Incorect Politic
Aprilie 18, 2022

CERTITUDINEA și hienele convertite în limbrici citați

Ioan Roșca: Sîntem prea puţini ca să ne atacăm reciproc, în numele a ceea ce ne separă, spre satisfacţia adversarilor

Via Certitudinea:

I-am semnalat repetat domnului Manega că publicaţia lui nu pătrunde în ţară, datorită clasicului sabotaj al reţelei de distribuţie. În majoritatea oraşelor din provincie se repetă schema din 1990, cînd pătrundea doar propaganda fesenistă („Adevărul” şi „Azi”) prin filtrul cerberilor presei, care controlează circuitele, de la gară la chioşcuri. Scapă doar cîteva numere în fiecare oraş, dedicate unor „abonaţi”. Încît e perfect posibil ca fiecare număr al revistei să fie masiv absorbit de cei care au interes ca mesajul să nu ajungă la cititorii vizaţi.

De aceea sînt atît de puţine reacţii, faţă de provocările de dezbatere din fiecare număr. Puţină lume are habar că ziarul există.  Domnul Manega nu a găsit leac, deşi are un rol în asociaţia ziariştilor, care ar trebui să fie interesaţi de deblocarea răpîndirii presei. Situaţia nu-i determină să acţioneze, aşteptînd pasiv ca alţii să le creeze cadrul cîştigării vieţii sau renumelui – din condei. Nu fac nimic pentru a desfunda capilarele informaţiei (venele prin care trec reziduurile) dar, în sens invers, fiind pompate de propagandă dinspre centru… adică… lucrînd ca artere). Aşa cum nu fac nici istoricii nimic pentru a asigura înregistrarea temeinică a actualităţii mediatizate, în arhive studiabile ulterior, pentru a nu ni se mai mistifica trecutul. Intrăm astfel în tematica clasică a trădării intelectualilor, subiectul de fond al acestui text.

Blasfemia de a difuza o „fițuică naționalistă”

Un ziar care nu se vinde nu-şi poate acoperi cheltuielile de editare, tipografiere şi distribuire, chiar dacă se bazează pe volunatariatul autorilor. Afacerea trebuie să supravieţuiască, în condiţiile în care succesul depinde de marketing. Probabil, exasperat de boicotul distribuţiei (care face ca sămînţa, oricît de bună,  să nu ajungă în pămînt), partenerul domnului Manega, responsabil cu vînzările… a avut o idee. Discutabilă. Fără a-l informa, s-a apucat să distribuie cîte un exemplar din CERTITUDINEA pe scaunele TNB, unde urma să se producă un „spectacol Dan Puric dedicat Zilei Mondiale a Teatrului”.  S-a declanşat o amplă furtună mediatică, preambul la o vînătoare de vrăjitoare naţionaliste. O sumedenie de voci obscure reclamă balsfemia de a difuza, într-un cadru atît de nobil, o publicaţie atît de imundă, o „fiţuică naţionalistă”.

Nu ar fi decît unul din focurile de paie din care trăieşte presa de nimicuri, dacă criticii s-ar rezuma la a semnala maniera nereglementară în care s-a făcut publicitate. (Deşi şi asta e o greţoasă ipocrizie, din partea unora care din asta trăiesc şi nu fac de mult scandal; într-o epocă în care marile filme sînt întrerupte pentru minutele de reclamă; de, atunci cînd e pe bani mari, e civilizat). Nu mă aştept nici ca să vadă cineva întîmplarea ca pe un act de protest, faţă de ocultarea distribuţiei unei publicaţii incomode. Nu mă miră că pretextul e folosit pentru intimidarea naţionaliştilor care peturbă consensul re-educării mondializante. Dar atrag atenţia asupra caracterului delictual al campaniei de denigrare a unei publicaţii, taxate ca „extermistă”, „naţionalistă”, „antisemită”, „complotistă”, „putinistă”, „antivaccinistă” etc. Într-o ţară normală, propaganda (contrară şi constituţiei) pentru ca o publicaţie să nu fie distribuită/citită  ar antrena răspunderea civilă a celor ce o comit, producînd acţionarilor afacerii prezumabile/dovedibile daunele materiale. Dar România e de mult scena maimuţăririi penibile a civilizaţiilor copiate.

