Istoricul Tiberius Domozină-Romanați: “Intelectualii interbelici au preferat moartea în masă, refuzând să slujească dictatori susținuți de puteri străine”

Incorect Politic
Iulie 23, 2023

Tiberius Domozină-Romanați: Intelectualii interbelici au preferat moartea în masă, refuzând să slujească dictatori susținuți de puteri străine

Via Linia1:

Domnule Domozină, cine sunteți dumneavoastră și cu ce vă ocupați, în general?

Sunt fiu de țărani din Romanați. Părinții mei s-au născut în comunele Cezieni (mama) și Ianca (tatăl), dar eu sunt născut în Caracal. Pe linie paternă sunt nepot al iubitului comentator sportiv din Ianca, Sebastian Domozină. Având ca pasiune studiul istoriei, am „săpat” și în istoria familiei mele și am fost mândru să descopăr că la temelia României moderne au stat și oasele strămoșilor mei ce au căzut la Plevna, la Odessa, la Iași și au luptat la Oituz, la Mărășești, apoi pe frontul de est și de vest ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu doar atât, dar numele Domozină este curat de orice compromisuri în fața comunismului, fiind prezent în temnițele roșii.

Este o moștenire morală care obligă și pe care încerc să o port pe umeri, fără a o altera. Legat de profesia mea, sunt un sociolog ce iubește istoria, mai ales perioada secolului trecut, în care țara noastră a oferit lumii cea mai puternică opoziție la expansiunea comunismului în Europa și cele mai multe jertfe. Pentru asta mi-am dedicat timpul studiului arhivelor naționale și CNSAS (unde sunt cercetător acreditat) și al memorialisticii anticomuniste.

A fost necesar ca toată această muncă de cercetare să o împletesc apoi cu activitatea de scriitor în cadrul Ligii Scriitorilor din România. O privesc ca pe o datorie de onoare, prin prisma moștenirii despre care vă vorbeam mai devreme.

Credeți că, în vremurile internaționaliste pe care le trăim,  cuvintele patriot, naționalism, neam și țară ar trebui interzise, pe motive de discriminare, extremism, încălcare a drepturilor unor minorități etc.?

În primul rând aș vrea să fac o diferență clară între naționalism și patriotism. Petre Țuțea spunea că naționalismul este o stare de grație, ce nu poate fii influențată din exterior. Ceva ca un dar cu care te naști. În schimb patriotismul îl definește ca pe o datorie cetățenească. Orice imigrant ce primește cetățenia unei țări va deveni un patriot sub drapelul respectiv. Așadar, două stări complet diferite, chiar  antagonice aș putea spune, patriotismul transformându-se, pentru farisei, într-o dezertare de la naționalism și o armă a globalismului distrugător al identităților naționale.

Naționalismul este legat de neam, iar patriotismul de țară, ca să folosesc cei patru termeni prezenți în întrebarea dumneavoastră. Naționaliștii nu pot fi atașați decât națiunii creatoare a statului respectiv. Patrioții însă, pot iubi o țară, fără a le păsa de națiunea ce a creat-o. Am jonglat puțin cu aceste concepte, pentru a vă răspunde mai ușor la întrebare. Și răspunsul este că naționalismul este deja înlocuit cu patriotismul, pe măsură ce fondul etnic și cultural al națiunilor se diluează, prin fenomenul imigrației masive și al războiului cultural, pe care neomarxiștii l-au declarat națiunilor creștine europene. Nicio ființă nu acceptă moartea fără a încerca să se apere, iar națiunile, ca ființe vii, colective, nu fac nici ele excepție. Nu cred că mormântul globalist ce li se pregătește va fi primit fără luptă, iar asta se observă deja în rezultatul votului europenilor.

Ca scriitor pe temele tulburi ale istoriei noastre, cum catalogați agresiunea, invazia și cruzimea Rusiei lui Putin față de Ucraina?

