Incorect Politic
Mai 18, 2020

ION V. EMILIAN

ORDON: TRECEȚI PRUTUL !

Dacă întâlneşti un german, nu uita că el duce lupta cea bună. Incearcă să nu îţi pierzi viaţa, fără să-l ucizi pe german. Așteptă cea mai bună ocazie, pentru a te conduce cum trebuie ! Ion V. Emilian, către Tătarul Mahmud, p. 336

IN ATENȚIA CITITORULUI

Lectura celor relatate în această carte ar putea surprinde unii cititori prin dezvăluirea identității reale a unor oameni. Autorul precizează că multe din persoanele citate au fost deja împușcate, altele exterminate în pușcării sau trăitoare în Exil, sub nume de împrumut. Aceștia trebuie menționați și cunoscuți pe numele și conform meritelor sau nemeritelor lor. Porțile Istoriei nu s-au închis definitiv peste o rușine trecătoare. Românii au trecut prin clipe mai grele. Intr-o bună zi, redevenită liberă, România va fi mândră să-și recunoască fiii după numele lor adevărate, lupta și meritele lor incontestabile.
Ion V. Emilian, Paris, 1974

CUVÂNT LA EDIȚIA ROMÂNEASCĂ

Această carte există în două versiuni, germană și franceză, nu diferite, nici absolut identice cu un manuscris român, fragmentar și incomplet, după Ioan Pantazi – prieten și colaborator al autorului, tânăr ofițer pe Frontul de Est al Războiului nostru antisovietic. Versiunea românească s-a născut din confruntarea celor trei surse, completate1 pe alocuri cu informații publicate de Emilian în Stindardul și alte publicații din exil. În bună măsură, ea este retraducerea unor traduceri din franceză sau germană, redacția finală aparținând doctorului S. A. Gabian. O traducere literară de sute de pagini este o adaptare la limba de sosire, în niciun caz un document oficial, ce ar putea fi legalizat la notariat, cum se exprimă undeva unul dintre marii filosofi ai secolului trecut. În plus, retraducerea traducerii unei povestiri orale, cazul versiunii franțuzești, mai ales, dar și al celei germane, risca secătuirea autenticității unui document de viață, ce privește o perioadă importantă, controversată și îndelung falsificată, a istoriei noastre contemporane.

Este vorba de viața și lupta de zi cu zi a Armatei Române contra Armatei Roșii; de viața, mai ales, a unui pluton format din câteva zeci de oameni, apoi a unei companii sau escadron lărgit, ce nu a depășit niciodată o mie sau două mii de oameni. Aproximativ  jumătate din textul de față a fost văzută de autor, în 1985, care s-a declarat de acord cu exactitatea celor descrise, satisfăcut de stilul literar al doctorului Gabian. Ion V. Emilian intenționa să publice textul de față în cadrul proiectatei Librării Românești Antitotalitare din Paris, la a cărei înființare ar fi contribuit, după cum contribuise la multe alte opere românești.

El a murit însă în același an (1985), proiectata ediție românească fiind devansată de alte proiecte, unele dintre acestea fiind realizate, cel puțin parțial, de către librăria înființată anul următor. Către sfârșitul narațiunii, autorul declară că este nevoit să treacă anumite lucruri sub tăcere ! A făcut-o din nevoia ocrotirii anumitor persoane. Autorul spune asta în 1973/74, la aproape 30 de ani de la sfârșitul războiului. După alte câteva zeci de ani, luându-și aceeași libertate ca redacțiile franceză și germană, realizatorul versiunii românești a încercat să readucă în actualitate spiritul – căci nu putea și litera celor trecute sub tăcere în edițiile germană și franceză. Pe ce bază ? Pe baza colecției « Stindardului », a altor publicații și articole semnate de Ion V. Emilian, a conferințelor autorului, la care a participat personal, pe când lucra deja la versiunea de față, în limba română.

Emilian a fost unul dintre inspiratorii și consultanții celor ce au realizat Istoria armatei germane, a Ordinului și a Ordinei SS, lucrări pe baza cărora a fost realizată Anexa ediției de față. Cu tot caracterul ei tehnic, poate excesiv, pentru unii, această Anexă este indispensabilă înțelegerii celor petrecute în trei ani și două luni de război, când armata română a colaborat, practic, cu două armate germane ! Privind lucrurile mai atent, din același punct de vedere, practic, constatăm existența a două armate române ! Altfel nu putem înțelege faptul că soldații și ofițerii ce au dus greul războiului nu mai executau ordinele absurde ale colonelului Dămăceanu, viitorul trădător de la 23 August, pe care erau gata să-l pălmuiască, sau chiar să îl împuște – la Mihailovka, după cum vom vedea.

