Ion Ilioiu cu Arma în Mână Împotriva Securitații

Incorect Politic
August 23, 2019

Via Buciumul:

La 20 august 1954, în zona izvoarelor Topologului, avea loc o ciocnire armată între trupele de Securitate şi grupul de rezistenţă armată condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Ion Ilioiu cade rănit în luptă, fiind capturat de Securitate, care îl va supune unui îndelungat calvar, ani la rând.

Ion Ilioiu avea 18 ani când a luat decizia care avea să-i schimbe viaţa. În anul 1948, era elev la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş şi nimeni din familia lui nu făcea politică. Pe atunci, în Ţara Făgăraşului s-a format un grup de rezistenţă anticomunistă condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Atras de mirajul luptei, Ion Ilioiu a decis să se alăture mişcării legionare. În toamna acelui an s-a auzit un zvon cum că securiştii vin să facă ordine în oraş, astfel că Ion Ilioiu, alături de comandantul Gavrilă şi alţi 13 camarazi s-au refugiat în munţi şi au ţinut piept comuniştilor cu arma în mână. Timp de şase ani, „haiducii”, aşa cum erau numiţi, au trăit în păduri, unde s-au hrănit numai cu fructe, ciuperci şi brânză de la stânele din zonele înalte. Erau ajutaţi cu medicamente şi arme de garda pasivă care rămăsese în oraş. În perioada următoare, comuniştii au pornit efectiv la vânătoare de trădători, aşa cum îi numeau pe toţi cei care se opuneau regimului. Ion Ilioiu şi-a văzut moartea cu ochii. A fost împuşcat de comunişti, capturat şi torturat în cele mai crude moduri. În toată viaţa sa a acordat un singur interviu, jurnalistei Lucia Baki, de la Monitorul de Făgăraş.

Înconjurat de tinerii Fundației Ion Gavrilă Ogoranu

Mărturiile sale au fost incluse în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia Baki. În cele câteva pagini, care alcătuiesc capitolul dedicat lui Ion Ilioiu, eroul povesteşte prin ce a trecut.

„Aveam colegi care s-au ataşat fără să cârtească ideilor comunismului. Aceştia erau elevii cei mai slabi din clasă şi cu un comportament îndoielnic. Am refuzat să intru în rândurile organizaţiei de tineret comunist. Acest lucru m-a făcut să fiu pus pe lista neagră a Securităţii, pe care au completat-o toţi colegii mei din organizaţie. Noi am renunţat la familii, la viaţa liniştită de acasă, la plăcerile vârstei adolescentine pentru a înfrunta cu arma în mână trupele armatei şi ale securităţii”, a povestit Ion Ilioiu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Momentul în care fost împuşcat i-a rămas cel mai clar în minte.

„Lupta noastră n-a făcut decât să întârzie instaurarea comunismului, nicidecum să-l oprească. Grupul «Vulturul Carpaţilor» s-a ascuns, dată fiind situaţia, hăituind şi înnebunind trupele Securităţii. Eu am rezistat în munţi până în august 1954, când, într-o luptă deschisă pe Muntele Avrigului, Securitatea m-a rănit grav. Un glonţ mi-a perforat plămânul drept, ficatul şi coloana vertebrală. De atunci, soarta îmi era pecetluită. Am căzut rănit. Un ofiţer, care m-a descoperit, a început să mă lovească şi să mă târască pe cărările munţilor, prin bolovani, răzbunându-se pentru ceea ce am făcut eu intrând în grupul din munţi”, a mai povestit Ion Ilioiu, în acelaşi volum.

