La înmormântarea lui Moţa şi Marin (1)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Septembrie 14, 2024

MOŢA-MARIN

(Publicată subt titlul „La înmormântarea lui Moţa şi Marin” în numărul 4 din „Pământul strămoşesc”, Serie nouă.)

În Spania lui Ferdinand Catolicul şi a inchizitorului Torquemada, în Spania plină de turle bisericeşti, se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. O luptă pe viaţă şi pe moarte se deslănţuise între forţele internaţionale ale comunismului ateu şi poporul spaniol. Mişcarea Legionară nu putea rămâne nepăsătoare. Un grup de legionari în frunte cu Generalul Cantacuzino pleacă spre Spania şi înmânează eroului apărător al Alcazarului, Generalului Moscardo, o sabie din partea Legiunii. Generalul Cantacuzino se întoarce acasă, iar ceilalţi, Moţa, Marin, Alecu Cantacuzino, Gheorghe Clime, Părintele Dumitrescu-Borşa, Bănică Dobre şi Niculai Totu, se înrolează în Legiunea Străină Spaniolă pentru a lupta apărând credinţa şi cultura creştină.

Eu abia terminasem serviciul militar şi mă întorsesem din nou la Cernăuţi, unde studiam dreptul. Prietenii întrerupte un an şi încă nu uitata dragoste cu Artemiza au fost reluate. Serile erau minunate şi viaţa părea a fi numai o poezie. Şedinţele legionare mai frumoase ca oricând. Balurile şi duelurile, munca la cantină, unde fusesem numit econom, studiile la universitate, plăcute şi făcute cu drag. A trecut toamna anului 1936 cu toată splendoarea de culori şi a început iama cu frig şi zăpadă. Aproape tot timpul îl petrec în casă citind. Când acasă nu e destulă căldură, mă duc la cantină, unde asta nu lipseşte niciodată.

Crăciunul a trecut cu bine şi Anul Nou l-am primit cum se cuvine. Se apropie mijlocul lunii Ianuarie. În camera mea de la cămin e frig. Iau o carte de drept şi mă îndrept spre cantină. Afară ninge şi fulgi mari se fugăresc unii pe alţii. Fetele de la liceul ortodox, cu obrajii roşii şi plini de sănătate, trec zâmbind fulgilor ce li se aşează pe gene ca o mângâiere. Când intru la cantină, aud plânset în bucătărie. Deschid repede uşa şi dau de bucătarul nostru Costică, care frământă nişte aluat pentru a face tăiţei, şi plânge de ţi se rupe inima.

— Ce ai Costică? De ce plângi, îl întreb eu repede.
— D-vstră nu ştiţi?
— Nu ştiu nimic.
— Au murit Moţa şi Marin în Spania! şi plânge şi mai tare.
— Nu poate fi adevărat, zic eu, şi simt că începe sa ma doară tot pieptul. De unde ştii?
— D-l Biceagă a primit o telegramă de la Bucureşti.

Moţa şi Marin morţi! Asta nu poate fi adevărat. Cum să moară tocmai ei? Cei mai buni. Nu! Nu! trebue că e o glumă de prost gust. Ori o manevră politică. Mă adresez din nou lui Costică care, cu ochii plini de lacrimi, frământă aluatul mai departe.

— Unde e acum Biceagă?
— Cred că în Cămin.

Ies repede şi fug spre Cămin. Intru in camera lui Biceagă fără să cer voie. El stă pe scaun lângă masă, cu o telegramă în faţă, cu capul sprijinit în palma dreaptă şi cu şiroaie mari de lacrimi pe obraji. N’am mai întrebat nimic. Am înţeles tot. Adevărul a intrat în capul meu deodată. Şi doare. Doare rău de tot. D-l Moţa, omul acela tânăr şi frumos, acela care anul trecut ne vorbise aici la Cernăuţi, acela din ochii căruia se revărsa numai înţelegere şi bunătate, omul acela nu mai există.