În acest fel putem înțelege « separarea apelor » – intervenită la 23 August 1944. După cum o parte din Wehrmacht a conspirat contra guvernului german legitim și a politicii acestuia, în vreme de război, tot așa, o parte din armata română, în frunte cu anumiți generali și ofițeri superiori, ațâțați de oameni politici ca Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Titel Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu și alții, a conspirat contra politicii guvernului legal al României, sabotând efortul nostru de război și deschizând, în ultimă instanță, la 23 August 1944, calea invaziei inamice.

Lucrurile acestea nu se spun cu suficientă tărie, nici măcar astăzi : partea din Armata română și din clasa politică, ce a realizat actul de la 23 August 1944, s-a pus nu numai în afara legilor țării, în timp de război, ci și a intereselor românești, care sunt veșnice, în principiu, în niciun caz conjuncturale. Dintr-o disciplină militară rău înțeleasă, cealaltă parte a Armatei române s-a plecat în fața conspirației și a complotiștilor de la 23 August, rezultatul fiind starea de sclavie în care au ajuns Românii. Sclavia din care n-am scăpat nici astăzi. Orbirea, prostia, lipsa de discernământ a complotiștilor de la 23 August nu i-a scăpat nici măcar pe ei înșiși de consecințele trădării lor. Nedemnul rege Mihai a fost silit să abdice. Iuliu Maniu, Dinu și George Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu au murit în închisorile celor pentru care au complotat contra României, ultimul fiind asasinat de propria lui bandă de comuniști mafioți. Poporul nostru obișnuiește să spună că Dumnezeu nu bate cu parul !

Putem spune, în acest sens, că trădătorii de la 23 August și-au meritat soarta. În bună măsură ne-o merităm însă și noi, ca popor, câtă vreme continuăm să credem că Iuliu Maniu, de exemplu, a murit ca un erou. Și el și ceilalți, generalul Sănătescu, de exemplu, șeful comandoului care l-a arestat pe mareșalul Antonescu, au fost nu numai trădători ci tâmpiți de-a dreptul. Vina mareșalului Antonescu constă în faptul că i-a tolerat vreme îndelungată, fără să își imagineze cât pot fi aceștia de ticăluși, de mizerabili și de idioți, încât să-și taie singuri creanga de sub fundul care, în împrejurarea dată, le-a ținut loc de cap!

În 1990, când Mihai de Hohenzolern, mizerabilul rege trădător, spera să își reocupe tronul, Librăria Românească Antitotalitară a deschis o listă publică și a oferit chiar un premiu pentru arestarea și judecarea parjurului, ce ar fi meritat condamnarea și executarea prin tăierea capului, ca în vremurile de glorie ale Domnilor de altă dată, pe când domnia era domnie iar trădarea era trădare! Pe măsura posibilităților ei, cu acea ocazie, librăria respectivă a oferit un premiu celui capabil să aresteze scârnăvia regală, rezervându-i soarta lui Aldo Moro.

Spălarea rușinii de la 23 August 1944 presupune nu numai reabilitarea memoriei mareșalului Antonescu ci judecarea dreaptă a celor petrecute atunci, cu condamnarea simbolică a tuturor trădătorilor. Dumnezeu din cer și popoarele pământului așteaptă să ne trezim. Din păcate, mulți dintre noi aplaudă alți trădători și alte trădări, pentru care chiar votează. Democraticește! Să fi devenit oare, Românii, un popor de « aplaudaci »? Ar fi cazul să înțelegem că nu avem nevoie de altă democrație decât aceea a lui Decebal, a lui Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, a mareșalului Antonescu, care nu a fost un dictator, ci un părinte ! Regimul mareșalului Antonescu a fost mai curând paternalist, în niciun caz dictatorial.

Emilian spune în repetate rânduri că marile victorii din Războiul nostru antisovietic au fost colective : Nistru, Mihailovka, Odesa, Filiberta și altele. In felul ei, cartea de față este și ea colectivă. Condițiile de după război au fost de așa natură încât nu s-a putut altfel. Problema nu constă în identificarea degetului celui ce o indică. Problema constă în faptul că este vorba de ceva foarte important, care trebuie scos la lumină. Altfel, Românii de mâine vor ști despre Mihailovka și Filiberta, cât știm noi, epigoni circonciși cerebralicește, despre localizarea unor mari bătălii ca cele de la Posada sau Rovine, despre care nu știm nimic sigur.

