i se acorda încredere deplină. Cântam mult, mai ales seara în jurul focului. Cei mai în vârstă, care îl cunoscuseră pe Căpitan, povesteau întâmplări din tabere. Se citea din puţinele cărţi legionare aduse. Ne-am şi fotografiat. Fiecare avea câte o funcţie de îndeplinit. Eu aveam grijă cu alţii mai tineri ca în tabără să fie în continuu apă. O zi am postit nemâncând nimic. Ne rugam dimineaţa şi seara în genunchi pentru Legiune, pentru Căpitan, pentru cei morţi şi pentru cei vii, închişi, pentru ţară, pentru noi. Aveam şi program liber pentru a ne cunoaşte mai bine şi a afla cum era viaţa în Frăţiile celorlalţi.

Cu această ocazie au depus legământul 7 fraţi de cruce din Prahova. Reţin doar numele a doi: Nae Popescu din Ploieşti şi Frâncu din Câmpina. Vedeam pentru prima dată un astfel de ceremonial. După o săptămână ne-am despărţit, îmbrăţişându-ne la o răscruce de cărări de munte, fiecare grup pornind înspre judeţul lui.

Anul şcolar 1938-1939

Străjeria

Ne-am reîntâlnit cu drag, cei vreo 15-16, câţi eram în mănunchiul de prieteni, povestind din tabăra de pe Ciucaş. Eram în clasa a V-a de liceu (a IX-a de acum). Locuiam pe strada George Coşbuc, acum cu Pavel Mârza şi Gheorghe Micu, la părinţii lui Dumitru Zamfir, fost frate de cruce, care acum era elev la şcoala militară de ofiţeri activi. Când venea în permisie ne povestea din şcoală:

— Ne aflăm mulţi fraţi de cruce în şcoală. Trebuie spus că serviciul militar era pentru noi o datorie de onoare, pe care o doream să o îndeplinim cu cinste.

Doi ani l-am mai întâlnit pe Dumitru, apoi nu am mai ştiut nimic despre el. I-am regăsit numele în 1941 în paginile unui ziar, în care se vorbea de sublocotentul Dumitru Zamfir, care surprins cu plutonul de tancurile sovietice, a sărit cu grenadele pe ele distrugându-le cu preţul vieţii a câtorva dintre ei, între care şi sublocotenetul Dumitru Zamfir.

O dată cu acest an şcolar a apărut un lucru nou: „străjeria”. Cei ce au clocit această organizaţie o voiau de educaţie patriotică cu credinţă şi devotament pentru “marele străjer”, regele Carol al II-lea. Interesant era că această străjerie avea o structură asemănătoare Mişcării Legionare. Astfel ne-am trezit băgaţi cu forţa într-un cuib străjeresc. Urmau apoi cohorte, centurii, uniforme cu fireturi, pompoane, bumbi strălucitori, insigna regelui, stema străjeriei, devize, legăminte pentru regele iubit şi cântece, potop de cântece mălăieţe ca “noi străjeri de pretutindeni, veseli, sprinteni şi vioi”.

Pentru a aprofunda mai mult educaţia străjerească, o zi pe săptămână, joia, nu se ţineau cursuri, ci numai străjerie. O mai mare pierdere de vreme nici că se putea închipui. Cu excepţia lui moş Irod, mare “figură” de altfel, toţi profesorii erau împotriva străjeriei, elevii de asemenea, iar pentru noi, fraţii de cruce, era o blasfemie prin folosirea noţiunilor noastre, sfinte. Împreună cu profesorii şi cu ceilalţi elevi am făcut totul pentru a compromite aceasta năstruşnică parodie. Nimeni nu mai vorbea de străjerie, ci de “străcherie”. Mare prostie a fost în capul celor ce-o clociseră, închipuindu-şi că în felul acesta tineretul s-ar îndrepta spre acest surogat, uitând de Mişcarea Legionară.

Mai întâi, în corpore, elevii au refuzat adoptarea uniformei cu galoane, cu steme şi nădragi scurţi, cu aprobarea tacită a profesorilor. Era vorba, joia, de însuşirea unei dexterităţi manuale. Ne-au adus şi unii specialişti. Astfel ne-au pus să confecţionăm din hârtie flori, vaporaşe, pantalonaşi şi să facem din batiste păpuşele şi din sfori laţuri ingenioase. După două şedinţe am refuzat să mai executăm ceva, socotindu-ne insultaţi. Am fost duşi la moş Irod, comandant de cohortă; ne-a chemat apoi directorul liceului – om respectabil, de altfel. Fiind şeful clasei, eram numit nu ştiu ce şef şi la străjerie. Le-am spus, însă:

— Domnilor, colegii mei de şcoală primară construiesc acum în sat unelte agricole, roţi şi căruţe, iar noi suntem siliţi să facem nădragi de hârtie şi păpuşi! Daţi-ne de lucru pe măsura puterilor noastre, să muncim ceva tehnic. Fie şi numai să reparăm nişte biciclete.

Altă ocupaţie patriotică era cu jucatul dansurilor străjereşti, între care nelipsitul Alunel. Noi, băieţi mari, cum ne socoteam, trebuia să jucăm şi să cântăm şi să batem podelele în clasă: alunelul hai la joc, să ne fie de noroc; cine-n horă o să joace tare mare se va face; cine n-o juca de fel să rămână mititel! Drept ciudă băteam podelele de vuia liceul, încât comandantul cohortei a mutat toată panarama în curtea liceului. De drept, profesorii diriginţi trebuiau să fie cu noi, dar ei se spălau pe mâini şi ne lăsau în seama educaţiei noastre.

