Jos cu dogmele din Medicină! Microzimele – Taina Vieții (II)

Sterie Ciumetti
Incorect Politic
Mai 18, 2021

Antoine Béchamp

Revizitând articolul precedent, putem trage câteva concluzii:

Toate descoperirile savantului Antoine Béchamp repun în discuție :

– Dogma celulei văzută ca unitate de bază a vieții, după Virchow.

– Toate ”mitologiile” diviziunii și reproducerii celulare, așa cum sunt acestea predate în școlile generale, licee, universități, învățământ post-universitar (mitoză, meioză).

– Celula văzută ca « entitate independentă », putând să devină inclusiv inamicul organismului din care face parte, ca în cazul proceselor canceroase. Cancerul este totdeauna un proces coerent, microzimele construiesc nu numai celulele « turbo », pentru a le numi astfel pe cele canceroase. Dimpotrivă, microzimele asigură întreaga intendență : vase sanguine și limfatice, nervi, etc. Cancerul nui pune niciodată viața individului în pericol direct, fără o carență flagrantă în vitamine, glucoză sau alte elemente vitale.

 

Anexă –  histologia modernă

 

Pretinsa cunoaștere actuală a VIULUI, la scară microscopică, se bazează exclusiv pe observații efectuate numai țesuturi moarte, ce au suferit un protocol halucinant de preparare, care explică foarte ușor artefactul, falsa imagine interpretată ca mitoză sau meioză?

 

În microscopia optică

 

– Țesuturile vii sunt păstrate îndelung într-un amestec de formol și acid care le fixează, dar le și ucide ! Foarte bizară « logica » după care întâi ucidem viața pe care vrem să o studiem !

 

– Țesuturile vii sunt total deshidratate prin scăldarea lor succesivă într-un alcool din ce în ce mai puternic. (Se știe, dar degeaba : țesuturile vii conțin între 65 și 95% apă, funcție de vârsta celui în cauză : 65 % pentru un bătrân, și 95% pentru un nou născut. A răpi apa din țesuturile vii, înseamnă a șterge din acestea însăși semnele vieții.

 

– De asemenea, trecute printr-o baie de toluen, cum se întâmplă adesea, țesuturile vii suferă o degresare radicală (un fel de spălare uscată).

 

 

– Sărăcite și private de tot ce era viu în ele, țesuturile moarte sunt trecute încă prin parafină încinsă, lichid care, teoretic, ar trebui să înlocuiască apa și grăsimea din interiorul structurilor ce urmează a fi examinate la microscop. Prin răcirea ulterioară, se ajunge la cu totul altceva : vechiul țesut viu a ajuns un fel de obiect decorativ într-un bloc de parafină solidă.

 

– Apoi, acest bloc de parafină trebuie decupat în feliuțe extrem de fine, în care scop se utilizează un soide ghilotină pe bază de lame de ras.

 

– Bineînțeles, aceste lame de ras nu sunt schimbate la fiecare nouă tăiere, adesea fiind tocite, chiar știrbite. Ținând cont de grosimea feliuțelor ce trebuie obținute (0,3 microni la cel mult 2 sau 3 microni, tăișul lamei de ras poate fi comparat cu cel al unui topor după ce am dat cu el în piatră).

 

– Feliuțele obținute sunt atât de strofocate și distruse încât trebuiesc lăsate să-și « revină » treptat, după contact cu apa din care sunt culese cum dă Dumnezeu… Pe lama de sticlă se culege ce se mai poate, totul fiind apoi trecut pe sub un bec Bunsen, la 700⁰C, ceea ce face ca infima parte din țesutul viu inițial să fie sudată pe plăcuța de sticlă, împreună cu care formează un întreg ce se usucă solidar. Prăjelnița e gata !, putem spune… Halal știință !

 

– Acum trebuie eliminată parafina, în care scop lama cu ce este pe ea trece printr-o nouă baie de toluen.

 

 

– În sfârșit, se pune problema rehidratării minime, în care scop lama cu ce-i pe ea trece prin câteva băi succesive de alcool, din ce în ce mai deconcentrat. În uiltimă instanță, apa ce rămâne, dacă rămâne, nu poate fi decât apă distilată, moartă, lipsită de informația vieții.

 

– Tot ce se obține este o pată alb-opalescentă, pe lama de sticlă, în centrul acesteia. Ajunși aici, nu vedem nimic. Pentru asta, mai întâi colorăm ! Nicio culoare însă nu se lipește pe resturile mizerabil strofocate, pe lama de sticlă. Mai întâi, placa de sticlă trebuie impresionată cumva, dacă vrem ca vopseaua să prindă. Urmează alt acid puternic (sulfuric/clorhidric « fumant », « impre-sionarea » însemnând săparea unor minuscule cratere în presupusele elemente microscopice încă prezente pe lama de sticlă… Se speră că ultrafinele cratere săpate în « ideea » de țesut « viu », de pe lama de sticlă, vor putea reține ceva din colorantul folosit…

 

– Întreaga lamă este acoperită cu o rășină și lăsată să se usuce. Apoi se instalează o contra-lemelă, tot de sticlă, peste invizibilul și presupusul rest de țesut, după care totul se acoperă cu un soi de clei, ce etanșează cele două lamele la un loc.

 

Microscopia electronică

 

– Prootocolul microscopiei electronice este la fel de sofisticat. De data asta nu se mai acționează asupra parafinei în care este îngropat nu se știe ce. Se acționează asupra rășinei devenită dură prin contactul cu un sicativ, reacție chimică în niciun caz anodină.

