Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos

Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat şi batjocorit – mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă.

L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viaţă, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat şi confruntat credinţa creştină cu islamul, budismul, confucianismul şi, fireşte, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul şi neo-Protestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismu…

Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totală, înfometat şi dezbrăcat. Mai mult de 15 ani am stat în încăperi comune -unele mai mici, altele mai mari; am trăit acolo, zi şi noapte, silit, ca şi toţi ceilalţi, să folosesc „ tineta “pentru necesităţile fizice (un fel de hârdău). Uneori eram îngrămădiţi opt deţinuţi într-o celulă de 61/2 picioare pătrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile şi sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipă. Teroarea exercitată de gardieni, foamea, frigul şi bolile păreau de-a dreptul suportabile în comparaţie cu oroarea care se instala între oameni diferiţi, disperaţi şi adeseori decăzuţi, descompuşi.

Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram înfometaţi şi dezbrăcaţi. Lucram în vii şi grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi. Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame şi adeseori eram distrofic din cauza malnutriţiei. Mi-a fost frig în toţi anii aceia de închisoare. Am fost bătut, chinuit şi torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistenţei fizice şi psihice [spirituale]. Am cunoscut direct înspăimântătorul domeniu al trăirii sub limitele suportabilului. Ani întregi am fost ameninţat cu moartea. Mi se cerea mereu „ sufletul” din mine. Mi-au oferit adesea viaţa, preferând perspectiva morţii tocmai pentru a-mi salva sufletul, conştiinţa, integritatea -şi numai Dumnezeu m-a ferit de prăbuşire. Nu există om care să poată rezista tuturor acestor chinuri.

Mulţi – mulţi ani, cam 15, am fost terorizat cu spectrul „ reeducării” în scopul „restructurării” mele şi „spălării creierului”. Doar purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a salvat. Am îndurat teroarea din partea temnicerilor, dar şi una şi mai feroce din partea informatorilor şi asasinilor din chiar rândurile deţinuţilor, care trecuseră de partea puterii politice. Am cunoscut fiinţe omeneşti dezamăgite, cu expresii diavoleşti pe chipurile lor şi care săvârşeau fapte demonice. Am fost înconjurat de o atmosferă de tovărăşie de demoni, care pendula între răutate şi criminalitate. Am purtat de grijă unor oameni pe moarte: unii deznădăjduiţi, alţii în stare de revoltă, alţii calmi. Am văzut „sfinţi” care radiau lumină, murind într-o atmosferă cerească. Am ascultat vorbind profesori, savanţi, oameni de litere — şi am învăţat mai mult decât într-o universitate. Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.

Am cunoscut burghezi şi comunişti atât ca oameni liberi, cât şi ca deţinuţi. Şi pe toţi i-am cernut prin Duhul lui Hristos în Care m-am străduit toată viaţa mea să trăiesc. La capătul acestei amare experienţe numai Hristos rămâne în mine viu, întreg şi veşnic…

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi fireşte şi, Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. In slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie.

Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viaţa mea este Hristos. Mintea mea doreşte şi caută numai voia lui Dumnezeu. Nădejdile mele sunt la bucuria făgăduinţelor Lui. Sunt conştient de natura mesianică a Credinţei Creştine şi vreau să slujesc acestei Credinţe în mod desăvârşit până la moartea mea. Îi iubesc pe oameni şi, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva eternităţii; de aceea prefer să mor decât să îngădui o degradare sufletească sau a conştiinţei. Ştiu bine că mă găsesc în luptă cu forţe uriaşe care mă pot zdrobi şi mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască înţelepciune, putere şi ocrotire.

Deşi din punct de vedere fizic sunt bolnav şi cu toate că am nervii peste măsură de sensibili, mintea îmi este sănătoasă şi întreagă, iar gândirea limpede. M-am retras intenţionat din lume, pentru că oamenii din lume mă împung şi mă atacă, iar eu nu mă pot apăra altfel de ei. Nu pot sluji decât doar prin rugăciune, iubire, meditaţie şi dând mărturie. Slujesc pentru a-mi păstra sufletul întreg, nevătămat. Doresc să am un sfârşit creştinesc. Sunt pe deplin conştient că am acumulat experienţe semnificative, dumnezeieşti, omeneşti, şi, prin urmare, am obligaţia să las o moştenire. Nu sunt iubitor de slavă deşartă şi doritor de a-mi scoate în evidenţă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.

Trăiesc singur, izolat, tăcut. Văd dezastrul spiritual, politic, economic şi militar în care se găseşte lumea şi nu cred că ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, până în momentul în care îşi va deschide mintea spre a primi adevărurile lui Dumnezeu, ca să aibă Credinţa mărturisirii autentice. Doresc să-mi fac deplin datoria. Ştim că lumea este cuprinsă în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc.

Astăzi, întocmai ca acum treizeci şi unu de ani, mă simt strâns aproape de Valeriu şi, împreună cu el, strâns aproape de Domnul nostru Iisus Hristos.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pp. 17-18)

Scrisoare către duhovnicul meu

Aseară am avut senzaţia că mă sting. Nu ştiu de unde exact provenea răul acela, căci mai toate organele îmi sunt afectate. Viaţa mi se stinge încet în viaţa veşnică.

Am avut o noapte odihnitoare şi m-am trezit oarecum refăcut,  deşi se simte o undă a morţii în trupul meu. Duhul însă e viu şi treaz.  Mai am încă de dat ceva lumii acesteia.  Dăruirea de sine este bucuria mea.

Gândul mi-e concentrat în mine însumi. Am senzaţia că lumea e vis, descoperire şi miracol. E splendidă întruchiparea asta firavă şi  trecătoare a lumii!

Mi-e  dragă lumea, mi-e  tare  dragă. Merită să te jertfeşti pentru mântuirea  unei astfel de minunate alcătuiri! Spre a o înţelege pe ea şi a-mi descifra propriul meu rost, am  clar  în  minte  realitatea  satanică  şi  păcătoasă,  cu  sensul  apocaliptic al istoriei.  Aşa se face că nu sunt tulburat de cumplita dramă a vieţii personale şi nici de  adâncul abis al lumii  moderne.  Văd  bine  cum  o  iconomie  providenţială veghează şi dă sens lumii de oameni, lumii de îngeri şi lumii de materie.

Un dat  armonios şi  robust  se desfăşoară în univers şi  se oglindeşte în conştiinţa mea. Mă  simt frate cu toţi  oamenii  şi  legat de tot ce se petrece în creaţie, căci  în toate, totul este Dumnezeu. Îi  simt  prezenţa în adâncul nemărginit din duh, cât  şi  în adâncul nemărginit  din materie. Prin  nemărginirea duhului  se deschide poarta spre Iisus Hristos,  Logosul care a creat lumea şi apoi a coborât şi în sufletul omenesc, îndumnezeindu-l. La acest gând mă cutremur, căci  nu  sunt vrednic să-l  înţeleg, dar  cunosc prin credinţă taina lui. Taina mântuirii  lumii  mă preocupă.

După ce m-am trezit,  am privit cum răsare soarele şi păsărelele încep să ciripească. Primăvara asta este secetoasă şi mă umple de griji.  Apoi am cercetat, puţin melancolic, chilia camerei  mele. Am pipăit masa de lucru, hârtia şi  stiloul. M-am aşezat pe scaun şi am stat o vreme dus pe aripi de gând. Chemând Numele de  foc  mistuitor, mă aşez în Duh Sfânt, supus, cuminte  şi  mulţumit. Aştept veghind, gata de slujire. Aşa am început aceste pagini.

