La Pas prin Frăţia de Cruce (10)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Octombrie 30, 2024

La Pas prin Frăţia de Cruce (10)

A doua zi eram adunaţi, noi Tinerimea română, la mormântul Eroului necunoscut, câteva sute de elevi. La plecare, Ghiţă Cârje ne-a dat nişte instrucţiuni în şoaptă: “ţineţi-vă strâns lângă mine!”. Era ordinul să ne ţinem strânşi unul lângă altul să nu poată intra între noi nici un străin. A venit Regele Carol al II-lea îmbrăcat ca mare străjer, adică cu nădragi scurţi (era singurul în uniformă), patriarhul şi domni gravi în uniforma frontului.

S-a ţinut un parastas, au vorbit câteva feţe bisericeşti şi mirene, desigur tămâind pe marele străjer prezent, „a cărui pavăză de nădejde trebuia să fim noi, cei mai buni dintre elevii ţării”. Urma să se cânte imnul regal, şi un dirijor se urcase să dea tonul când dintr-un colţ al tinerilor a izbucnit „sfântă tinereţe legionară”. După două rânduri cântate, cântecul a continuat în colţul opus, apoi în altul. Conform ordinului noi trebuia să pornim de la „Moartea, numai moarte legionară ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi!”, dar fraţii entuziasmaţi au uitat regula jocului şi au început să cânte toţi.

Terminat cântecul, ne-am amestecat între noi alcătuind o forfotă generală. Ce-au făcut regele şi caiafele nu ne-am mai interesat. Pe de margine se auzea un glas piţigăiat: la gară, marş, la gară cu voi! Nici nu am mai aşteptat altceva, ne-am luat trăistuţa cu haine şi am plecat la gară. Nu ştiu dacă a fost arestat cineva. Eram fericiţi că am arătat şi regelui şi patriarhului -prim ministru în vremea aceea – unde era sufletul tinerimii române. În buna noastră credinţă speram că vor înţelege să nu mai asuprească pe cine aveam noi cel mai drag pe pământ. La întoarcere colegul meu de clasă Hamza îmi spune: acum ştiu tot, vreau şi eu să fiu cu voi. Peste o lună era în rândul mănunchiului de prieteni.

Doamna cu căţelul

Poate nu-i locul aici să povestesc o întâmplare de la Tinerimea română în Bucureşti, când era să fiu arestat. Din timp adunasem ban cu ban cu unicul scop de a-mi cumpăra un toc rezervor. Am încercat în librării să cumpăr unul, dar nu m-am putut apropia de preţ. Noroc că am găsit un tarabagiu care vindea tocuri rezervoare. Îmi sta ochii la unul verde cu capac argintiu. Tabaragiul îmi cerea 15 lei.

— E prea scump, încep eu. Zece lei vă pot da.
— Pentru zece lei mai bine-l arunc.

Mă fac că plec.

— Hai, ţi-l dau cu 14.
— Cu 11, zic eu întorcându-mă.

Mai lasă el, mai urc eu şi ajungem la 12 lei. Vânzătorul umple rezervorul cu cerneală (pe gratis), eu plătesc şi îmi pun stiloul la locul lui în buzunarul dinlăuntru al uniformei, uitându-mă din când în când la el ca nu cumva să-l pierd sau să mi-l fure cineva. Eram fericit că făcusem târg bun, de-mi mai şi rămaseră trei lei, cu care mi-am făcut cinste cumpărând un kilogram de portocale, fructe din care nu mai gustasem niciodată până atunci. Eram cu Tavi Crişan. Şi toţi ne-am retras pe o bancă în Cişmigiu să mâncăm în tihnă. La urmă mă mai uit din nou la stilou, să-l scot şi să-l admir.

Când pun mâna pe el văd nenorocirea: degetele mi se umplură de cerneală, în buzunar cerneală, cămaşa se pătase. Trebuia să mă spăl undeva. Nu departe era o fântână cu un leu ce vărsa apă, iar jos un fir de părău se aduna într-o covată mică de beton. Desfac tocul şi-l spăl în covăţică, apa se albăstreşte, spăl de tot tocul cu apă şi continuu să-mi spăl mâinile de cerneala ce se ducea greu. De pe o alee o cucoană venea cu căţelul, care se zbătea în lănţug. Doamna îl dezleagă şi căţelul aleargă şi începe să lipăie apa vânătă din covăţică. Eu încerc să-l îndepărtez, dar potaia mârâie şi latră la mine şi nu se dă alungată.

Între timp ajunge şi cucoana şi, când vede ce apă a băut căţelul, se brustură şi începe să ţipe: sergent!, sergent! – alarmând toţi trecătorii. Ca din pământ răsare un zdrahon de poliţai.

— Pune mâna pe ei – adică pe noi – şi să-i duci la poliţie la comisarul Dumitrescu că apoi vin şi eu, după ce-l duc pe Pufi la doctor.
— Trăiţi! Haideţi, mă! Şi ne înşfăcă pe unul de un braţ şi pe celălalt de altul. Să trăiţi, îi duc la poliţie.

Haideţi, mişcaţi repede! strigă sergentul către noi.Şi ne scoate pe poarta dinspre liceul “Gheorghe Lazăr”. După ce ne-am mai depărtat poliţaiul a mai slăbit strânsoarea şi cu voce destul de aspră:

— De unde sunteţi voi?
— De la Făgăraş, răspundem noi.
— Hmm, şi eu sunt ardelean, sunt din Bihor.

