La mulţi ani, Ileana Budimir! Deţinut politic de la naştere. Expresia demnităţii româneşti

Incorect Politic
Februarie 11, 2022

La mulţi ani, Ileana Budimir! Deţinut politic de la naştere. Expresia demnităţii româneşti

Via Buciumul:

La mulţi ani, Ileana Budimir! Deţinut politic de la naştere. Expresia demnităţii româneşti. „Am stat acolo un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui” La 10 februarie 1954 se năştea, în spitalul închisorii Văcăreşti, Ileana Doina Opriş, fiica Ilenei Samoilă-Opriş – condamnată pentru vina de a-şi fi spijinit fratele, Ion Samoilă, unul dintre temerarii paraşutați de aviaţia militară SUA cu misiuni de luptă anticomunistă în România ocupată de sovietici, în perspectiva unui conflict care se preconiza între URSS și blocul NATO.

Elena Opriş (născută Samoilă, la 16.07.1926) fusese arestată împreună cu soţul său, Traian Opriş, în septembrie 1953, sub acuzaţia de „omisiune de denunţ”. Fişa de încarcerare a Ilenei Samoilă precizează: „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american”. Elena Samoilă-Opriş a fost eliberată la 25 mai 1957. Ileana Doina Opriş s-a născut în detenţie, petrecând doar primele 16 luni alături de mama sa, în condiţiile terifiante ale puşcăriilor politice comuniste. Tatăl ei, Traian Opriș, nici măcar nu știuse de venirea cumnatului său în țară, necunoscându-l niciodată, și cu toate acestea a fost condamnat, primind și el o pedeapsă mare. De asemenea, toate familiile și rudele apropiate ale celor parașutați au fost arestate și condamnate, indiferent că știuseră sau nu de venirea parașutiștilor.

Fenomenul copiilor noscuți în detenție – căci au fost foarte multe femei deținut politic care au născut în închisoare în acei ani – este încă foarte puțin cunoscut în România și peste hotare, constituind o temă de cercetare pentru istoricii cercetători ai terorii comuniste.

Ileana Budimir – născută Opriş: “Eu m-am născut în 1954, iarna, în acel februarie cumplit, de care îşi amintesc foarte mulţi până în ziua de astăzi, în închisoarea Văcăreşti. Am stat acolo un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui. Nu ştia dacă nu-mi lipsesc degete, dacă sunt sănătoasă. M-au ţinut în puşcăria Văcăreşti un an şi patru luni, după care au încercat să o convingă să mă trimită la un orfelinat. Mama nu a acceptat, fiind o persoană foarte ambiţioasă, şi a insistat să fiu luată de fratele tatei, care era la Oradea şi care mai avea doi copii.

Cu greu a acceptat conducerea penitenciarului varianta aceasta, dar, până la urmă, a venit unchiul meu de la Oradea, şi m-a dus la ei, unde am fost iubită şi îngrijită, în ciuda faptului că aveau o situaţie materială destul de grea. În 1957, când aveam trei ani şi jumătate, a venit mama, din puşcărie. Bineînţeles că nu am recunoscut-o. Nici ea n-a ştiut, în timpul ăsta, nimic despre mine; nu ştia dacă mai trăiesc. (…) Iar în 1962, a venit tata. Din păcate, din cauza necazurilor, a sărăciei, au divorţat. A trebuit să ne mutăm cu mama şi bunica pe linie maternă, care făcuse şi ea cinci ani de puşcărie, la Galaţi, unde am locuit în condiţii foarte grele, fără încălzire în camere. Eram primită de oameni cu mult suflet, toţi săraci, dar care înţelegeau ce înseamnă să ieşi din închisoare, să ai un copil şi o mamă. Bunica nu avea pensie. Mama mergea zilnic la forţele de muncă, unde ori nu i se găsea nimic de lucru, ori era trimisă să muncească în câte un loc unde se găsea o şefă de cadre sau un director care să o ia de mânecă la propriu şi să-i spună: „Nu avem nevoie de oameni ca dumneata printre noi” sau chiar „Ia uite ce ne-au trimis! Marş afară!” Aşa că am ştiut ani de zile ce înseamnă şi foamea, şi frigul. Am ştiut de ce pătimim şi nu sufeream atunci când vedeam casele în care locuiau alţi copii, jucăriile sau hainele acestora. (Arhiva de istorie Orală a Memorialului Sighet)

„Fulguia, era lapoviță cu ninsoare. Niște femei, niște tiganci care așteptau și ele, au început să se vaite, uite, dragă, uite femeia aceea, uite o femeie cu picioarele goale, cu mâinile goale, uite n-are nici măcar un jerseu pe ea și e gravidă. Ningea pe mine și ploua, așa m-a dus la tribunal” (…) „În seara când am născut am plâns și m-am rugat de ea, vă rog frumos nu mă mai lăsați aici singură că mor aici. După ce am născut a zis gardianca către moaşă: unde e, fă, Răsăritul, să-nchin fata?” (…)

„Am bătut la poartă și s-a deschis poarta și a apărut o fetiță… cu codiţe și mânjită de dulceaţă pe obraji și cu un şorţuleţ și toată volane și grăsuţă și arsă de soare… Și-am zis: cum te cheamă? Ileana Doina Opriş. Aaa, zic, pe tine te caut eu. Și-am îngenuncheat în faţa ei în portiţă. Și ea a venit la mine, s-a uitat așa și-a început să zâmbească: Da’ tu cine ești? Zic: Eu sunt mămica Ileana. S-a repezit de gâtul meu, domnișoară, m-a luat de gât și m-a pupat și s-a strâns așa lângă mine și-a zis să nu mai pleci de la mine, că tu ești frumoasă, foarte frumoasă!”