Sunt câţiva ani de când doresc să am o lămurire cu duhovnicul meu; se pare că azi s-a plinit acest soroc.  Pun faţă-n faţă viaţa mea voită de Dumnezeu cu viaţa lumii voită de Dumnezeu, căci numai aşa pot să-i  spun iscusitului  meu duhovnic ceea ce mă frământă şi am datoria a-i mărturisi.

Citind  adâncurile fiinţei mele, găsesc că trăsătura definitorie a personalităţii mele a fost  comuniunea cu Dumnezeu, prin necesitatea credinţei, printr-o mare capacitate de dăruire şi prin puterea de mărturisire a Adevărului. Pe aceste trei valori s-a realizat în mine bruma de om ce sunt azi, la bătrâneţea anilor şi  la  maturitatea  duhului. Tot  în  adâncurile sufletului sunt şi multe trăsături negative, cum ar fi umplerea  de  sine, nestăpânirea simţurilor şi puţinătatea memoriei. Însă cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cele negative le-am supus celor sfinte din mine.

Pronia cerească mi-a  împărţit  viaţa în jumătate pe la mijlocul secolului  20. Cum această epocă a fost  excepţional  de tensionată,  iar  eu am intrat în focarul ei  cel  mai  intens,  suferindu-i  toate contorsionările şi  abisurile, am avut ce învăţa. Căci nu e simplu să iei parte activă la tensiunea dintre Stalin, Hitler şi Reagan, ori  să treci  din  burghezie în fascism şi  din fascism în comunism, sau lucru uluitor de grav – să vezi cum Ierusalimul lui Hristos trece de sub stăpânirea islamică sub stăpânirea talmudică.  Aşa se explică tumultul vieţii mele, deşi sunt un biet anonim pe care nu-l cunoaşte decât temniţa.

Eram tânăr elev când viaţa mi-a fost drastic orientată de o întâmplare străină mie. Atunci  în capul meu erau idei democrato-liberalo-cosmopolite, aşa cum le prinsesem de la tatăl meu. Într-o zi, pe o bancă, într-un parc, un tânăr, cu un aer de arhanghel ce  vesteşte o minune, mi-a  zis: „Tu  crezi  în  Dumnezeu?”. Surprins,  i-am răspuns cu sinceritate: „Cred!”.  „Răspunzi aşa de uşor pentru că nu ştii  ce e credinţa.  Credinţa trebuie mărturisită cu putere şi  de este nevoie,  trebuie să-ţi  dai  viaţa fericit  pentru Hristos!”,  mi-a zis el.  Am rămas uimit.  S-a făcut  o mare deschidere în mintea mea şi i-am spus: „Nu m-am gândit niciodată la aceste lucruri”.  „Tu eşti  străin de sfinţii  şi  martirii  acestui veac”,  m-a avertizat  el  pe un ton profetic.  „Ce trebuie să ştiu?”,  l-am întrebat. „Cum, tu nu citeşti  ziarele,  nu ştii ce s-a petrecut?!”^.1… 

Acel tânăr nu era un arhanghel, ci un flutură-vânt, un mic aventurier peste care bătuse Duhul Sfânt pentru câtva timp.  A dispărut pentru totdeauna din viaţa mea şi n-am mai auzit de el.  Eu însă am făcut din credinţă un concept sincer de viaţă nouă, propunându-mi înnoirea mea personală, cât şi înnoirea lumii în care trăiam.  Formarea mea pe această cale n-a avut un îndrumător încercat,  ci s-a făcut din prisosul  de dar  şi  har  ce mi  l-a dat Duhul  Sfânt. Aşa m-am trezit  angajat  în lupta cu păcatul din mine şi din lume.

La început erau nişte generalităţi conform cărora mă orientam. Şi aşa am intrat în conflict cu egoismul lumii burgheze, cu ateismul ideologiei comuniste şi  cu  orgoliul  rasismului  fascist.  Tuturor  acestora L-am opus pe Hristos,  deşi  la vârsta  aceea  nu  eram prea  clar  în  ideile mele. Cu  părere  de  rău  mărturisesc  că preoţii de atunci  şi  literatura ce mi-o serveau ei  nu au fost  suficiente pentru setea ce ardea inima mea. Totuşi,  bruma de educaţie creştină ce s-a făcut în şcoli, cât şi atmosfera evlavioasei noastre naţiuni au dat primii germeni ai credinţei din mine.

Un rol important în formarea conştiinţei  mele l-a avut  bunica mea, care  era  analfabetă şi mama, care  ştia  puţină carte;  amândouă erau  personalităţi puternice, echilibrate şi impresionante.

Societatea de dinainte de al doilea război mondial era în descompunere prin abuzuri, crime, dezmăţ şi lăcomie. Tineretul era dezorientat şi frământat. Aşa se face că şi tinereţea mea a fost pigmentată cu unele vicii ale epocii şi vârstei.

Eram nemulţumit  de mine şi  de lumea în care trăiam.  Fiind condus mai mult de sentiment decât de raţiune, mi-am exprimat, aşa cum puteam să o fac la vârsta aceea, refuzul meu faţă de o astfel  de lume.  Consecinţa a fost  că m-au întemniţat burghezii², apoi fasciştii³ şi la urmă comuniştii, în ordinea în care ei s-au perindat la putere.

Dar  nici în temniţă nu am fost prea înţelept şi m-am luptat cu morile de vânt.  Un  criminal  odios şi  libertin  pătimaş m-a chinuit  până ce m-a înfrânt, silindu-mă să recunosc public că el este un om de onoare, iar eu un calomniator şi un bandit.  Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: „Sunt  un ticălos!”.  Acesta a fost  momentul  crucial  al  vieţii  mele lăuntrice: conştiinţa păcatului,  mai precis,  umilinţa.

Deşi  credeam şi  mă rugam ore întregi  pe zi, făceam rugăciuni  şi  de noapte, citeam zilnic Sfânta Scriptură şi  studiasem teologia şi literatura creştină, totuşi  nu ajunsesem la o viaţă lăuntrică. Continuam să studiez dreptul, filozofia, politica,  sociologia şi pedagogia, informându-mă din toate domeniile care analizau sufletul omenesc. Aveam impresii  bune despre mine însumi  şi  nu reuşeam să-mi înfrâng orgoliul.  Cu toate acestea aveam conştiinţa unor  păcate general  omeneşti, dar nici pe  acelea nu puteam să le spovedesc din cauza  aceluiaşi  amor  propriu amestecat cu ruşine. Mai târziu aveam să aflu că satana îi dă omului ruşinea pentru virtute şi neruşinarea pentru păcat.

Deci eu ascundeam de mai înainte în mine o intimitate pe care singur o  reprobam. Acum însă, prin  înfrângerea  suferită, îmi  fusese  distrus  nu  numai orgoliul, ci mă desfiinţasem pe mine însumi în ochii mei, încât  îmi  devenisem insuportabil⁴. Şi  fiindcă  nu  ştiam  cum  să  ies dintr-o  astfel  de  situaţie, am deznădăjduit. S-a făcut o beznă cumplită într-un fel de degringoladă interioară. În hăul acela se manifesta un orgoliu rănit şi o minte dezorientată. Satana mă împingea spre cel  mai  cumplit  dezastru. Moartea îmi  apărea ca unica alternativă. Şi  ştiam că mor  ca un neom.  Mai  ştiam că nu sunt  vinovat  şi  că moartea este o prăbuşire ultimă a sufletului meu. În împrejurarea aceea eram singur şi chiar de aş fi  fost  cu  cineva, aş fi fost incapabil să-i cer ajutor, poate chiar aş fi refuzat intervenţia unei persoane ce ar  fi sesizat drama mea, căci în mod pervers încă era mai  tare  în  mine orgoliul decât  smerenia. Au fost zile de  beznă  orientată  spre neant.