Din perspectiva naționalistului creștin român, a cărui familie și societate au fost lovite și însângerate de expansionismul rusesc, în ultimul secol, nu pot fi decât șocat, indignat și solidar cu cei atacați. Rusia nu a arătat milă niciodată victimelor sale. Este o caracteristică a psihicului rusesc, format în hăul stepei asiatice. Denazificarea Ucrainei, îmi sună ca denazificarea României după 23 august 1944. Și atunci a început o „vânătoare de vrăjitoare”, în care orice opozant al sovieticilor era internat în lagăr sau executat pentru „denazificare. Să ne imaginăm ce ar fi urmat în Ucraina dacă invazia inițială rusească reușea și țara era ocupată. Era aceeași rețetă veche de un secol: gropi comune, deportări, lagăre, desființarea Statului Ucrainean. Cred că știu asta prea bine și ucrainenii și de aici rezistența fanatică pe care o opun rușilor, ce amintește despre vitejia finlandezilor în fața sovieticilor în Războiul de Iarnă din 1939.

Pe de altă parte, ca istoric ce privește evenimentele cu un mare ochi critic, îmi este clar că acest conflict este dorit, susținut și chiar provocat de SUA, prin pătrunderea în zona hegemonică tampon rusească. Ucraina este un stat născut dintr-un URSS ce a murit la naștere. Ea deține teritorii cu populații străine, ce au aparținut în trecutul recent tuturor națiunilor ce o înconjoară. Mai mult, Ucraina este un stat profund corupt și antidemocratic ce săvârșește un genocid cultural asupra minorităților naționale. Peste o sută de școli românești au fost închise acolo, în ultimii 20 de ani, iar acum limba română este interzisă cu totul în învățământ. Eu nu pot uita cum la granița Ucrainei trona un afiș pe care scria în limba română: „Interzis accesul cu bunuri culturale. Era vorba evident despre cărți în limba română. Am coordonat campanii de donare de cărți comunităților de români de peste granițe, trimițând peste 10 mii de volume, și vă pot spune că cea mai puternică cenzură a limbii române am întâlnit-o în Ucraina și în Serbia.

Nu pot uita de asemenea că nu am putut părăsi Ucraina până nu am plătit mită vameșului, deși nu încălcasem nicio lege. Acolo era o regulă: numerele de România înseamnă bani. Luând în calcul cele expuse mai sus, putem trage concluzia că Ucraina a avut ursitoare rele, iar destinul său rămâne un mare semn de întrebare.

În perioada interbelică, pe vremea Gândirismului lui Crainic, Dimitrie Gusti, Vasile Voiculescu, Blaga, Ion Pillat, Pan. M. Vizirescu și alții, naționalismul românesc era reprezentat de cărturari, nu de indivizi fără ocupație, lumpen proletari ori adepți ai stalinismului și ocupației rusești. Cum se face că intelectualitatea română de azi cântă „Internaționala Socialist”, cu sediul la Casa Albă?

Naționalismul, prin natura sa, nu poate fi decât un curent elitist. Să nu uităm că părintele naționalismului românesc este Mihai Eminescu. Reprezentanții naționalismului își cunosc și înțeleg istoria și menirea individuală și colectivă, națională. Și pentru destinul național stau gata să lupte și să se sacrifice. Să luăm, spre exemplu, cea mai naționalistă generație a noastră, cea interbelică. A însumat atâtea minți geniale, încât îmi este greu să sper că vom mai dobândi ceva similar, într-un interval atât de scurt, până la sfârșitul istoriei. Și cum au sfârșit acei tineri extraordinari? Cu câteva excepții ce s-au expatriat, au fost mitraliați, în șanțul drumului sau la zid, în temnițele lui Carol al II-lea, au murit, cu miile, pe frontul de est, trimiși de generalul Antonescu, cu ordin special secret de asasinare, sau au putrezit, în închisorile comuniste. Nu a existat în istoria României o generație mai frumoasă, zdrobită cu atâta ură de tiranii zilei.

