Incorect Politic O Publicație Dizidentă
Incorect Politic
August 20, 2019
Publicat inițial în revista ART-Emis, apoi republicat pe IonCoja sub titlul “Evreii oneşti despre România şi români”:
Sub girul direct al prim-ministrului României, zi de zi, ceas de ceas şi clipă de clipă, I.N.S.H.R.-E.W. atacă şi re-re-condamnă tot ce-i românesc: valorile naţionale autentice, datini străbune, până şi portul popular românesc.
Este de neacceptat că a rămas nepedepsită idioţenia comisarului N.K.V.D.-ist-Gestapo-vist evreu care a afirmat că „Orice român care se îmbracă în port naţional, fără să fie ţăran, este fascist, legionar!”.
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a tăcut ca peştele-n borş.
Avocatul Poporului (Român) a tăcut.
Spre diferenţă de exemplarele care, prin acţiunile anti-româneşti incitatoare la ură provoacă sentimente de nedorit împotriva unei întregi comunităţi, există evrei care, riscând reacţii adverse, spun adevărul.
Textul prezentat conține mărturia unui evreu onorabil, Marius Mircu – fost ziarist și scriitor evreu, născut în România, decedat în Israel, autor a zeci de cărți publicate în România și Israel – prezentată în Israel în faţa altor evrei, mulți dintre ei plecați din România după ce au trăit în România sub guvernarea Mareșalului, deci cunoscători ai realității.
Citatul a fost prezentat iniţial de un alt evreu, Teșu Solomovici. Nu poate exista replică la acest text din partea „negaționiștilor” sioniști, adică al evreilor care neagă realitatea din România acelor ani tulburi ai umanităţii. La o jumătate de secol de la debutul celei mai mari conflagraţii mondiale, în cadrul unei dezbateri publice desfășurate în Israel, Marius Mircu consemna, pentru știința tuturor evreilor, că prin legile guvernării antonesciene și mai ales prin Legea Centralei Evreilor din România, „a fost creat în România un stat (evreiesc) în stat, spre a-i menține evrei, pe evrei”.
În felul acesta au fost posibile unele realizări cu totul extraordinare în contextul european de atunci și nu numai de atunci. Și anume, în perioada 1940-1944:
„- au fost redeschise toate școlile evreiești din România, închise de regimurile precedente și au fost înființate multe școli noi;
– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;
– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreiești și azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziționate de armată;
– au fost reînființate cele două teatre evreiești, de la București și Iași;
– au fost înființate cantine gratuite pentru evreii săraci;
– evreii aflați în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionați cu îmbrăcăminte și medicamente;
– evreii deportați în Transnistria au fost aprovizionați cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospodărești și unelte specifice meseriașilor;
– cu sprijinul « Centralei Evreilor » au fost readuși în România, deci salvați, din Transnistria cca 2.000 de copii orfani;
– autorii evrei și-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei) […] ;
– nicicând, ca pe vremea lui Ion Antonescu, Teatrul „Barașeum” n-a avut și nu va avea asemenea săli arhipline, deși funcționau două săli;
– nicicând n-au făcut asemenea dever cafenelele, ceainăriile, restaurantele evreiești, magazinele alimentare evreiești, tot atâtea prilejuri de adunări evreiești;
Urmăriți colecția „Gazeta evreiască” din acei ani: pentru fiecare zi e anunțată cel puțin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferință.
La 28 noiembrie 1940 (deci sub guvernarea legionară – s.n.) evreii au obținut de la Ministerul Educației Naționale aprobarea pentru înființarea „Colegiului pentru Studenții Evrei”, denumire sub care se ascundea caracterul universitar al cursurilor. […] Toate aceste cursuri universitare au fost frecventate în total de 2000 de studenți. […] Un sprijin important l-a acordat Crucea Roșie din România (președintele – savantul medic Ioan Cantacuzino) care, cu acordul Ministerului Sănătății a ajutat „facultatea“ evreiască de medicină să deschidă o policlinică pentru practica studenților. Această policlinică a servit și populația săracă din cartier, în marea majoritate evrei. […]. Important a fost și sprijinul acordat de unele cadre didactice români din învățământul superior de stat care au ajutat la întocmirea programelor de învățământ și punerea la punct a cursurilor, pentru a fi cât mai corespunzător celor de stat, ceea ce a fost esențial pentru viitorul studenților”.
Marius Mircu ne oferă și mărturia altui evreu, la fel de bine informat, dr. Theodor Lowenstein: „Aceste școli evreiești din România au fost unice printre țările bântuite de nazism, au fost o componentă a rezistenței poporului evreu”. Și concluzia aceluiași onest martor Marius Mircu: „Dar dacă aceste școli n-ar fi fost susținute de oficialitățile românești, dacă nu ar fi fost tolerate de mareșalul Ion Antonescu, ar fi putut exista acest « mic Israel » din București, anticipație a Statului Israel?”[1].
„Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, a fost singurul în toată Europa care a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i țină piept într-o chestiune de onoare personală pentru acesta, în care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu. În vreme ce floarea aristocrației germane, generalii și feldmareșalii acoperiți de medalii și decorații stăteau smirnă în fața lui și tremurau, iar el făcea spume la gură și alerga urlând de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ținut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei. […] Şi pot afirma că nici un evreu din România nu a fost predat naziştilor pentru a fi trimis în lagărele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul!”. (Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
Cu prilejul vizitei sale la Bucureşti, Shimon Peres, Preşedintelui Israelului, a mulţumit poporului român: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecata a istoriei – perioada nazistă, România a ajutat la salvarea a 400.000 de evrei de aici, care au venit în Israel, au ajutat la construirea Israelului, dar, în acelaşi timp, nu şi-au uitat iubirea pentru Romînia, şi-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să multumesc poporului român şi să îi spun că aceasta este o prietenie care nu se va termina şi care va continua multă vreme în viitor, nu doar în istorie” (Shimon Peres, Preşedintelui Israelului, Bucureşti, 12 august 2010)[2].
Pentru că a multumit României pentru ajutorul acordat evreilor – nici nu se putea altfel -, declaraţia Preşedintelui Israelului a fost violent atacată de Centrul „Simon Wiesenthal”[3].
În ţara în care nimic nu mai funcţionează normal – vezi recentul caz „Alexandra” -, interlopii şi extremiştii fac ce vor şi nimeni nu li se opune.
Parlamentul României Preşedinţia României, Prim-ministrul României sunt doar rotiţe concepute greşit ale mecanism distructiv ce necesită împerios şi urgent înlocuirea cu piese funcţionale.
Numai trezirea şi unirea tuturor românilor poate stopa dezastrul şi dispariţia noastră ca naţie[4].
———————————————–
[1] Teșu Solomovici, România iudaică, p. 389-392.
[2] https://www.hotnews.ro/stiri-esential-7691004-centrul-wiesenthal-critica-shimon-peres-fiindca-multumit-romaniei-pentru-ajutorul-acordat-evreilor.htm
[3] Ibidem
[4] O parte a textului prezentat a mai fost publicat – https://ioncoja.ro/trei-evrei-exemplari-fratii-marius-mircu-marcel-marcian-si-solomon-marcus/ – 21 ianuarie 2014
Nota Editorului: Pentru când discutați cu cineva care are impresia că jidanii au fost persecutați în România vă încurajez să folosiți articolul pentru a arăta cum a fost defapt situația, subliniind lipsa de recunoștință a jidanilor care astăzi ne reproșează crime imaginate.
Citește și Cuvântul Evreu Trebuie Scos din Uz
HABIRU=BANDIT zice Wikipedia,
deci domnul Zarnescu nici nu poate avea mai multa dreptate cand spune ceea ce explica atat de tenace despre nepotrivirea cuvantului evreu in romana
https://en.wikipedia.org/wiki/Habiru
Habiru
From Wikipedia, the free encyclopedia
Habiru (sometimes written as Hapiru, and more accurately as ʿApiru, meaning “dusty, dirty”[1]) is a term used in 2nd-millennium BCE texts throughout the Fertile Crescent for people variously described as rebels, outlaws, raiders, mercenaries, bowmen, servants, slaves, and laborers.[1][2][3][4][5]
Contents
1 Hapiru, Habiru, and Apiru
2 Habiru and the biblical Hebrews
3 See also
4 References
4.1 Citations
4.2 Bibliography
Hapiru, Habiru, and Apiru
Idrimi of Alalakh, “King of the Habiru”
The word Habiru, more properly ‘Apiru, occurs in hundreds of 2nd millennium BCE documents covering a 600-year period from the 18th to the 12th centuries BCE and found at sites ranging from Egypt, Canaan and Syria, to Nuzi (near Kirkuk in northern Iraq) and Anatolia (Turkey), frequently used interchangeably with the Sumerian SA.GAZ, a phonetic equivalent to the Akkadian (Mesopotamian) word saggasu (“murderer, destroyer”).[6][7]