În  împrejurarea  aceea,  izbăvirea  mi-a  venit  de  la  milostivirea dumnezeiască, ce mi-a fost vestită de un preot. Preotul respectiv ţinuse în temniţă o  conferinţă  în  care  vorbise  despre  muntele  Athos ca  exponent  al  spiritualităţii ortodoxe, spiritualitate în centrul  căreia se află isihia, adică rugăciunea liniştirii. Vorbise de închiderea duhului  în  materie,  a minţii  în inimă,  prin repetarea unei rugăciuni  foarte scurte,  cu ajutorul  căreia se ajunge la o deplină pace interioară, până ce mintea îşi  vede propria ei  lumină şi  în ultimul stadiu, iluminarea,  ajunge să  fie  inundată de lumina taborică. Împărtăşirea de lumina taborică înnoieşte lumina duhului omenesc, în aşa fel încât şi cel mai păcătos om, omul  tuturor dezastrelor,  se poate naşte din nou, curăţit şi înnoit în demnitatea cea dintâi a firii.

Cam atât îmi aminteam,  dar esenţial pentru mine,  în starea în care mă aflam,  a fost faptul că am crezut că Dumnezeu poate curăţa şi înnoi sufletul meu. Atunci s-a deschis un licăr  de lumină în întunecatul meu suflet. Am hotărât să mă încredinţez deplin lui Dumnezeu pentru toată viaţa. Cum însă nu ştiam nici măcar formula  acelei  rugăciuni⁵, am  luat  drept  model  cuvintele  cu  care  se  încheierugăciunile tipicului ortodox şi am început să le repet pe acelea.

O făceam cu disperată speranţă şi duhul meu era plin de râvnă, dar nu aveam experienţă. În curând aveam să descopăr că nu merge chiar aşa de simplu şi am combinat  cu acatiste şi  alte rugăciuni. Nici o altă preocupare nu-mi  doream, deşi  gândurile năvăleau în cugetul  meu. Trupul îşi cerea şi el unele drepturi. Lumea mă urmărea cu imaginile din amintire şi cu idealurile pe care le nutrisem. Concentrarea în duh se dovedea dificilă şi nu reuşeam să pun ordine în mine însumi. A rămas însă nestrămutată credinţa în Dumnezeu şi în puterea rugăciunii.

Celula  se  dovedeşte a fi, pentru  oamenii  atraşi  de  Dumnezeu,  un mediu mai dur şi mai prielnic chiar decât chilia,  numai că solicitarea credinţei e cu mult mai severă. Câteva luni am trăit în izolarea aceea deplină, orientat numai de inima mea credincioasă,  dar  fără o orientare a minţii.  Aveam mare nevoie de unduhovnic  căruia  să-i  încredinţez  toată  intimitatea  simţămintelor  mele  şi  să-i  cer să-mi fie călăuză.  Ştiam că preotul are har  şi credeam că el poate să-mi transmită puterea  şi  lumina  dumnezeiască  de  care  aveam nevoie  şi după care  râvneam cu atâta nesaţ.

Şi  a venit  şi  ziua în care s-a terminat  izolarea.  Eram tot  în temniţă, dar  printre deţinuţi erau şi preoţi.  Cu toate deciziile şi dorinţele mele,  când a fost să trec la fapte, am simţit  din nou opreliştea amorului  propriu de a mă spovedi, numai  că de data asta am înfrânt-o.  Căci nu m-am jucat  nici  cu cuvântul,  nici  cu viaţa  şi  nici  cu  cele  sfinte.  Tot  ce  am  făcut  a  fost  sincer,  chiar  atunci  când, dezorientat  fiind, am greşit.  De aceea înţeleg prea bine de ce apostolii  puneau pe primul  plan învăţătura Domnului;  căci  omul  auzind,  ştie,  şi  va veni  şi  momentul prielnic  ca  să  rodească  sămânţa  aruncată  cu  generozitate.  Aşa  s-a  întâmplat  cu mine şi e bine aşa.

Am ales pe cel mai cuvios dintre preoţii de acolo şi i-am cerut să mă spovedească. El m-a întrebat:

– Eşti pregătit de spovedanie?

Contrariat, i-am răspuns: – Da!

– De când nu te-ai spovedit?

– De mult.

– Ai  făcut  vreodată  o  spovedanie  adevărată,  sinceră,  care  să-ţi schimbe viaţa?

Preotul pusese degetul pe rana sufletului meu. I-am răspuns:

– Acum doresc să fac acest lucru, pentru asta am venit aici.

El m-a scrutat şi mi-a zis:

– Pentru  că  te  cred  sincer, consider  că  datoria  mea  de  preot  este să-ţi spun că nu eşti pregătit de spovedanie.

– Ce trebuie să fac pentru asta?

– Poţi face ce-ţi spun eu?

– Pot! am răspuns categoric.

Preotul  s-a  recules  puţin  şi  apoi  mi-a  făcut  o  destăinuire  care  m-a impresionat.

–  Ştii,  a zis el,  eu sunt iconomul Tainelor lui Dumnezeu,  dar nu am ajuns să fiu un bun duhovnic.  Nu cunosc bine sufletul omenesc,  fiindcă nici eu nu am o experienţă sufletească pe măsura misiunii sfinte ce o împlinesc. Altădată nici nu  se  dădea  voie  oricărui  preot  să  fie  duhovnic,  ci  numai  celor  cu  har  şi  cu experienţă  în  duhovnicie.  E  o  răspundere  imensă  să  umbli  în  sufletul  omului, răspundere cum nu există nici  una,  nici  în domeniul  tehnic,  nici  în cel  biologic, social, medical  şi  nici  în filozofie. Aici  lucrezi  cu sufletul  omului,  îndrumându-l să  se  orienteze  între  Dumnezeu  şi  satana,  între  duh  şi  materie,  între  veşnicie  şi vremelnicie.  De  aceea  mă  socotesc  nepriceput  pentru  o  astfel  de  lucrare,  iar  o simplă formalitate îndeplinită evlavios nu mă mulţumeşte.

– Atunci ce-i de făcut?

– Sunt două căi: ori să-ţi dau o anumită lectură să o faci şi singur să te lămureşti, ori să te trimit la un mare mântuitor de suflete omeneşti, care ştie să vindece toate rănile. Şi eu tot lui îi  datorez puţintica viaţă duhovnicească de care m-am învrednicit. Ce alegi? Am stat şi am reflectat, apoi am zis:

– Cred  că  cea  mai  înaltă  cale  e  îmbinarea  acestor  două  căi.  Prin urmare, primesc să fiu îndrumat de acel doctor de suflete, fiindcă strădaniile mele de a mă orienta de unul singur prin lecturi nu m-au mulţumit.