Am citit de curând unul dintre interviurile luate slătineanului Pan Vizirescu și acesta face, la un moment dat, o observație extraordinară. Spune el că Ion Moța, liderul legionar ce a murit în Spania, luptând împotriva trupelor comuniste, în războiul civil, era superior ca intelect lui Emil Cioran. Și are dreptate. Dar nu numai în privința lui Moța. Au fost zeci de lideri interbelici ai studențimii românești ce îi depășeau, în intelect și potențial, pe Cioran sau Eliade. Și toți, dar toți au sfârșit asasinați de Carol al II-lea sau Ion Antonescu. Cine a pierdut atunci? Mișcarea Legionară? Aiurea. A pierdut România, Europa și întreg mapamondul. Aceia erau oamenii ce puteau opri comunizarea României și expansiunea roșie către Occident. Puteau așeza cultura națională pe coordonate geografice și istorice globale și universale. Să revenim puțin la Ionel Moța, fiul protopopului ce a ctitorit catedrala din Orăștie. Moța a murit, în Spania, la 13 ianuarie 1937, în fața Madridului ocupat de comuniști. Lângă el, a mai murit un avocat bucureștean, o inteligență remarcabilă, căruia Iuliu Maniu îi oferise, în trecut, postul de ambasador, la Roma. Îl chema Vasile Marin. Interesant este altceva, și anume cum au murit. Aceste detalii s-au aflat, mult mai târziu, când liderii comuniști și-au publicat memoriile. Astfel, aflăm că, în tranșeele din fața lor, se afla Valter Neulander, ce comanda o brigadă internațională comunistă.

El a auzit vorbe românești în tranșeele naționaliste și a dat artileriei comuniste coordonatele exacte. În bombardamentul ce a urmat, au murit Moța și Marin, un obuz căzând lângă ei în tranșeu. Dar cine era acest Neulander, ce avea alergie la cuvinte românești? Ei bine, era nimeni altul decât tatăl lui Petre Roman. Ba, mai mult decât atât, și tunurile care au tras, se pare, că erau românești, căci Nicolae Titulescu ca ministru de externe al României, renunțase la un lot de armament franțuzesc pe care țara noastră îl plătise Franței și dispusese să fie trimise brigăzii lui Neulander o sută de tunuri și o escadrilă de aviație. A fost unul dintre motivele destituirii sale ulterioare. Și ajungem la întrebarea dumneavoastră. Iată cine sunt mentorii „elitelor intelectuale” de azi ce cântă Internaționala. Pentru că intelectualii postdecembriști au trădat cauza națională și s-au făcut gloabe la căruța partidelor neomarxiste și antinaționale, pentru funcții politice și alte recompense. Spre deosebire de intelectualii interbelici, ce au preferat moartea în masă, refuzând să slujească dictatori susținuți de puteri străine.

Închei, amintindu-mi de marele Constantin Gane, autorul lucrării „Trecute vieți de doamne și domnițe”, care fusese ambasador al României, la Atena, în guvernul legionar, pentru a-și proteja frații aromâni din Grecia. După lovitura de stat dată de generalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler, în ianuarie 1941, a refuzat să îi servească regimul de dictatură militară. Mai mult decât atât, după venirea comuniștilor, a luat arma în mână și s-a alăturat unui grup de rezistență armată din munți, deși avea 62 de ani. A stat, apoi, ascuns alături de Lucian Blaga, încercând să părăsească țara și a fost arestat, când a încercat să își salveze biblioteca. A murit la Aiud. Toate acestea, în timp ce Sadoveanu cânta ode Partidului Comunist.

Înțeleg că vă pregătiți pentru o lucrare de doctorat. Pe ce domeniu și ce temă?

Doctoratul nu putea aborda decât domeniul istoriei. Tema aleasă este una foarte puțin cunoscută de către public – grupurile de rezistență armată anticomunistă din Oltenia. Lucrarea pe care o pregătesc va desființa un mit al istoriei naționale, și anume rezistența doar „din munți”. În Oltenia, nu sunt munți decât în partea de nord. În general, în cele 5 județe, sau 6, dacă includem și Romanațiul istoric, sunt cunoscute doar 4 grupuri de rezistență armată. Este o istorie ocultată, căci, numai în județul Romanați, am identificat, în arhive, 5 grupuri necunoscute până acum.