Vorbind mai mult cu sine: mă tot întreb a cui dracu’ o fi cucoana asta. A lui cutare nu-i, că aia-i mai bătrână, a lui cutare nu-i că aia are câne mai mare, a lui cutare nu-i că aia îi cu părul roşu, ori mai ştie-le satana că astea se schimbă ca fumul, de nu le mai cunoşti, şi cine o fi Dumitrescu, că eu unul nu-l ştiu, că nu lucrez pe aici. Mai mergem apoi o bucată de drum şi tot el:

— Mă, uitatu-s-o cucoana la ecusonul meu? Parcă nu s-o uitat că era turbată rău.

Mai mergem o bucată, sergentul tot întrebându-se singur ba una, ba alta, apoi:

— Mă băieţi, eu zic s-o lăsăm în pace că nu mă cunoaşte. Haideţi, faceţi cinste o bere şi să ne vedem de drum, fiecare în treaba lui. Şi zicând intră în prima berărie întâlnită.
— Trei beri, băiete – comandă el.

Noi îngălbenim, ne foim, eu ştiind că nu mai am nici un ban în buzunar şi Tavi nu avuse nici atât cât cheltuisem eu.

— N-aveţi bani! Râse din toată inima sergentul din Bihor. Hai lăsaţi, că nu-i bai. Ăsta să fie ăl mai mare rău, noroc să dea Dumnezeu! Cât despre cucoană, îmi tai mustaţa cât ajung acasă, de nu mă mai cunoaşte nici nevastă-mea. Da, afurisiţi şi voi! Să nu ştiţi că acolo vin cânii cucoanelor să bea apă!

Tabără FDC pe Ciucaş

A venit vacanţa de vară a anului 1938. Consfătuirea o ţineam în fiecare duminică în grupuri după apropierea satelor. De obicei procedam aşa: ne adunam la unul acasă de dimineaţă, ne duceam cu toţii la biserică, luam masa în familia lui, după care ne îndreptam spre poalele muntelui, unde ţineam consfătuirea. Seara ne despărţeam mergând spre casă direct peste văi şi râuri. Alte ori ne dam întâlnire de dimineaţa la mănăstirea Sâmbăta, participam la liturghie, apoi ne înfundam în codri, unde eram numai noi cu ale noastre.

Fără să fi urmărit anume, învăţam toate potecile, văile, tufărişurile, cotloanele poalelor munţilor. Cât ne va ajuta aceasta învăţătură, dar peste zece ani! Şi încă ceva: trăind în mijlocul acestor locuri, îţi intrau în suflet, deveneai una cu ele, le iubeai cu patimă, erai şi tu o vietate din lumea lui Dumnezeu. Veşti din lumea legionară veneau puţine. Şi cele ce veneau erau tot mai triste. O mulţime de oameni din judeţ erau duşi în lagăr. Pe alţii îi luau jandarmii, când li se năzăreau, erau duşi la post, legaţi, bătuţi, batjocoriţi ca bunăoară să măture în faţa clădirii postului sau să rânească coteţul porcilor domnului şef, apoi purtaţi legaţi din post în post la legiunea de jandarmi din Făgăraş.

Se vedea bine că era un plan gândit, urmărindu-se intimidarea oamenilor şi înjosirea lor. De Căpitan nu mai ştiam nimic, dar în gând eram mereu cu el şi-i cântam de câte ori ne aduceam aminte de el, cântecul lui Radu Gyr, “l-au pus în lanţuri şi cătuşe”.

Obiceiul Frăţiei era ca în vară să se ţină o tabără, undeva la munte, unde să se întâlnească fraţii din întreaga regională. În 1937, după câte vorbeau cei mai vechi, tabăra se ţinuse în munţii Sibiului sub conducerea Comandantului legionar, Nistor Chioreanu. Erau atât de încântaţi de cum trăiseră o săptămână; învăţaseră atâtea încât mereu povesteau de ea. Azi, în 1992, bătrânul Nistor Chioreanu îşi aminteşte cu drag de scena în care Căpitanul l-a trimis în Frăţii în 1937: “Eram grad legionar, aveam funcţie mare în Mişcare, când mă chemă Căpitanul:

— Nistore am nevoie de tine într-o misiune foarte importantă!

Mă aşteptam la cine ştii ce misiune de mare conducere şi mă gândeam cum să răspund.

— Nistore, mai poţi fii copil?

La nedumerirea mea am ridicat din umeri, dar am răspuns:

— Dacă, trebuie voi fi copil, Căpitane!
— Ştiam că poţi; iei conducerea regionalei FDC Sibiu!

Atâta a fost şi am luat-o!”

Acum FDC Făgăraş aparţinea de regionala Braşov. După câte îmi amintesc de ea aparţineau grupurile Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei, Ciuc, Prahova, Buzău şi Dâmboviţa. Tabăra a fost pe muntele Ciucaş. Ne adunasem în jur de 40-50 fraţi de cruce şi prieteni din mănunchi. De la Făgăraş eram cu Iancu Morar, eu fiind printre cei mai tineri. Conducerea taberei o avea Gheorghe Apostolescu, din Braşov. M-au impresionat în mod deosebit prahovenii Tasse, Badea Popescu, Nucu şi Relu Niculescu din Câmpina.

Ultimii făcuseră câteva luni de lagăr şi-i priveam ca pe nişte eroi. Dintre buzoieni reţin pe Taus. Ne-am confecţionat colibe din cetină,făceam marşuri pe terenuri accidentate, ne făceam de mâncare. Eram informaţi despre situaţia legiunii în ţară, a Frăţiilor. Aproape toată conducerea Mişcării în frunte cu Căpitanul erau în lagăre sau în închisoare, dar Legiunea trăia şi se dezvolta. De asemenea Frăţiile. Existau Frăţii în toate liceele ca şi în centrele muncitoreşti şi la sate. Câteva Frăţii au căzut şi fraţii au fost condamnaţi la închisoare şi eliminare definitivă din şcoli.