Inteligenţa aceea de care eram mândri toţi legionarii şi sufletul lui de moţ, dârz ca muntele, nu mai sunt. Fratele şi ajutorul Căpitanului a murit. Şi, odată cu el, s’a dus şi Marin. Altă inteligenţă. Alt suflet de mărime neegalată. Au murit. Lacrimi mari şi grele curg în neştire pe obraji la vale. Au murit. De azi înainte nimeni nu-i va mai vedea. Nu vor mai veni să ne vadă, să ne îndrumeze, să ne certe şi să ne sfătuiască. Ne-au dat cel din urmă sfat, arătându-ne drumul ce avem de urmat. De acum vom merge călăuziţi de amintirea lor sfântă. Şi plâng mereu. Am impresia unui copil mic ce s a rătăcit într’o pădure, ce nu mai ştie pe unde să iasă la luminiş şi speriat plânge. Biceagă plânge şi el. Dar e datoria ce ne cheamă.

Trebue vestită lumea de nenorocirea ce ne-a lovit. Printre sughiţuri, Biceagă mă roagă să-l caut la cantină pe Bădiţa Buligă, ajutorul lui Costică, să preparăm o căldare mare de cocă de făină şi să stăm gata pe când vor veni necroloagele de la tipografie, ca să le lipim în tot oraşul. Încerc să-i răspund, dar mă înăbuşă plânsul. Dau numai din cap în semn că am înţeles şi mă duc spre cantină.
Aici plâng cu toţii. Buligă stă într’un colţ al bucătăriei, îşi şterge ochii într’o năframă cu floricele, lucrată de nevasta lui din Bălăceana şi înjură pe înfundate: mama mă-sii de viaţă şi a cui o mai dat-o! Costică taie aluatul pentru tăiţei şi lacrimi calde cad pe mâinile lui albe şi harnice. Gheorghiţă al Ilenei din Părhăuţi, în alt colţ, geme svâcnit ca unul ce se sufoacă. Pe peretele dinspre răsărit pâlpâie candela de la icoana Arhanghelui Mihail, care cu sabia în mână ne străjuieşte de când ne-am instalat aici.

— Bade Buligă, zic eu, fă te rog o căldare de cocă de făină şi când eşti gata, hai cu mine să luăm afişele mortuare şi să le lipim pe străzi.

Fără o vorbă face coca, ia o perie şi vine către mine ştergându-şi ochii cu băsmăluţa cu flori.

— Hai, D-le Popinciuc. Hai să-i facem şi ultimul serviciu D-lui Moţa. Parcă acum îl văd, înalt, frumos şi ce bine vorbea! Şi acum nu mai este. Mama mă-sii de viaţă! Şi din nou îşi şterge ochii.

Am luat afişele de la Cămin şi ne-am dus pe străzi să le lipim. Abia punem unul şi lumea se opreşte la el. Îl citeşte odată, de două ori, se uită la noi şi iar îl citeşte. Adevărul crud refuză să intre in mintea şi în sufletul oamenilor. Apoi îi vezi pe majoritatea cum îşi trag pălăria pe ochi, ca să-şi ascundă lacrimile şi pleacă cu capul în jos. În piaţa Unirii, un căpitan de la 8 Vânători se opreşte lângă un afiş, îl citeşte,îşi dă şapca pe spate, se uită zăpăcit când la noi, când la afiş, mai citeşte odată, lasă afişul, vine la mine, mă prinde de umeri, şi uitându-se drept în ochii mei mă imploră cu voce sugrumată:

— Camarade! Spune că nu e adevărat! Spune, camarade!
— Ce să-i răspund? Mă uit la el şi lacrimi calde îmi fug pe obraz îm jos. A înţeles. Un sughiţ sugrumat, un sbucium ca de friguri l-a sguduit, ochii i s au umplut de lacrimi. A tras şapca pe ochi şi a plecat cu paşi obosiţi şi încovoiat.

Cu greu am terminat şi cu lipitul afişelor. Când vin din nou la Cămin, mă întâlnesc cu Bujorel, şeful corului legionar, care mă aştepta.

— De azi înainte facem repetiţii zilnice, îmi zice cu voce tristă. N’am crezut că va trebui să-i cântăm şi D-lui Moţa la înmormântare. Azi la cinci după masă e prima repetiţie.

A plecat apoi repede, probabil să anunţe şi pe alţii pentru cor.