Acestea nu au luptat în munți, ci în câmpie, în păduri, în viile de la Dunăre, unde Securitatea a tras cu artileria și pe ulițele satelor. În județul Olt, au fost și două răscoale țărănești anticomuniste, cu zeci de victime și sute de arestați, ce au înfundat temnițele roșii. Liderii acestor grupuri au fost executați și aruncați, în gropi comune, ce au rămas necunoscute, până astăzi. Este o istorie ce obligă, memoria fiind ultima formă de justiție.

Ce-ați mai scris și ce veți publica în viitorul apropiat sau îndepărtat? 

Sunt aproape de a publica cea mai completă lucrare ce tratează relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Cauzele acestui conflict ce a  dinamitat baza politică a României, chiar la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt mistificate, până în ziua de astăzi, când pseudoistorici încă vorbesc despre o „rebeliune”. În spatele dictaturii antonesciene se ascund monstruozități ce întrec imaginația oamenilor normali. Mânat de paranoia pierderii puterii politice, Conducătorul statului a condus o campanie de asasinare sistematică, pe front, a tineretului universitar și a elitei intelectuale formată din elevii Frățiilor de Cruce.

Cinci mii de elevi și 15 mii de universitari au fost exterminați pe front, cu ordin special secret de asasinare, prin misiuni periculoase sau împușcare, pe la spate. Au căzut victime foști demnitari, miniștrii, ambasadori, profesori, ofițeri, artiști. Nici fiul filozofului Nae Ionescu nu a fost cruțat.   Dintre artiști a fost ucis, în Kuban, Haig Acterian. În Basarabia, este ucis pictorul Alexandru Basarab, specializat în gravură și membru al Cenaclului „Luchian”.

Antonescu l-a trimis să demineze frontul, cu mâinile goale. Poetul Radu Gyr a scăpat de la moarte doar pentru că soldatul român, ce trebuia să îl împuște pe la spate l-a recunoscut și a refuzat să tragă. Numai până în anul 1942, poetul caracalean Virgil Carianopol identificase 20 de tineri scriitori exterminați pe front, ce ar fi putut deveni stâlpi de nădejde ai literaturii noastre. În închisorile din țară, tot din ordinul generalului dictator, tinerii naționaliști erau sterilizați chirurgical, pentru a nu mai procrea.

Tot Antoneștii au introdus, în codul penal, infracțiunea de „ajutor legionar”, ce a fost preluată apoi de comuniști. Cu alte cuvinte, dacă donai o sumă de bani sau mâncare pentru cei din închisori, erai, la rândul tău, arestat. Comuniștii au mers până acolo încât au considerat „ajutor legionar”și îngrijirea mormintelor celor morți de către membrii familiei, ce erau condamnați la zeci de ani de închisoare politică din acest motiv. Da, aceste lucruri au fost reale, s-au întâmplat, deși par rupte din cărți de ficțiune. Iată ce război colosal  s-a dus împotriva naționalismului românesc în ultimul secol. De asemenea, pregătesc, în viitorul apropiat, o lucrare despre partizanii anticomuniști ai României în ansamblu. Țara noastră a avut prima, cea mai amplă și îndelungată rezistență anticomunistă armată din Europa, cu peste 1200 de grupuri destructurate de către Securitate și peste 100 de răscoale țărănești. Sunt chestiuni ce trebuiesc cunoscute de tineri și generațiile viitoare și, după cum afirmam mai sus, o consider o datorie și o moștenire primită, ce trebuie trecută intactă urmașilor.

Ce înseamnă „ROMÂNISM”?

Românismul este mijlocul prin care  slujim idealul național. Românismul este dreptul nostru istoric, originea și limba noastră, România Mare, unionismul, fiecare slujbă în limba română ținută în bisericile din comunitățile istorice românești pe care statele vecine vor să ni le închidă. Românism înseamnă să vorbești românește de sute de ani în familie, în Balcani, chiar dacă nu cunoști scrisul, căci școlile românești au fost închise.

Românismul, în ultimă instanță, este dorul de România. Dar românismul înseamnă sacrificiu, nu doar o simplă afirmație. Solidaritate cu tragedia națională până la identificarea cu ea. Pe cine nu doare starea României nu poate cunoaște românismul!

A consemnat Dumitru Sîrghie