Au urmat apoi patru ani de tortură şi de umilinţe greu de imaginat. „Nu am fost omorât pentru că securiştii sperau să obţină de la mine informaţii despre luptători. Am fost dus la un spital în Sibiu, unde am fost operat. La nici două zile de la intervenţia chirurgicală, au început anchetele. M-au chinuit foarte mult. Au folosit hipnoza la anchete, pentru a obţine ceea ce doreau. Numai credinţa în Dumnezeu m-a ţinut în viaţă. În starea de hipnoză mi se impuneau stări-limită, ca de pildă: «Eşti la marginea unei prăpăstii adânci, nu este niciun fir de iarbă de care să te ţii şi mâinile îţi sunt legate». Fiind hipnotizat, simţeam şi trăiam toate acele stări şi dureri care, de fapt, erau imaginare. Mi-au insuflat stări de iubire sau de ură profundă. M-au înnebunit. Nu aveau ce scoate de la mine, pentru că ei ştiau mai multe decât mine. Ceea ce mi-au făcut era din răutate. Ajunsesem să mă urăsc pentru că trăiam. Îi rugam să mă omoare pentru a-mi opri chinurile”, a adăugat Ion Ilioiu.

 

In 1958 a fost judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. A fost încarcerat la închisoarea din Aiud, de unde nu a reuşit să comunice cu familia. Chinurile din temniţă l-au făcut să îşi piardă parţial vederea.

Decretul de amnistie din 1964 i-a redat şi lui Ion Ilioiu libertatea, dar nu şi viaţa, care avea să-i fie marcată definitiv. Avea 34 de ani, dar parcă trăise 100: era de nerecunoscut. Când s-a întors în satul natal, nici propria mamă nu l-a recunoscut. „Nu mai aveam nicio speranţă. Mă consideram un om fără viitor. Am urmat un tratament la întoarcerea din închisoare, dar nu m-a ajutat să mă vindec. Mi-am întemeiat o familie mult mai târziu. Cu toate acestea, nu consider un timp pierdut ceea ce am făcut. Chiar dacă nu am biruit, sunt cu conştiinţa împăcată. Dacă ar trebui s-o luăm de la capăt, aş proceda la fel”, a mai spus Ion Ilioiu, în volumul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

După întoarcerea acasă, a lucrat timp de 15 ani la CAP, dar s-a pensionat pe caz de boală. Pe lângă problemele de vedere, s-a îmbolnăvit şi de Parkinson. Jurnalista Lucia Baki, singura pe care Ion Ilioiu a primit-o în casa lui, îşi aduce aminte, cu lacrimi în ochi, cât de marcat era bărbatul, deşi trecuseră aproape 40 de ani de la eliberarea sa din puşcărie. „Era extrem de atent la tot ce era în jurul său. Tresărea la orice zgomot. Soţia încerca să-l protejeze şi, cu timpul, nu a mai primit vizite. Parcă încerca să îl ferească de orice i-ar fi putut aduce aminte de chinurile din temniţă. Ion Ilioiu a fost singurul deţinut politic torturat prin hipnoză. A suportat patru ani de chinuri. Povestea că în închisoare, pe lângă alte torturi, erau loviţi cu creionul în testicule. Şi, pentru ca umilinţa să fie şi mai mare, au pus să facă lucrul acesta o femeie. L-am întrebat cum de a rezistat şi mi-a spus că doar credinţa în Dumnezeu l-a ţinut în viaţă. Aceşti oameni credeau cu tărie că binele învinge întotdeauna”, a explicat Lucia Baki.

Eroismul acestor oameni a ajuns subiect de film. Regizorul Constantin Popescu a vrut să arate întregii lumi ororile comunismului şi aşa s-a născut pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe”. Filmul a fost lansat în 2010 şi a avut parte de o premieră şi la Casa de Cultură din Făgăraş, oraşul natal al lui Ion Ilioiu. De altfel, bărbatul a fost singurul care a putut fi prezent la lansare. Ceilalţi 14 haiduci erau deja la ceruri, 13 fiind ucişi în 1957. Doar Ion Ilioiu şi Ion Gavrilă Ogoraru au reuşit să supravieţuiască. Liderul rezistenţei, Ion Gavrilă Ogoranu, s-a stins din viaţă în 2006. Ion Ilioiu a fost aplaudat în picioare, la scenă deschisă, de sutele de oameni prezenţi la premieră. A fost, de altfel, ultima apariţie publică a eroului. Starea sa de sănătate s-a înrăutăţit, iar Ion Ilioiu şi-a pierdut complet vederea.

S-a stins în anul 2012, după îndelungi suferinţe…