În curtea liceului se făcea un careu mare, pe trei laturi, cu centuriile pe câteva rânduri, pe a patra domnind moş Irod. Dar, ca să vă puteţi închipui ce era acolo, câteva cuvinte despre moş Irod, comandantul cohortei. Ca fond, personajul era profesor de filozofie, dar educator de străjerie parcă era născut să fie. Mai întâi cum arăta: mic de statură, un cap cubic, buhăit, cu ochi mici de viezure înfundaţi în grăsime, ceafă groasă, curbată, piept scofâlcit şi burtă enormă pentru statura lui, în care erau împlântate picioarele cracoşe şi păroase, subţiri ca două chibrituri.

Era îmbrăcat în uniformă de străjer cu toate galoanele şi stemele şi cu nădragi scurţi. Adăugaţi-i şi o voce piţigăiată şi grisonată. Mai ţineţi seama că omul fusese îndoctrinat o vară întreagă la o şcoală străjerească şi că avea o părere excelentă despre propria lui persoană. Mai puneţi-l să înţepenească în al patrulea careu ore întregi, până-şi termina programul ca să vă puteţi închipui ce canon căzuse pe capul nostru, al elevilor.

Mai întâi moş Irod ne citea câte o prelegere scrisă de el mai bine de o oră despre virtuţile văzute, ştiute şi neştiute ale majestăţii sale. Şi, fiindcă ne poruncise ca de câte ori auzim numele acestuia să luăm poziţie de drepţi, tot timpul pocneam din călcâie, murmuram, vorbeam, dar degeaba; comandantul cohortei, până nu-şi termina ultimul cuvânt, nu se lăsa. A vrut la început să ne atragă şi pe noi la comunicările, în care să-l slăvim pe “marele străjer”, dar nu a găsit pe nimeni.Câţiva mai hâtri alegeau din puzderia de ode din ziare închinate regelui, unele din cele mai tâmpite şi le declamau cât puteau mai caraghios. O singură dată ne-a cerut să-i punem întrebări, dar şi-a dat seama că a nimerit-o rău. Să ne vorbească despre majestatea sa când a fost tânăr sau despre vitejia arătată pe front de majestatea sa, despre mama marelui voievod Mihai de Alba Iulia.

Urma apoi ora de cântece şi jocuri. Ne da tonul, unii începeau un cântec, alţii altul, se cânta fals, se da iar tonul şi ieşea un haos de să fugi şi să nu te mai uiţi înapoi. Apoi urma jocul. Îi ceream să ne arate cum se joacă. După cum arăta, ca să fie comedia deplină, numai să joace îi mai lipsea lui moş Irod, dar el juca bătând pasul, nesinchisindu-se de râsetele noastre. Jucam în batjocură şi chiuiam fel de fel de strigături: foaie verde mohorod, să trăiască moş Irod! Ştia că-i spunem aşa? Ştia.

De altfel o caricatură proaspătă apărea în fiecare joi pe tabla de la coşul de baschet făcută de Sandu Comănici, care se şi specializase închipuindu-l în trei linii stilizate. Urma apoi la sfârşit defilarea prin faţa lui moş Irod. Dar mai întâi îi ceream să ne arate cum se bate pasul. Nici garda din faţa palatului Buckingham nu bătea pasul mai conştiincios ca el.

Când la ora 13 se termina programul, izbucneam în strigăte ca la o evadare de la un mare chin. L-am rugat pe profesorul Roşală să ne scape măcar de o parte din program pentru a face gimnastică şi sport. Când se arăta salvarea, începeam să strigăm: foaie verde portocală, mai iute domnul Roşală!

Pentru Frăţie străjeria a făcut şi un lucru bun: dintre elevii din clasele cinci şi a şasea au fost aleşi instructori de străjeri pentru clasele mici. Astfel împreună cu Ion Bălan m-am trezit în mijlocul elevilor din clasa a doua. Diriginte era profesorul Octavian Florescu, care îşi reţinea elevii în clasă atât cât putea făcând dumnealui un program străjeresc, în care acest cuvânt nici nu figura.
Profesorul vorbea elevilor despre cinste, cuvânt dat, aducea cărţi potrivite şi le împărţea elevilor. După o vreme această treabă a trecut în seama noastră. De altfel profesorul ne-a spus de la început:

— Ştiţi care-i prima condiţie a unui educator? Să iubească din toată inima pe cei pe care-i educă şi a doua să devină şi el copil.

Sub îndrumarea profesorului, împreună cu Bălan am condus educaţia “străjerească” a clasei a II-a. Era într-adevăr o clasă de excepţie, cu copii inteligenţi, proveniţi din familii deosebite, cu suflet curat. Ne-am împrietenit repede, încât uitam că eram cu trei ani mai mari ca ei. Vorbeau deschis tot ce aveau pe suflet.

Ne-am mirat şi noi câte ştiau despre legionari. Erau conştienţi că despre aceste lucruri nu se vorbeşte tare, dar între doi sau trei mi-am deschis sufletul şi ei la fel. Practic creşteam şi ne formam ca oameni şi fraţi de cruce împreună.