–  Gândeşte-te încă o dată ce hotărâre capitală este aceasta!  Poţi  să asculţi de altul,  să te supui altuia cum te-ai supune lui Dumnezeu? E o smerenie de care puţini oameni sunt capabili!…

Simţeam  şi  eu  că  se  deschide  o  cale  foarte  îngustă  şi  severă,  dar fierbintea  dorinţă  de  a mă  afla  în  harul  dumnezeiesc  m-a  îndemnat  să  răspun dafirmativ. Preotul a continuat:

–  Asta e propunerea mea, rămâne să văd ce zice şi  Arsenie,  fiindcă el  nu se angajează decât  cu oamenii  care iau în serios mântuirea şi  cele sfinte.  El nu e omul jumătăţilor de măsură,  ci  merge numai  pe calea împărătească. Dacă va socoti  că nu eşti  pregătit  pentru un astfel  de drum înalt,  s-ar  putea să trebuiască să-ţi găseşti alt îndrumător.

Arsenie [Papacioc] era cu câţiva ani mai mare decât mine.  Eram prieteni,  dar nu exista o afinitate între noi tocmai din cauza unei intransigenţe pe care o sesizam la el,  după cum şi  el  era nemulţumit  de o  anume superficialitate a mea.  Având  învedere aceste relaţii,  mi-a fost greu să înving împotrivirile ce au apărut imediat în inima  mea: Tocmai  lui?  De  ce  nu  la  altul,  de  care  sunt  apropiat  sufleteşte?  Să recunosc deci că el are dreptate? Să dovedesc că sunt inferior lui? Ba chiar  să mă supun lui?…  Astfel de porniri năvăleau din adâncimile sufletului meu,  dar  au fost zăgăzuite de hotărârea mea de a mă smeri cu orice preţ,  găsindu-mă vrednic de tot dispreţul.

Preotul mi-a cerut să trec a doua zi pe la el spre a-mi da răspunsul lui Arsenie.  Şi  Arsenie  m-a  primit.  În  mine  însă  s-au  produs reacţiile  negative  şi dureroase  ale  eului  care  se  simţea  jignit.  Pornisem însă  pe  această  cale  şi  eram hotărât s-o continui până la capăt, de aceea m-am dus la Arsenie.

Colac peste pupăză,  la Arsenie îl găsesc pe Virgil [Maxim]⁶,  un alt prieten,  mai tânăr  decât  mine,  cu  care  nu  eram apropiat  sufleteşte,  fiindcă  era  ucenic  al  lui Arsenie.  Surpriza de a-l găsi acolo mi-a căzut rău la inimă. El a vrut să se retragă, dar Arsenie l-a reţinut, spunându-mi:

– Cred că nu ai  nimic împotrivă ca Virgil  să fie de faţă. Dar dacă vrei să plece, va pleca.

–  Nu, am zis eu, îl rog să rămână!

Şi  în  mine  s-a  născut  dorinţa  de  a  birui  asupra  mea  însumi.  Era  o umilinţă în plus pe care mi-o impuneam şi  care mi-a prins foarte bine. I-am spus lui Arsenie că am venit să intru în ascultarea lui, ca să mă spovedesc. Arsenie e un om mai  mult mărunt, roşcat, ager, energic,  autoritar  şi direct. El  reduce repede lucrurile la esenţa lor  dintre bine şi  rău,  afirmă binele şi nu face nici  o concesie răului, din care cauză pare rigid şi  necruţător, poate prea simplist. Înainte de a-mi da un răspuns,  m-a invitat la o discuţie generală care s-a concretizat în întrebarea:

–  Ce te leagă pe tine de Dumnezeu?

– Credinţa, am răspuns eu.

– Credinţa cu fapte ori fară fapte?

– Credinţa cu fapte. Şi  nu numai  cu fapte, ci cu toată viaţa, m-am descărcat eu.

– Frumos ce spui, dar nu-i suficient să crezi. Altceva ce te uneşte de Dumnezeu?

– Dragostea.  Îl  iubesc.  Îl  iubesc  mai  mult  decât  pe  mine  însumi. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru El.

– Din  câte  te  cunosc  eu,  eşti  capabil  de  jertfă,  dar  nu  ai înţelepciunea jertfei, însă asta e o problemă prea profundă ca să o abordăm acum. Să continuăm deci să vedem ce te uneşte cu Dumnezeu.

– Nădejdea, am răspuns eu, nădejdea mântuirii,  nădejdea curăţirii şi nădejdea vieţii veşnice. Ştiu că El le poate toate,  deci mă încredinţez Lui.

– Şi altceva? m-a întrebat.

Am stat  un pic pe gânduri  şi  i-am înşirat  toate virtuţile de care îmi aduceam  aminte: milă,  iertare,  bunătate,  dreptate,  cinste,  smerenie,  ascultare,râvnă,  răbdare,  îngăduinţă faţă de alţii,  putere de jertfa,  sfinţenie…  El mă asculta, dar nu se dădea convins.

–  Îţi lipseşte ceva, ceva esenţial!

Simţeam un nod în stomac şi  un val  de mânie era gata să mă facă să ţâşnesc în nemulţumire şi  revoltă.  Îmi  spuneam în sine: „Ce vor  oamenii  ăştia de la mine? Se cred prea deştepţi!  Vor să mă umilească? Ori  poate chiar  îmi  lipseşte ceva şi eu nu ştiu ce?! Dar ce să-mi lipsească,  doar sunt tobă de teologie!”.

În timp ce cugetam astfel,  uitam că în urmă cu câţiva ani un prieten mi-a pus în mână Patericul, îndemnându-mă călduros să-l citesc. Citisem o pagină şi  închisesem cartea,  găsind-o  minoră  pentru  un  intelectual  ca  mine.  Îmi  părea slinoasă, învechită, medievală,  deşi teoretic  aveam  o  părere  bună  despre  evul mediu. Dacă aş fi citit-o, poate că ar fi deschis în mine încă o punte de legătură cu Dumnezeu,  dar  n-o făcusem şi  acum sufeream această umilitoare situaţie. În cele din urmă a învins totuşi gândul bun din mine şi am spus:

– Acesta sunt.  Nu ştiu ce-mi mai lipseşte. Spuneţi-mi voi!

Arsenie  s-a  uitat  la  Virgil  semnificativ,  ceea  ce  m-a  durut  şi  mai mult, dar mi-a sporit şi interesul,  apoi mi-a zis:

– Îţi lipseşte frica de Dumnezeu! Atunci s-a deschis  un  ochi  în  mintea  mea şi  am  văzut  o  strălucire nemăsurată.

– Aveţi  dreptate!  am zis,  dându-mă învins.  Nu există în mine frica de  Dumnezeu,  ci  doar  nişte  modalităţi  minore  de  frică  omenească,  aproape superstiţioasă.

A urmat  un moment  de reculegere reciprocă.  Arsenie se dovedea un excepţional vier al sufletului omenesc. În timp ce eu mă gândeam ce trebuie să fac pentru a dobândi frica de Dumnezeu,  el înţelegea că merită să se ostenească totuşi cu mlădierea sufletului meu. În încheiere mi-a zis:

– Bine,  voi da ascultare dorinţei tale.  Dar  să fiu sigur pe fermitatea acestei hotărâri!

– Te rog să mă crezi că este definitivă şi integrală, l-am asigurat eu.

Zarurile  erau  aruncate  şi  deci  porneam  împreună  să  intrăm  în Ierusalimul ceresc,  dar bătălia a fost de mare amploare şi profunzime.  Era greu să renunţ  la  a  mă  conduce  după  propria-mi  voinţă  chiar  şi-n  gândurile  cele  mai intime.  Aveam  senzaţia  că  mă autodizolv,  dar  ştiam  că  de  fapt  îmi  căutam identitatea.  De cele mai  multe ori  nu vedeam finalitatea acestui  experiment,  dar continuam să cred în ea.