Fiecare cîntăreşte compromisurile celorlalţi în balanţa cedărilor proprii

Să lăsăm aspectul juridic şi să trecem la dimensiunea politică, care impune mobilizare (de aceea scriu acest text). Forţele care vor ca nimeni să nu mai stea în calea îndobitocirii/domesticirii ideologice impuse de uzurpatorii statului aservit colonial cred că au o ocazie de sporire a intimidării, valorificînd capitalul de laşitate cultivată metodic. Mizîndu-se pe teama de mazilire de către stăpînii coloniei, un levier bun pentru a forţa desolidarizări faţă de promotorii unei publicaţii incomode, se cere demonstrativ capul directorului Mircea Rusu (deşi nu are nici o legătură cu plasarea ziarelor pe scaune). Ministerul Culturii va declanşa ancheta şi va alerta procuratura; etc.  Spre stînjeneala domnului Manega, care nu ar dori ca alţii să aibă de suferit de pe urma acestui incident, cu care nu au nici o legătură. Îi înţeleg jena şi constat camaraderia culturală, dar îi atrag atenţia să nu treacă neatent, din grija faţă de ouăle sparte de forţele represive, pragul de a tolera batjocorirea publică a CERTITUDINII, ca fiţuică dezonorantă. Căci atunci se vor supăra cei ca mine. Fiecare cîntăreşte compromisurile celorlalţi în balanţa cedărilor proprii.

Unde este conținutul infam?

Am recitit numărul 104, pus pe scaune la 27 martie. Care ar fi articolele ruşinoase? Cel în care Eminescu ne aminteşte cine sînt băştinaşii acestui pămînt? Cel în care Florin Constantiniu îl omagiază pe Cuza sau cel în care Marian Ureche descrie infiriparea instituţiilor din vremea lui?

Cel în care Moiş/Corneanu povestesc acţiunea noastră la Budapesta? Cel în care Radu Theodoru face apel la dragoste de neam sau în care Manega denunţă poziţia jalnică a MAPN faţă de acest stindard? Cel în care Dan C. Ionescu îndrăzneşte să vorbească de „ţigani”? Cel în care Ioan Aurel Pop pledează pentru întreţinerea identităţii naţionale?

Cel în care Caragiale semnalează şantajul evreiesc? Segmentul 134.3 din Constituţia Cetăţenilor, în care se propune emanciparea lor financiară? Critica adusă pseudo-democraţiei, de Aurel C. Popovici? Epopeea lui Dumitru Dan în jurul pămîntului? Diatriba lui Mirel Palada contra servilismului neocolonial?

Referirea lui George Coandă la problema Gurilor Dunării? Opinia lui Ovidiu Hurduzeu despre „marea resetare”? Denunţarea farsei progresiste – în stil Dan Diaconu – , dublată de recenzia cărţii lui Marcel Seserman despre bancocraţie?

Citatul din Corneliu Dan Niculae, sau referirile mele la el – din episodul 11 al serialului, dedicat cotropirii economice? Perspectiva lui Pamfil Şeicaru asupra eliberării de la 23 august, dublată de a lui Şerban Popa despre perenitatea pactului Ribentropp-Molotov? Opinia lui Ionl I. Brătianu despre transformarea UE într-un lagăr tip URSS? Incursiunile lui Constantin Giurginca prin „Arhivele transcendente”? Micile eseuri ale lui Perpelea, Puric, Gîfu, Rotaru, Deleanu? Unde este conţinutul infamant?

Important e să rămînem solidari pe proiectele care ne unesc

    Dintre autori, mă opresc asupra lui Dan Puric, căci „scandalul” s-a produs la un spectacol al lui. Este deci într-o poziţie delicată – deşi nu e implicat în eveniment. Dacă se delimitează de colegii crezului într-o Românie suverană, validînd bălăcărirea lor de toate oficinele/marioneteele puterii instalate la Bucureşti peste poporul român, îşi aruncă peste caracter o umbră /lumină greu de uitat. Sîntem prea puţini ca să ne atacăm reciproc, în numele a ceea ce ne separă, spre satisfacţia adversarilor. Mie nu-mi place ce spune Dan Puric românilor. Îl consider dulceag/exaltat/amăgitor, filtrînd pedagogic polenul din viaţa unei populaţii grav tarate. Dar e dreptul lui să-şi aibă perspectiva/strategia proprie de vindecare a neamului la care ţine; şi eventual, să nu-i placă nici lui poziţia mea. Important e să rămînem solidari pe proiectele care ne unesc. Şi să ne respectăm dreptul la opinie proprie, fara a recurge la acuzaţii de rea credinţă (pînă la proba contrară).