 

– Ceea ce trebuie examinat se culege pe o sită metalică fină, acoperită cu un strat de vopsea metalică pe bază de tungsten. Particolele de tungsten sau electronii microscopului electronic (bombardament nuclear) ce traversează ochiurile sitei (grilă) metalice permit obținerea unei imagini pe placa fotografică.

 

– Recent au fost propuse protocoale mai respectuoase față de materia vie ce trebuie examinată. Noul protocol prevede congelarea imediată dup prelevarea țesutului de examinat. Orice congelare implică însă cristalizarea apei din țesutul respectiv (60-65 % la un bătrîn, 95% la un nou născut). Cristalizarea antrenează puternica dilatare a moleculelor de apă, deci distrugerea structurilor microscopice. Nu dispunem de informații privind faza de colorare, dar presupunem că metalizarea este necesară și de data asta.

 

Prin examinării acestui « rahat », ce nu merită numele de țesut histologic, savanții de azi pretind că pot explica mecanismul vieții. Pe baza acestui superb « rahat-microscopic », pretinșii savanții găvăresc despre faimoasele mitoze și meioze, centrozomi și cromozomi, făcând din celula autonomă (chipurile capabilă să se reproducă) baza vieții. Totuși, nimeni nu a văzut o celulă multiplicându-se astfel, în cadrul unei ființe vii, a « viului ». (Filmele ce pretind că demonstrează acest lucru nu sunt decât desene animate, mai mult sau mai puțin grosolane).

 

Toate acestea ne permit să înțelegem abuzul de limbaj al pretinșilor savanți contemporani, ce au tupeul să spună că manipulează ADN-ul sau ARN-ul pe care sunt incapabili să îl vadă pe ființa vie. Vederea sau viziunea ADN-ului sau ARN-ului este imposibilă, iar manipulările genetice în curs aparțin vrăjitoriei pure, adică acțiunii mintalului asupra materiei.

Zimazele sau enzimele                 

După cum am mai spus, studiul fermentațiilor a fost originea descoperirilor profesorului Béchamp. Fermentațiile au constituit baza activității sale de cercetare științifică și de explorare a VIULUI, A VIEȚII. Fermentația este o alterare a materiei organice[1], sub acțiunea unor substanțe exterioare specifice, microzimele, sau prin intermediul mecanismelor asimilării și dezasimilării acelorași microzime. În toate cazurile, fermentațiile nu sunt posibile fără zimaze sau enzime. Dacă vrem să reproducem aceste transformări in vitro (în tuburi speciale, de exemplu) ar trebui să utilizăm acizi și alcalini foarte puternici și agresivi, la temperaturi foarte înalte, de ordinul a 600-700⁰C.

Antoine Béchamp a făcut totdeauna distincția între fermenții solubili și cei insolubili.

 

– Fermenții solubili sun cei care atunci erau numiți zimaze sau enzime. Capacitatea lor de transformare era limitată și se epuiza destul de repede.

 

– Dimpotrivă, capacitatea de transformare a fermenților insolubili (microzime), este enormă.

 

Mirarea lui Béchamp în fața acestor transformări a fost evidentă :

« S-ar zice că zimazele își amintesc originea lor, care este organismul viu, de unde le vine forța ca a făcut față unei temperaturi foarte ridicate.

Nimic surprinzător în faptul că un alcalin sau acid puternic atacă și transformă materiile organice. Este însă surprinzător că deși nu sunt nici acide, nici alcaline, fără reacții chimice violente, zimazele operează transformări la fel de profunde ca acidul sulfuric sau hidroxidul de sodiu, în doze extrem de mici și la temperatură nu foarte ridicată (în general, temperatura fiziologică, 37-40⁰C). Asta nu poate fi decât efectul unei remarcabile armonii. Acolo unde zimazele acționează cu blândețe fiziologică demnă de atenția noastră, acizii și alcalinii puternici ar fi provocat dezordini de temut ».

 

Studiul diferitelor reacții chimice generate de zimaze arată că, de fiecare data, este vorba de transformări relative simple:

 

– Alotropice sau izomerice (modificarea structurii în spațiu, fără schimbarea formulei chimice, un fel de deformare spațială, am putea spune. Totuși, această transformare antrenează variația de rotație a luminii polarizate).

– Hidratare,

– Dedublare.

Fenomenul este cu totul altul, în cazul fermentației alcoolice a zahărului de trestie. În acest caz este vorba de un fenomen mai complex, la nivel chimic. Nu mai este vorba de fabricarea unei simple zimaze ci de un veritabil metabolism, implicând funcțiuni de respirație și nutriție (cu asimilare și dezasimilare), proprii ființelor vii.

Béchamp a multiplicat și repetat observațiile și experiențele, atât pe ouă (găină, struț), cât și pe diverse organe omenești sau animale. Totdeauna, s-a ajuns la aceeași concluzie :  « Același ferment (adică microzima) poate acționa asupra mai multor materii fermentabile, nu numai prin zimaza pe care o poate secreta, ci chiar prin el însuși, printr-un fenomen de nutriție ».

[1]. Dacă vrem să reproducem in vitro aceste transformări (de exemplu în tuburi) ne-ar trebui acizi sau alcalini foarte puternici și agresivi, lucrând la temperaturi înalte, între 600 și 700⁰C.

Va urma…