Ne  întâlneam  zilnic  şi  discutam.  Am  citit  cărţi  care  m-au  ajutat enorm:  „Patericul”,  „Urmarea  lui  Hristos”,  „Filocalia”,  „Carte foarte  folositoare pentru suflet”.  De asemeni i-am recitit pe Dostoievski şi Papini.

Eliminam preocupările lumii,  fie ele bune sau rele şi  mă concentram numai  la  buna  rânduială  lăuntrică.  Am început  să  disting  tot  mai  bine  raportul dintre  suflet  şi  trup,  dintre  minte  şi  inimă,  dintre  conştient  şi  inconştient. Începeam să înţeleg lumea materială, lumea oamenilor  şi  lumea îngerilor  ca pe o minunată plăsmuire a Duhului.  În Duhul Sfânt mă adunam cu tot duhul din mine. Efortul  de voinţă era ajutat  de râvna mântuirii.  În duh am descoperit  că se află lumea  întreagă,  dar  nu  m-am oprit  la  ea,  ci  m-am orientat  spre partea  cea  mai dinăuntru  a  duhului,  acel  loc  sfânt  în  care  omul  se  întâlneşte  cu  scânteia dumnezeiască din el. Aceasta era esenţa lucrării: cunoaşterea lumii prin îndepărtarea de ea, căci trăirea în Hristos umple sufletul omenesc de adevărata cunoaştere.  Lumea mi se descoperea într-un orizont curat şi armonios.  Eu muream zi de zi şi se năştea în mine Hristos.  Puţinele clipe în care am avut această iluminare mi-au fost de ajuns spre a mă atrage tot mai profund în schimbarea ce se producea în sufletul meu.

În  vremea  aceea  n-am  lucrat,  n-am  întreţinut  alte  relaţii,  nu  m-a interesat ce este în jurul meu.  În vremea aceea nu simţeam foamea,  nici temniţa şi nici teroarea apocaliptică.  Aveam senzaţia unei eliberări necontenite.

Procesul de ruptură faţă de conceptele vechi,  de vechii  prieteni şi  de  preocupările vechi  era dureros,  dar  redescoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie,  încât drumul era ireversibil.

Tot  ce  citeam  mergea  direct  în  inimă  şi  devenea  act  viu  de  viaţă interioară.  Cât  despre  discernământ,  pe  acela  îl  încredinţasem  lui  Arsenie,  căci mereu  îi  destăinuiam ce  se  petrece  în  mine,  cum  gândesc  şi  cum înţeleg,  iar  el facea  operaţia  fină de estetică  sufletească.  Se  întâmpla  ca  uneori  să  nu  fiu  prea încântat  de spusele lui,  dar  mi  le însuşeam cu smerenie şi  cu încrederea copilului faţă de părinţi.

Aveam  mare  pace  lăuntrică,  încât  şi  somnul  îmi  era  plin  de  vise frumoase.  În fiinţa mea pătrunsese un simţământ de uşurare curăţitoare.

Majoritatea zilei o petreceam în celulă, căci numai două-trei ore pe zi uşile erau deschise,  or viaţa de celulă are proprietatea de a comprima timpul,  de a da consistenţă materială evenimentelor spirituale şi de a tensiona omul din te miri ce  lucruri  mărunte.  Comportamentul obişnuit  al  oamenilor  din  societate beneficiază  de  spaţiu  şi  de  timp  larg,  care  absoarbe  o  parte  din  conflictele sufleteşti  dintre  oameni,  încât  ei  pot,  cu  oarecare  uşurinţă,  să  convieţuiască. Temniţa însă înghesuie suflet  în suflet  şi  fiecare „eu” intră în conflict cu celelalte pentru un cuvânt  oarecare,  pentru o dorinţă,  un gest,  o părere,  pentru o tăcere şi pentru  micile  probleme  ale  convieţuirii,  încât  aici,  dacă  oamenii  nu  au  o  bună armătură  spirituală,  cu  multă  greutate  îşi  găsesc  pacea  dintre  ei.  Conflicte  dure apar din  banale  întâmplări,  iar  explicaţia  constă  în  faptul  că  fiecare  om  simte material  duhul  celuilalt.  Aşa am observat  că nu  aspectul  material  al  existenţei  e conflictual,  ci  încărcătura  spirituală  ce  i-o  dau  oamenii.  Pentru  investiţia intenţională a oamenilor pusă în cuvinte,  idei,  fapte şi obiecte,  se intră în conflict.

Eu  însumi  făcusem  această  experienţă  şi  abia  acum  îi  desluşeam mecanismul,  ba,  mai  mult,  descopeream cheia  păcii  dintre  oameni,  adică  pacea interioară.  Numai  ajungând la o cunoaştere şi  stăpânire a sinelui,  vei  cunoaşte şi stăpâni în bine raporturile cu semenii.

Dar  eu nu conlocuiam atunci  cu oameni spiritualizaţi,  încât  lupta era grea,  căci  era unilaterală.  Zi  de zi  se iscau fel  de fel  de situaţii  la care trebuia să aplic  disciplina  interioară  pe  care  o  experimentam.  Contrar  aşteptărilor,  am observat că cele mai multe conflicte nu decurgeau din interese egoiste,  materiale şi lacome,  ori  dacă  ele  apăreau,  erau  foarte  uşor  de  îndepărtat.  Dacă  de  exemplu, cineva se lăcomea la bucata cea mai mare de mămăligă,  era suficient să mă fac că nu observ şi să-l las să-şi satisfacă această mică slăbiciune.  Şi mi-a fost dat să văd oameni lacomi  care cu timpul au plâns,  căindu-se pentru gestul lor  şi  au încercat să se îndrepte.

Aspectul acesta material  beneficia şi  de raţiunea evidenţei lucrurilor, care ne obliga la un comportament corect.  Dacă dormeam, de pildă,  trei  oameni într-un  pat  îngust  de  o  persoană,  se  puneau  probleme  dificile  de  împărţire  a spaţiului,  care se dovedea mai dur decât spaţiul vital pretins de unele politici.  Noi însă găsisem rezolvări  care erau atât  de corecte,  încât  nu puteau fi  negate. Totuşi, mi-a fost dat să stau cu careva⁷ care se lăbărţa în pat peste limitele lui de drept,  iar dacă era corectat devenea violent şi o dată chiar a ridicat bocancul cu cuie pe tălpi, ameninţându-mă că-mi  sparge  capul.  Mi-a  trebuit  multă  răbdare,  umilinţă  şi putere de jertfă pentru a putea convieţui cu un astfel de om.

Şi  totuşi,  nu  aceste  conflicte  erau  mai  grave,  ci  acelea  iscate  din orgoliu.  Îmi  amintesc de un alt  om,  cult,  inteligent şi  talentat, ba chiar  un om cu un caracter  frumos,  care însă refuza categoric viaţa spirituală,  nu pentru că ar  fi fost ateu, ci pentru că era plin de sine însuşi şi foarte orgolios.  Nu putea suporta la mine  tocmai  smerenia,  lepădarea  de  sine  şi  umilinţa.  De  aceea  mă  batjocorea pentru orice cuvânt şi gest. Nu-i plăcea interiorizarea mea adâncă şi strădania mea de trăire creştină. Îmi  spunea că sunt ipocrit,  fals şi  orgolios. Un orgoliu pervers socotea el că se află în mine. Mai târziu am cunoscut tentaţia şi formele acestea de orgoliu  travestit  în  smerenie,  dar  atunci  inima nu-mi  sângera când  mă acuza de astfel de necinste.