De exemplu, cine dintre mucoşii ce-l numesc pe Iurie Roşca „trădător” poate şti dacă actuala lui pledoarie pentru neutralitate (aspiraţie respectabilă, chiar dacă e iluzorie) nu se datorează descoperirii/constatării că România cu care urma să se unească Moldova (şi ca să scape de dominaţia rusă) e o ţară deja ocupată de imperiul advers? Poate cineva lua în răspăr părerea că lumea evoluează sinistru, către domesticirea în ferme umane, dominate de marile imperii (american, rus, chinez etc), cînd totul indică acest destin, plămădit inexorabil de capacitatea omului de a lua pe alţii în stăpînire?

Oamenii de cultură – paraziţi ai poporului care îi hrăneşte

    Să trecem la problema demiterii lui Rusu, care, din cîte se vede,  nu se consideră angajat în vreo mişcare de eliberare, vazîndu-şi onorabil/clasic/cuminte de carieră. Nu ştim cum va reacţiona în continuare, dar putem porni de la oricîte studii de caz, ca să observăm mecanismul înregimentării în sistem şi fugii de pericole. Aşa au făcut şi după 1989 „oamenii de cultură”, cuprinşi de inspiraţii creative şi lăsînd ţărişoara de izbelişte.

Nimeni/nimic nu le-a putut ostoi nevoia/pofta de sinecuri şi nici nu a apărut vreo oglindă în care să se vadă, îngreţoşîndu-se. Comuniştii au înţeles cu cine au de-a face şi i-au amorţit cu mici privilegii, astfel că mai nimeni nu a stînjenit Cîntarea României. Prealuminaţii nu se simt datori celor care îi ţin în spate material, cărora le ofera mici diversiuni spirituale, minime, şi banalize exprimate româneşte. Ei îşi validează reciproc valoarea, în cercul topurilor culturale dîmboviţene, învîrtindu-se aristocratic printr-o cultură marginală/provincială, un spaţiu de care nu a auzit mai nimeni în afară. Aşa cum nu ştie nimeni de ce macină oamenii de teatru, prozatorii, compozitorii, regizorii etc. – din Bulgaria, Slovenia, Mutenegru, Australia, Egipt, Congo, Kazasthan, Iraq etc. Contribuţia noastră la fluxul spiritual al lumii fiind limitată, din cauza posturii minore, producătorii locali de cuvinte/poveşti ar trebui să fie evaluaţi în funcţie de aportul la constituirea coloanei vertebrale a neamului lor, operînd în stratul profund al comunităţii, ca elemente hormonale, catalizatoare, anticorpice. Atât în sensul apărării coerenţei interne de agenţi dezagregatori, cît şi în sensul construirii schelăriei spirituale. Dacă nu fac asta – aşa cum le cerea Eminescu – ba mai mult, funcţioneaza ca mercenari în slujba ocupanţilor vremelnici/ propagandei antinaţionale,  oamenii de cultură sînt doar paraziţi ai poporului care îi hrăneşte.

Medici năimiţi de firmele de medicamente, profesori care-şi tîmpesc elevii, vînzîndu-le note, parlamentari care nu ne reprezintă, preoţi traficînd cerul

Parazitismul acesta mercenar, oricum s-ar acoperi cu spoieli, cu sosuri fine, cu înlocuitori propagandistici, miroase specific.  Magicienii vorbăriei par stimabili doar celor fără discernămînt. Eu nu am respect nici complexe faţă de cohorta de „specialişti” şi „maeştri” ce s-a oploşit prin facultăţi, institute, teatre etc.; şi nu acord circumstanţe atenuante celor care-şi trădează neamul ca să-şi hrănească familia/vanitatea. E dreptul lor, să le fie de bine, dar  ramân nişte hiene convertite în limbrici citați. Mofturile spiritualiste nu-i  deosebesc de alte tipuri de paraziţi, cum ar fi cei birocratici. Aceeaşi descurcare parşivă. Să nu uităm unde ne-a adus sinusioda coborîndă a progresului: medici năimiţi de firmele farmaceutice ca să distribuie medicamente, profesori care-şi tîmpesc elevii, vînzîndu-le note, avocaţi care nu-şi slujesc clienţii şi judecători nedreptăţitori, parlamentari care nu reprezintă, preoţi traficînd cerul etc. Sînt sceptic în faţa nenumăratelor semne că stingerea fricii de Dumnezeu şi aspiraţiei morale a lăsat liberă căderea gravitaţională în egoism; de ce ar fi cultura o excepţie de la decadenţă, dacă filosofia s-a împotmolit în vid? Nu sînt animat de speranţe, ci  de adeziunea inerţială, la o datorie din trecut proiectată spre viitor; şi de revolta faţă de prăbuşirea civilizaţiei şi degenerarea speciei umane.  Nu sînt deci prea comestibil, pe piaţa culturii.