Cu lucrul la cantină, cu repetiţiile la cor, cu organizarea primirii Căpitanului şi a gradelor legionare, vremea a trecut. La începutul lunei Februarie, a sosit Căpitanul şi mulţi gradaţi legionari. Au fost încartiruiţi cu tot dragul prin casele legionarilor şi, cei mai tineri, cu noi la căminul studenţesc. Căpitanul a poposit în casa D-lui Prof. Ţopa, şeful judeţului. E prima dată când îl văd. Un cap mai înalt decât ceilalţi. Supt la faţă şi cu brazde adanci pe obraz. Numai ochii sunt cei de pe fotografie. Ochii care ard în vâlvătăi.

Străzile sunt albe de zăpadă. Se aud sunete de clopote şi zurgălăi de la săniile ce fără sgomot alunecă pe zăpada moale. Cu încă doi camarazi stau de veghe în jurul casei în care se odihneşte Căpitanul. La douăsprezece noaptea sunt schimbat şi mă duc la cămin să mă culc.

A doua zi de dimineaţă tare, împreună cu Căpitanul şi gradele legionare, noi cei de la cor plecăm spre (gara) Ghica-Vodă ca sa primim trupurile lui Moţa şi Marin şi pe ceilalţi integranţi ai echipei ce luptase în Spania, pe care îi însoţea Generalul Cantacuzino, ca şi la plecare.

Gara din Grigore Ghica Vodă, gară de pe graniţa cu Polonia, pare speriată de mulţimea ce a inundat-o. Nori grei şi cenuşii umplu cerul şi zăpada scârţâie subt picioare. Cateva ciori rătăcite se învârt pe deasupra gării, speriate de prezenţa atâtor necunoscuţi. Şeful gării, în costum nou nouţ, cu mănuşi albe, aleargă dintr’o parte în alta a peronului, încercând să fie cât se poate de serviabil cu toată lumea. O atmosferă grea ne apasă pe toţi. Mai sunt vreo câteva minute până la sosirea trenului. În partea din dreapta, în semicerc, luăm loc noi cei de la cor; în mijlocul nostru ia loc Căpitanul, care cu pelerina lui de culoare neagră pare şi mai înalt; la dreapta noastră se aşează preoţii, toţi în odăjdii şi după ei gradele legionare. E linişte complectă. Numai răsuflarea noastră se vede din cauza frigului. Linia ferată se pierde cotind spre stânga după nişte rachiţi.

Deoadată se aude o sforăitură lungă şi de după perdeaua de răchiţi apare un ochiu mare şi roşu. E trenul. Trenul cu trupurile lui Moţa şi Marin. La apropierea lui toata lumea îngenunchiază. Din ochii Căpitanului se preling două lacrimi mari care se pierd în cutele obrazului îmbătrânit.

Trenul s’a oprit. Corul cântă „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, milueşte-ne pre noi”. Lumea plânge şi salută. Generalul Cantacuzino apare în uşa unui vagon, cu barba în vânt, se uită cercetător peste mulţimea din gară şi, dând cu ochii de Căpitan, porneşte spre el. Ajuns in faţa Căpitanului se opreşte şi raportează:

— Trăiască Legiunea, să trăieşti Căpitane. Îţi aduc doi morţi, doi bolnavi şi trei sănătoşi.

Vocea pare stridentă în tăcerea din jur şi două lacrimi se ascund în barba alba a Generalului. Căpitanul, după primirea raportului, salută pe General şi pe toţi cei veniţi din Spania, sărutându-i.

Alecu Cantacuzino, cu o pătură în spate, stă calm ca un englez. Totu, slab şi tras la faţă, priveşte lumea cu ochi strălucitori de febră. Inginerul Clime, cu sprâncenele stufoase şi ochii plini de lacrimi, se uită trist la noi. Părintele Dumitrescu Borşa stă cu capul descoperit şi cu bărbuţa în vânt. Bănică coboară din tren cu braţul în eşarfă. Pe peron au apărut Doamnele Moţa, Marin, Vera lui Totu şi celelalte soţii ale celor ce vin din Spania.

Totu a luat pe Vera în braţe şi râde şi plânge de bucurie, dar dând cu ochii de Doamnele Moţa şi Marin, tristeţea îi cuprinde din nou faţa. Se face o slujbă funebră la sicriile celor doi mucenici şi se încarcă sicriele într’un vagon românesc.

Corul cântă, lumea plânge şi vântul spulberă zăpada în toate părţile. Ne suim cu toţii în tren şi plecăm spre Cernăuţi.

Fragmente din Pentru Sfânta Cruce, Pentru Țară (vol.I)de Mardarie Popinciuc