De altfel, oare Războiul mondial chiar s-a terminat? Dacă s-a terminat, de ce nu s-a încheiat pacea cu Germania, țară ce trăiește, de șaptezeci de ani, sub ocupația învingătorilor, sovietici și nesovietici. Lucrul acesta este subliniat de Emilian. Germania încă este ocupată de principalul ei dușman, mai ales de după război. În 1945, războiul s-a încheiat doar aparent. Războiul nostru deschis, 1941-1944/1945 a continuat cu cei 45 de ani de sclavie bolșevică. O sclavie pe fondul « Războiului Rece » și al « Războiului din Umbră », despre care vorbește Ion V. Emilian.

Lovitura de Stat din Decembrie 1989 a fost episod în cadrul Războiului din Umbră, care continuă, bineînțeles. Câteva mii de oameni au murit atunci, fără să priceapă mai mult decât africanii, acum câteva sute de ani, când Europa creștină, chipurile civilizată, îi păcălea cu cioburi colorate, îi captura și îi vindea ca sclavi, în America. Precum Africanii, am ajuns și noi un popor de neterminați, ce admirăm cioburile democrației și cerșim firimiturile cu care ne murdăresc dușmanii de ieri și de totdeauna. Intelectualii, mai ales, au devenit o castă de indolenți pretențioși, inculți și sperjuri în două sau trei limbi.

Oamenii întregi și de caracter sunt tot mai rari. În consecință, secătuită de Români, România este tot mai puțin românească. Nici gând să fie liberă. După 1989 am schimbat jugul iudeo-khazaro-sovietic cu cel iudeo-khazarooccidental. Am fost o gubernie sovietică și am devenit o colonie americană. Am căzut din lac în puț. In ciuda eforturilor de luminare de după 1989, umbrele și tenebrele persistă în conștiința noastră adormită și tăiată (cerebralicește) împrejur, adică incapabilă să gândească altfel decât i-au impus foștii ei inamici, care, precum lupii, și-au schimbat părul, dar nu și năravul.

Realizatorul ediției de față contează pe efortul cititorului de disipare a acestor « umbre », de de-circoncizionare, de lămurire a celor petrecute pe plan național, atât după trădarea de la 23 August 1944 cât și după aceea din decembrie 1989. Din punct de vedere tehnic, nu este vorba de o simplă traducere, ci de una dublă, urmată de o adaptare. Cât privește faptele, evenimentele, ideile, contribuția esențială și unică este a adevăratului autor al acestei cărți, Ion V. Emilian. Redactarea și apariția ei este însă colectivă, în germană, în franceză, ca și în română. Contribuția franceză sau germană, ca și a mea, constă în elemente de stil, de atmosferă, de prezentare și de formă, în precizarea anumitor idei și evenimente cu caracter mai general. Deși secundare, față de experiența directă a trăirii războiului antisovietic și a evenimentelor relatate, aceste elemente ar putea să nu fie inutile cititorilor, ceea ce explică păstrarea prefeței franțuzești, din 1974.

Adevăratul și singurul autor al cărții este Ion Valeriu Emilian. Redactorii francez, german și român au jucat rolul « ȚineCailor », despre care se vorbește în cele ce urmează, și fără de care nu este posibil niciun fel de război, de cavalerie sau călărășie. Notele ce nu comportă vreo mențiune aparțin lui Ion V. Emilian. Cele ale ediției de față comportă mențiunea « NT ». Cât despre Anexă, deși scrisă în spiritul lui Ion V. Emilian și pe baza unor materiale la a căror elaborare acesta a contribuit în calitate de consultant, ea este în întregime scrisă de Doctor S. A. Gabian.

 

Prefață la ediția franțuzească din 1974

Ion V. Emilian nu cunoaște cuvântul « eu, eu însumi ». L-am folosit eu în locul lui. Vocabularul lui Emilian se reduce la patru cuvinte : om, cal, patrie, libertate ! El cunoaște originea socială și locul de naștere al fiecăruia dintre călărașii lui voluntari, țărani și falnici cavaleri. Pentru Emilian, pământul sau originea constituie primul titlu de noblețe.