Adrian Cioflîncă și penetrarea arhivelor CNSAS, ca spion în misiune

Dar nu pot tăcea, cînd piticaniile puse să latre ne proclamă, în bloc,  ca nefrecventabili.  Reacţionez din postura de contributor al CERTITUDINII faţă de ce văd că scriu despre ce scriem noi, nişte indivizi care n-ar avea curajul să ne înfrunte ideatic la o masă rotundă; aşa că încearcă să ne trimită în faţa unor procurori cu sarcini clare. Disputa  cu userei/uşurei ca Iulian Bulai, care habar n-au despre ce scriem noi,  nici nu ar fi dreaptă, căci sînt prea bine documentat – şi pe verticala subiectelor de studiu, şi pe orizontala viziunii integrale, sintetice, istorice.

Un profil mai semnificativ are Adrian Cioflîncă, care a cerut şi el demiterea lui Rusu pentru colaboraţionism antisemit. Citatele care redau activitatea cras anti-românească a acestui om nu ar încape într-o antologie Certitudinea (dar ar merita grupate într-un rechizitoriu). Începînd cu penetrarea arhivelor IICC/CNSAS, ca spion în misiune, pentru a extrage declaraţiile smulse de securitate prin tortură „antisemiţilor”  (şi folosite  de tribunalele poporului); continuînd cu săpaturi frenetice în căutarea unor gropi comune, cu grija de a arăta că şi românii sînt de vină, nu numai nemţii – care şi-au recunoscut repsonsabilitatea; valorificînd perseverent  munca aceasta intensă pentru a legitima pretenţiile de despăgubiri ale evreilor. Obiectivul acestui ins, folosit oficial de beneficiari, fiind de a lovi maxim bugetul României. Oare cum ar trata Israelul un Vanunu… atît de sîrguincios?

Vânzarea României la trocul dintre imperii

    Termin amintind că pe alt 27 martie, Bugeacul , actual acaparat de Ucraina, s-a întors la ţara mamă – deci despre asta trebuia să se vorbească nu despre zile mondiale – care ne amintesc de internaţionalismul Clarei Zetkin…). Nu vi se pare jenant că se discută despre „întinarea” spectacolului de la TNB, susţinut de un „putinist”, într-un moment în care toată floarea intelectuală a României, tace mîlc privind deţinerea ilegitimă a Bugeacului şi Bucuvinei de către o Ucraină căreia i se contestă chiar acum – frontal – deţinerea unor teritorii? Îşi pot privi suficienţa în oglindă culturnicii români care nu folosesc acest prilej pentru a aminti/semnala întregii lumii, pe orice cale, că ne-au fost prădate (de ruşi)  teritorii pe care românii, adevăraţii băştinaşi, sînt trataţi în bătaie de joc de ucraineni?

Şi dacă data viitoare, în vreo sală de spectacole, se apucă vreun nebun să pună pe scaune harta României Mari, vor avea neruşinarea să protesteze că le-a fost întinată cultura? Primind ordin (de la ocupanţii reali/actuali… care ne-au cumpărat de la ruşi prin 1990… şi care ne pot oricînd vinde înapoi, la trocul dintre imperii, după ce ne folosesc drept carne de tun) să se agite nordatlantic sau esteuropenist, paraziţii îi denunţă pe suporterii imaginari ai ruşilor, care ar putea veni peste noi… Caz în care pariez că lătrăii de profesie nu s-ar repezi la gîtul noilor atacatori/ocupanţi, ci ar pleca iute, pe unde şi-au aranjat „exit”-ul, ca să nu ajungă în postura bieţilor „boat-people” din Vietnam sau Afganistan.

Colaboraţionism fără riscuri, cum şade bine „băieţilor deştepţi”.