Încercările  mele  de  a-l  lămuri  l-au  îndârjit  şi  mai  mult,  căci  nu puteam să-i  dovedesc bunele mele intenţii  decât  arătându-i  indirect  că el  greşeşte, ori asta l-a întărâtat atât de mult,  încât mă ura de moarte şi-mi facea viaţa iad. Am încercat  să  mă  umilesc  şi  să-mi cer iertare  de  la  el,  chiar  atunci  când aveam dreptate,  dar  zadarnic.  În  împrejurarea  aceea  am  înţeles  importanţa  îndelungii răbdări. Trecuse la invective,  pe care le pronunţa cu fineţe inteligentă şi  sarcasm. Nu mai era nici o cale de ostoire (încetare) a acelui orgoliu, decât timpul.  Căutam să dispar  din ochii  lui,  dar  în spaţiul  acela îngust  el  se concentrase numai  asupra patimii  împotriva mea,  încât  nu mai  putea fi  nici  raţional  şi  nici  obiectiv.  Dacă tăceam era rău, dacă vorbeam era rău. Reţin câteva vorbe grele cu care îmi ţintuia sufletul: „Eşti  un  diavol!”,  „Eşti  un  fariseu!”,  „Laş  incompetent  şi  incapabil!”,„Secătură  perversă!”,  „Te  dispreţuiesc,  eşti  orgoliul  întruchipat  în  minciună!”. Ajunsese să se înfurie pe mine şi  când era tăcere în celulă şi  nu ne uitam unul la altul,  căci  era  tensionat mental  de  persoana  mea  în  aşa  măsură  încât  devenise obsesie şi  nu-şi  mai  putea stăpâni  reacţiile.  Probabil  că descoperise în mintea lui alte faţete,  considerate de el perverse,  ale mele şi nu se stăpânea să nu mi le toarne cu nemiluita şi  fără cruţare. Răbdam eu,  dar  mă costa mult  neputinţa de a stabili pacea cu acest om.  Este cel mai neostoit orgoliu pe care l-am întâlnit şi care nu a cedat niciodată.  Acel om a murit fără a putea să mă împac cu el,  deşi am dorit-o. Am întâlnit  în viaţă  orgolii  mai  mari,  în  sensul  unor  aspiraţii  uriaşe  şi  al  unor orizonturi  foarte largi;  pe lângă ele,  orgoliul  acestui  om era minor,  însă atât  de înrăit,  încât n-a putut să se ostoiască niciodată⁸. […]

Cum duhovnicul este arhitectul subţirimii duhovniceşti din om şi ştie să  facă  vizibil  şi  real  nevăzutul  şi  duhul,  sub  îndrumarea  lui  Arsenie  intram, încetul  cu  încetul,  în  materialitatea  spirituală  a  existenţei  şi  priveam  materia propriu-zisă ca pe o aparenţă miraculoasă,  în care eu deveneam stăpân. De sufletul meu depindea lumea mea.  Din mine izvora pacea cu semenii mei.  Căci eu muream mereu şi via în mine Hristos.  El este totul în toate şi în mod necesar trebuia să fie totul în mine.  Aşa am ajuns să înţeleg condiţia de libertate a omului, pe de o parte cu dreptul lui de opţiune şi pe de altă parte cu pacea adevărului ca stare a libertăţii interioare şi universale.

Cu Iisus mă desfătam pretutindeni.

Zi  de zi  eram tot mai  plin de bucurie şi  Arsenie a remarcat  creşterea mea duhovnicească.  Deşi ascultarea o suportam mai uşor,  totuşi încă se manifestau în  mine  oprelişti  şi  praguri  greu  de  depăşit,  dar  mergeam înainte,  căci  lucrarea duhovnicească trebuie să aibă continuitate: ea nu e un moment,  ci o viaţă. Într-o  bună  zi  Arsenie  mi-a  spus  că  pot  merge  la  spovedanie, atrăgându-mi atenţia asupra continuităţii vieţii duhovniceşti.

– Eşti  numai  la  început,  a  zis  el,  de  aici  înainte  te  vei  descurca singur,  dar de ascultarea Bisericii vei avea nevoie toată viaţa.

M-am pregătit  pentru spovedanie consultând câteva îndreptare,  unul pe  criteriul  grupelor  de  păcate  şi  altul  pe  criteriul  Crezului,  Decalogului  şi Fericirilor,  ambele  punând  cele  mai  nuanţate  întrebări  pentru  o  analiză  cât  mai corectă a sufletului  şi  a vieţii.  Am citit  şi  canoanele care se dau şi  m-am speriat foarte. Păcatele le-am scris pe o hârtie.  Uitasem că mă aflu în faţa unui om, ci  mă  simţeam  în  faţa  lui  Dumnezeu,  primind  cuvântul  preotului  ca  pe  însuşi glasul  Domnului.  Mă temeam de un  canon  sever,  dar  el  s-a limitat  la un  an  de oprire  de  la  Sfânta  Împărtăşanie,  răstimp  în  care  aveam câteva  îndatoriri  ce-mi păreau uşoare în raport cu râvna şi strădaniile mele. M-am  bucurat  la  sfârşit  şi  am  făcut  încă  un  gest  care  avea  să influenţeze tot viitorul meu.  Am ales doi prieteni⁹ cu preocupări duhovniceşti şi cu care  aveam  vădite  afinităţi  sufleteşti.  M-am dus la ei  în  celulă,  le-am dat  hârtia cu  păcatele spovedite şi le-am zis:

– Vreau ca voi să mă cunoaşteţi pe dinăuntru, gol în goliciunea din mine şi de puteţi, să mă ajutaţi! Cei doi prieteni au fost impresionaţi şi drept răspuns s-au mărturisit şi ei mie.  Ne-am mutat în aceeaşi celulă.  Era o atmosferă de trăire intensă.  Ne rugam zi şi noapte împreună.  Citeam şi comentam împreună lecturi sfinte şi ne ţineam în deplină încredere sufletească unul faţă de altul. […]

Iubindu-ne cu sinceritate,  am început  să ne înţelepţim şi  să învăţăm cum să ne comportăm spre mântuire.  Dragostea dintre noi a rămas sfântă şi  ne-a unit pentru toată viaţa,  angajându-ne ca slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. În  această  mică  comunitate  ne-am aflat sprijinul  necesar  în  lupta  năpraznică  a veacului.  Dar  modul  nostru  de  vieţuire  se  distanţa  tot  mai  mult  de  lume  şi  de realităţile ei.

De două veacuri omenirea fusese acaparată de materialismul burghez. Putreziseră de mult în pământ martirii Revoluţiei franceze şi nimeni nu le făcuse dreptate, căci istoria s-a scris după conceptele burgheziei triumfătoare. Preluând puterea, burghezia păstrase ce-i convenea din creştinism şi iluminism, spre a servi ideilor ei plutocratice. Libertatea devenise sinonimă cu exploatarea săracilor de către bogaţi. Amoralitatea pătrunsese în economie, în politică, în justiţie, în familie, măcinând societatea. Dispăruseră elita morală şi valorile tradiţionale. Sub masca democraţiei se introducea o nouă tiranie, a plutocraţiei. Bisericile se descompuseseră în confesiuni tot mai mici şi mai neînsemnate. Creştinismul era calomniat şi tolerat numai ca un corectiv popular pentru bunele moravuri, căci burghezii se închinau viţelului de aur şi adesea lui satana. Creştinătatea nu se distanţase de burghezie şi capitalism, ci ajunsese la un modus vivendi. Biserica fusese secularizată. Societatea fusese desacralizată. În cultură sufla descompunerea. De la romantism nu mai apăruse nici un curent cultural vrednic de lăudat. Ştiinţa era văzută ca lege absolută ce înlocuia dogma creştină. Explozia tehnicii cucerise omenirea până la posedare, fără ca cineva să mai poată controla fenomenul. Societatea era sfâşiată de conflicte. Se dezlănţuiau cele mai cumplite şi inumane războaie. Tirania înspăimânta omenirea.