Not all Habiru were murderers and robbers:[8] in the 18th century a north Syrian king named Irkabtum (c. 1740 BC) “made peace with [the warlord] Shemuba and his Habiru,” [9] while the ‘Apiru, Idrimi of Alalakh was the son of a deposed king, and formed a band of ‘Apiru to make himself king of Alalakh.[10] What Idrimi shared with the other ‘Apiru was membership of an inferior social class of outlaws, mercenaries, and slaves leading a marginal and sometimes lawless existence on the fringes of settled society.[11] ‘Apiru had no common ethnic affiliations and no common language, their personal names being most frequently West Semitic, but many East Semitic, Hurrian or Indo-European.[11][12]
Areas of reported Habiru activity during the Late Bronze IIA period (based on the Amarna letters corpus)
In the Amarna tablets from 14th century BCE, the petty kings of Canaan describe them sometimes as outlaws, sometimes as mercenaries, sometimes as day-labourers and servants.[3] Usually they are socially marginal, but Rib-Hadda of Byblos calls Abdi-Ashirta of Amurru (modern Lebanon) and his son ‘Apiru, with the implication that they have rebelled against their common overlord, the Pharaoh.[3] In “The Conquest of Joppa” (modern Jaffa), an Egyptian work of historical fiction from around 1440 BCE, they appear as brigands, and General Djehuty asks at one point that his horses be taken inside the city lest they be stolen by a passing ‘Apir.[13]
Habiru and the biblical Hebrews
The biblical word “Hebrew”, like Habiru, denotes a social category, not an ethnic group.[14] Since the discovery of the 2nd millennium BCE inscriptions mentioning the Habiru, there have been many theories linking these to the Hebrews of the Bible, but modern scholars see the ‘Apiru/Habiru as only one element in an early Israel composed of many different peoples, including nomadic Shasu and Shutu, the biblical Midianites, Kenites, and Amalekites, displaced peasants and pastoralists.[15][16]
See also
Ancient Egypt portal Ancient Near East portal
Foreign relations of Egypt during the Amarna period
Ahlamu
References
Citations
Rainey 2008, p. 51.
Coote 2000, p. 549.
McLaughlin 2012, p. 36.
Finkelstein & Silberman 2007, p. 44.
Noll 2001, p. 124.
Rainey 2008, p. 52.
Rainey 2005, p. 134-135.
Youngblood 2005, p. 134-135.
Hamblin 2006, p. unpaginated.
Naʼaman 2005, p. 112.
Redmount 2001, p. 98.
Coote 2000, p. 549-550.
Mannassa 2013, p. 5,75,107.
Blenkinsopp 2009, p. 19.
Moore & Kelle 2011, p. 125.
Rainey 1995, p. 483.
Bibliography
Blenkinsopp, Joseph (2009). Judaism, the First Phase: The Place of Ezra and Nehemiah in the Origins of Judaism. Eerdmans. ISBN 9780802864505.
Collins, John J. (2014). A Short Introduction to the Hebrew Bible. Fortress Press. ISBN 9781451484359.
Coote, Robert B. (2000). “Hapiru, Apiru”. In David Noel, Freedman; Allen C., Myers (eds.). Eerdmans Dictionary of the Bible. Eerdmans. ISBN 9789053565032.
Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2007). David and Solomon: In Search of the Bible’s Sacred Kings and the Roots of the Western Tradition. Simon and Schuster. ISBN 9780743243636.
Hamblin, William J. (2006). Warfare in the Ancient Near East to 1600 BC. Routledge. ISBN 9781134520626.
Lemche, Niels Peter (2010). The A to Z of Ancient Israel. Scarecrow Press. ISBN 9781461671725.
Manassa, Colleen (2013). Imagining the Past: Historical Fiction in New Kingdom Egypt. Oxford University Press. ISBN 9780199982226.
McKenzie, John L. (1995). The Dictionary Of The Bible. Simon and Schuster. ISBN 9780684819136.
McLaughlin, John L. (2012). The Ancient Near East. Abingdon Press. ISBN 9781426765506.
Na’aman, Nadav (2005). Canaan in the Second Millennium B.C.E. Eisenbrauns. ISBN 9781575061139.
Noll, K.L. (2001). Canaan and Israel in Antiquity: An Introduction. A&C Black.
Rainey, Anson F. (2008). “Who Were the Early Israelites?” (PDF). Biblical Archaeology Review. 34:06, (Nov/Dec 2008): 51–55.
Rainey, Anson F. (1995). “Unruly Elements in Late Bronze Canaanite Society”. In Wright, David Pearson; Freedman, David Noel; Hurvitz, Avi (eds.). Pomegranates and Golden Bells. Eisenbrauns. ISBN 9780931464874.
Redmount, Carol A. (2001). “Bitter Lives”. In Michael David, Coogan (ed.). The Oxford History of the Biblical World. Oxford University Press.
Van der Steen, Eveline J. (2004). Tribes and Territories in Transition. Peeters Publishers. ISBN 9789042913851.
Youngblood, Ronald (2005). “The Amarna Letters and the “Habiru””. In Carnagey, Glenn A.; Schoville, Keith N. (eds.). Beyond the Jordan: Studies in Honor of W. Harold Mare. Wipf and Stock Publishers. ISBN 9781597520690.