În fruntea călărașilor, acest om ce este una cu calul a înfruntat și a dat peste cap blindatele sovietice până în Caucaz și Kuban, unitatea lui fiind cea mai avansată din întreaga campanie europeană contra Rusiei bolșevice. Prin intermediul altora, am aflat că autorul a fost decorat de 14 ori, inclusiv cu cele mai înalte distincții militare românești, germane și sovietice : ordinul « Mihai Viteazul », « Crucea de Fier » și « Pabeda » bolșevică… In România, medalia aceasta de pe urmă, a mai fost decernată doar regelui Mihai de Hohenzolern… Lui Emilian nu-i place să i se vorbească despre asta, cu atât mai puțin să vorbească el însuși. Pentru el, singurele cruci demne de respect sunt cele ale morților, pe câmpul de luptă. El vorbește totuși undeva de « Crucea de Fier » germană, de pe pieptul lui. Știți de ce o face ? Pentru că un colonel american a vrut să i-o smulgă de pe piept, pe când Emilian era prizonier într-un lagăr sau mai curând rezervație americană de exterminare(2) din  Germania învinsă, într-o vreme când ofițerii și soldații germani, români și de alte naționalități plăteau cu ani grei de închisoare « vina » de a-și fi apărat cu vitejie patria lor și Europa noastră.

De asemenea, Emilian vorbește de « Pabeda », medalia supremă sovietică, decorația cu care Stalin credea că îl murdărește după moarte. Cu aceeași « Pabeda » Stalin l-a murdărit efectiv și chiar (dez)onorat pe regele Mihai I de Hohenzolern, nu însă pe căpitanul Emilian. Vom vedea cum și de ce. Într-o lume în care caii au ajuns pe mâna măcelarilor și în gamelele societății de consum, Ion V. Emilian nu își mai are locul. El a pierdut totul, nu numai propria lui țară… Fără cal, fără patrie, omul se zbate în căutarea unei zări de libertate, a omeniei.

Veni-va oare ziua descălecării pentru acest cavaler de dincolo de timp și de negură, în a cărui limbă « descălecarea » este cuvântul privilegiat, primul dintre cuvinte. El înseamnă nu numai a descăleca, a pune piciorul pe pământ, ci și a întemeia. Supraviețuitor al Războiului anti-bolșevic, Ion V. Emilian este fără îndoială un Descălecător de țară. Sufletul lui este chiar sufletul țării sale. Fără patrie dar neînvins în război, Ion V. Emilian cutreieră străinătatea ce freamătă sub copitele calului precum pământul și sufletul românesc, umilit și obidit de otrava și fierul roșu bolșevic, cu care nimeni nu a îndrăznit să înfiereze caii. În ce-i privește pe oameni, după cum vom vedea, lucrurile sunt întrucâtva diferite.

Paris, 1974 Jean Marcilly

 

1 Completate prin notele marcate (NT), prin Anexa indispensabilă cunoașterii aliaților noștri principali, după zeci de ani de la ruperea alianței și încetarea oficială a ostilităților. În mod neoficial, ostilitățile au continuat împotriva României (Basarabia este sfârtecată sub Hrușciov, Insula Șerpilor cedată de două guverne pretins « românești », România fiind jefuită ca în codru iar Românii duși cu sutele de mii în sclavie siberiană) și mai ales împotriva Românilor. După 23 August 1944, Românii nu au avut parte nici măcar de o singură zi de pace adevărată. Nu datorăm mulțumiri câștigătorilor războiului decât pentru minciuna, sclavia, crimele și terorismul, inclusiv atomic, cu care au oropsit omenirea postbelică. Teroarea polițienească bolșevică, batjocorirea justiției, a școlii, armatei, bisericii și tuturor instituțiilor românești, întemnițarea și exterminarea, în lagăre, a sute de mii de Români nu s-au văzut nici pe timpul Turcilor, Tătarilor sau a altor dușmani ce ne-au călcat cândva țara. Cunoașterea acestor lucruri este indispensabilă supraviețuirii noastre ca popor conștient de trecutul și de interesele sale, de prietenii și neprietenii cu care s-a confruntat și se va mai confrunta. (NT).

2. Lagărele germane de concentrare, uneori chiar și cele sovietice, comportau un număr important de barăci, ateliere, infirmerii și alte construcții, dotate cu instalații sanitare, adesea cu încălzire centrală, apă caldă și tot ce trebuie unei comunități sau falanster « socialist » de muncă și de concentrare. Originea utopico-socialistă a lagărelor de concentrare este greu de contestat. Ea se înscrie pe linia ghetoului, a chibuțului iudeo-jidovesc, a comunităților utopice imaginate de Morus (1478-1535), Campanella (1568-1639), Fourier (1772-1837), a Paraguayului transformat de iezuiți în lagăr al băștinașilor (Guaranis și alții), a eforturilor totalitaro-științifico-polițienești și exterminatoare din lagărele americane ale Războiului de Secesiune (1861-1865), din lagărele englezești din Războiul Burilor (1899-1902), a rezervațiilor democrate pentru « indieni » și alte « Piei Roșii », ce persistă până în zilele noastre. (NT).