În aceste condiţii a apărut Revoluţia comunistă. După mai multe convulsii nereuşite, Revoluţia bolşevică a fondat statul sovietic şi a organizat politic şi militar revoluţia internaţională. Europa era străbătută de strigoii revoluţiei, activişti care criticau toate racilele capitaliste şi le identificau cu creştinismul.

Între capitalism şi comunism s-a ridicat fascismul lui Mussolini şi Hitler, care nu avea însă o fundamentare spirituală şi nu cunoştea decât violenţa ca metodă de lucru. Totuşi, popoarele au avut intuiţia că acesta poate fi o salvare între capitalism şi comunism. Dar capitalismul s-a aliat cu comunismul şi au biruit fascismul.

La sfârşitul războiului s-a făcut un tribunal care a discreditat ideea de justiţie, căci n-au fost chemate în faţa instanţei oarbe toţi inculpaţii¹⁰, spre a fi judecaţi, ci au fost condamnaţi, în faţa unei instanţe cu ochelari capitalişti-comunişti, numai cei învinşi. În lumina tribunalului de la Nurenberg, crimă a fost numai cea făcută de învins, iar crima triumfătorilor a devenit lege a omenirii. Nu justiţia, ci puterea a judecat la Nurenberg, iar lumii i s-a prezentat un adevăr fals, o dreptate nelegiuită şi o concepţie amorală, inumană.

Conceptele noii epoci instaurate după război au devenit antropocentrismul, umanismul, evoluţionismul, iluminismul, raţionalismul, scolasticismul, materialismul, liberalismul, ateismul, drepturile omului, democratismul, pacifismul şi O.N.U, cu Charta sa semnată de Stalin, Churchil şi Roosevelt.

Omenirea declarase astfel libertate ateismului internaţional.

Eu am supravieţuit temniţelor. Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual. Din experienţa noastră trebuie făcută cunoscută apocalipsa piteşteană, fenomen de chintesenţă a satanismului acestui secol, un fel de acumulare a tuturor energiilor satanice din istorie, devenite sistem de ucidere a sufletului creştin.

Hristos a stat faţă-n faţă cu antihrist. Deşi acolo au avut de suferit şi alte religii ori neamuri, cele două duhuri, Hristos şi antihrist, au dominat. Un evreu, colonelul Zeller, a condus¹¹ aşa-zisa reeducare marxist-leninistă din temniţa Piteşti, prin jurul anului 1950, când revoluţia mondială era în plină ofensivă.

În Piteşti erau tineri studenţi anticomunişti. Erau credincioşi şi oameni de înaltă ţinută umană şi etică. Experienţa reeducării trebuia făcută pe sufletele lor tinere, generoase şi entuziaste.

Zeller a găsit repede între deţinuţi cozile de topor şi casapii care să-i execute ordinele. El era un iniţiat. Venise cu un plan dinainte stabilit şi deja experimentat, care se constituia ca o metodă ştiinţifică fără greş. Şi cu adevărat, nici nu se poate rezista, omeneşte vorbind, mijloacelor ce s-au folosit acolo.

Nimeni, în condiţiile de acolo, nu poate să-şi salveze sufletul.

Se cerea sufletul acelor tineri, iar de nu, vor fi torturaţi fără drept la moarte, până ce vor ceda şi se vor întina. Căci omul nou, reeducatul, era conceput ca un animal dresat. […]

Ura cea mai cumplită era împotriva celor credincioşi, a eroilor şi a personalităţilor puternice. Pentru aceştia se refuza până şi dreptul la „restructurare” şi se prevedea „tortura permanentă”.

Eu am trecut prin Piteşti, dar microbii trimişi de Providenţă m-au ferit de „tură” şi am fost transferat într-un spital. Cunosc deci fenomenul piteştean şi pot vorbi ca din mijlocul lui, şi totuşi cu distanţa pe care mi-o dă faptul de a fi fost şi în afara lui, încât am o vedere obiectivă.
Am fost confidentul multora dintre cei ce au trecut pe acolo şi mărturisirile lor m-au copleşit. Le simt ca pe o povară ce trebuie să o mărturisesc.

Am văzut sfinţi şi am văzut demoni. Am fost în rai şi am fost în iad. Armătura duhovnicească mi-a fost scut în acele împrejurări. În aşteptarea „turei”, mă rugam zece, şaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură prin somn. N-am avut o prăbuşire în acele împrejurări fiindcă m-a ocrotit Dumnezeu, dar mărturisesc că aş fi ales să mor decât să fiu ucis sufleteşte şi mi-aş fi căutat moartea dacă aş fi văzut că nu pot rezista. Însă am fost salvat şi aşa am ajuns până la bătrâneţe.

Experienţa piteşteană a eşuat, dar dacă omenirea nu va înţelege la timp ce o aşteaptă, va fi o beznă piteşteană internaţională.[…]

Victimele Piteştiului se împart în trei: unii care au fost ucişi, alţii care au rămas mutilaţi psihic pentru toată viaţa, iar alţii – cei mai mulţi şi mai buni – care au descoperit cerurile când erau în adâncul iadului şi astfel au ajuns creştini conştienţi şi râvnitori. Chiar şi aceste rânduri se datorează, în mare parte, experienţei piteştene.

„Reeducarea” de la Piteşti a creat monştri şi nu oameni. N-am crezut nici eu că este posibil ceea ce am văzut în Piteşti. Opacitatea mentală a omenirii mă umple de grijă pentru viitorul ei, căci de nu va înţelege ce o aşteaptă, nici nu va fi capabilă să se deschidă unei viziuni sfinte.
Omenirea zace în minciună. Minciuna macină omenirea mai mult decât teroarea, o perverteşte şi o alienează. Minciuna în simbioză cu teroarea sunt chintesenţa satanismului modern.

Istoria nu poate fi explicată ca o înşiruire de idei, ca un fenomen de sine stătător. Aşa ceva nu e conform cu realitatea. Ideile sunt vehiculate de oameni, iar oamenii sunt insuflaţi de un duh. Istoria modernă a încăput deci pe mâna unui duh satanic, antihristic, ateu, materialist, mincinos şi tiranic, căci anumiţi oameni au aderat la el cu scopul de a stăpâni lumea.

Oamenii moderni au cedat la ispita cu care fusese ademenit Hristos, încât satana a ajuns dumnezeul lor, unii dintre ei declarându-se antihrişti, iar alţii numindu-se încă creştini, deci fiind hristoşi mincinoşi.

Omenirea s-a lăsat obsedată de progresul tehnic ca metodă a fericirii omeneşti. Progresismul şi-a propus să stăpânească natura şi chiar să o schimbe, cu mijloacele tehnicii.

Omenirea e dominată de tehnică. Tehnica oferă o falsă şi tiranică omnipotenţă politico-tehnicizată în lume. Tehnica a schimbat radical modul de a gândi al oamenilor, aspiraţiile lor, comportamentul lor şi structura societăţii, dându-le falsa senzaţie a fericirii eterne pe pământ, rupându-i de cer şi golindu-i de duh.

Mijloacele de comunicaţie, de construcţie şi de fabricaţie sunt uluitoare, dar sunt puse în slujba descompunerii şi a nimicirii.

Ingineria genetică poate modifica speciile şi deci oamenii pot deveni fenomene de laborator, în acest mod dispărând valoarea lor umană de conştiinţe libere. Se poate determina tehnic subconştientul. Psihicul este testat şi determinat cu mijloace tehnice, prin aceasta oamenii fiind anulaţi ca responsabilitate şi independenţă.

Atomii îşi declanşează energiile şi se pot transforma în armă a tiraniei universale. Cosmosul este cercetat, iar sistemul solar se vrea a fi populat, prin mijloace tehnice, de oameni, care vor duce cu ei toate viciile unei lumi alienate.

Un evreu m-a întrebat odată de ce nu ne-a revelat Iisus toate minunile tehnicii. El nu înţelesese că tehnica n-ar fi fost posibilă fără a fi fost înscrisă ontologic în noi de către Hristos. Dar tehnica scoasă din ordinea firească a ei nu numai că nu ne este folositoare, ci este nimicitoare.

De aceea civilizaţia modernă comportă următoarele riscuri: dispariţia vieţii prin dezagregarea atomică militară, ori, pe cale paşnică, prin poluare şi epuizarea resurselor naturale; dispariţia vieţii prin manipularea stavroghiană a ingineriei genetice; dispariţia vieţii prin alienarea oamenilor; tirania absolută prin monopolul tehnicii; transformarea societăţii în temniţă, fermă ori uzină, prin tehnicizare; determinarea conştiinţei prin mijloace tehnice; o lume teleghidată tehnic; anularea omului ca fiinţă liberă, conştientă şi stăpână; dezechilibru ecologic; răzbunarea naturii împotriva tehnicii; un dezastru general, pe care-l îndreptăţeşte căderea omului din harul dumnezeiesc; golirea omului de harul Duhului Sfânt şi dispariţia finalităţii transcendentale.

Armele nucleare dovedesc realitatea acestei perspective. Armele spaţiale defensive ameninţă cu tirania universală. Tehnica, dacă se dezvoltă în ritmul actual, în curând va ucide lumea pe cale paşnică. Lumea e deja alienată. Natura se răzbună. Dumnezeu nu bate cu ciomagul, ci noi ne nefericim cu propriile noastre nesăbuinţe, în cazul de faţă tehnica. Tehnica nu poate fi folositoare decât în lumina şi perspectiva libertăţii şi a desăvârşirii omeneşti. Nu există mântuire în afara lui Hristos.

Istoria modernă a acumulat ideile şi forţele materialiste, culminând cu materialismul ateu-revoluţionar. Nu se crează numai o ideologie, ci şi instrumentul de putere care să o aplice, dovedind existenţa unei acţiuni conştiente care urmăreşte dominarea omenirii.

Evreii vor să iudaizeze lumea, proletarii vor să proletarizeze lumea, capitaliştii vor să aservească lumea. În faţa acestor tendinţe mijeşte speranţa renaşterii creştine, care să pună un început nou istoriei şi să încreştineze lumea, redându-i comuniunea cu Dumnezeu. De aceea S-a întrupat Hristos, de aceea ne-a dat Duh Sfânt şi de aceea va veni a doua oară. Triumful Mielului asupra fiarei apocaliptice va veni prin oştirea creştinească.

Cândva am făcut acest tur de orizont împreună cu prietenii mei, acum îl fac însoţit de rugăciunile lor. Temniţa a rămas în urmă. Cugetul meu e ancorat în viitorul omenirii. Mântuirea lumii este problema apostolatului – şi noi facem apostolat. Această vocaţie s-a cristalizat în calvarul secolului 20. Creştinătatea a dat sfinţi şi martiri. Odată cu ei, omenirea întreagă a dat zeci de milioane de victime. Acesta este tragicul holocaust al acestui veac şi e regretabil că nu este cunoscut, recunoscut şi cinstit.

Acum sunt bolnav copt şi sunt semne că nu mai am mult de trăit. Am dorit să merg în Occident, dar nici aceia nu m-au vrut şi nici aceştia nu mi-au permis. Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu, părinte duhovnic.
În faţa spectacolului istoriei contemporane şi în urma experienţei personale de viaţă, am ceva nou de comunicat lumii, cât şi ţie, duhovnice, ori ţie, creştinule, ori ţie, omule, oricare vei fi tu şi de oriunde vei fi. Problema mea este problema creştinismului şi a omenirii. În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?

Iată întrebări profund tulburătoare. Pentru a le răspunde, trebuie să ştim foarte bine ce este Hristos şi ce este omenirea. Nu putem articula corect lucrarea mântuitoare a lui Hristos cu mântuirea lumii, dacă nu cunoaştem corect raportul dintre Hristos şi istorie.

Mă voi strădui să fac acum un portret al lui Hristos, reieşit din Noul Testament şi insuflat de Duhul Sfânt, aşa cum a lucrat în istorie şi lucrează până la sfârşitul veacurilor.

Pornesc de la cunoscuta formulă din teologie că Hristos este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit şi mă opresc asupra aspectului omenesc, căci pe cel dumnezeiesc îl consider încheiat. Despre Iisus ca om am a spune lucruri noi, nu descoperite de mine, ci uitate de oameni. Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupării lor; filozofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră.

Spre deosebire de toţi aceştia, eu voi face creştinism. Eu caut un Hristos integral. Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul, şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos. Căci Hristos, fiind Creatorul a toate, este şi Mântuitorul a toate, deci El este prezent şi lucrător în toate. Hristos este Stăpânul vieţii, fară a se confunda cu viaţa, dar dând sens vieţii; este Stăpânul Universului, fără a se confunda cu Universul, dar dându-i un sens; El este Domnul oamenilor, fără a fi redus la om, dar mântuind oamenii. El este atât interioritatea oamenilor, cât şi lucrarea lor din afară. El este deopotrivă în cer şi pe pământ, în om şi în transcendent. Numai prezenţa Lui ne face să nu ne simţim singuri şi ne defineşte rostul nostru de oameni. Iisus în oameni potenţează personalitatea umană până la desăvârşire. Omul fară Dumnezeu este haos, neant şi alienare.

El a venit în lume ca trimis al Tatălui, ca Mesia şi ca Hristos. El a descoperit oamenilor o lume nouă, pentru care ne-a dat o învăţătură, dar şi Duh Sfânt spre a o putea realiza. Lumea nouă este Împărăţia lui Dumnezeu. Această împărăţie este o lucrare integrală, căci are trei locuri în care se construieşte concomitent şi solidar: în inimi, în lume şi în ceruri. Viaţa şi natura umană trebuie înnoite în Hristos.

Unii Îl văd numai Dumnezeu, iar alţii numai Om, dar El este deopotrivă Dumnezeu şi Om. El este şi Luminătorul, şi Păstorul, şi Mântuitorul şi Împăratul lumii, căci El e Hristosul. El a apărut în lume în chip minunat şi a făcut minuni, dar s-a comportat şi a trăit asemeni tuturor oamenilor. El a fost şi în pustie şi la ospeţe, a şi postit dar a şi mâncat şi băut, s-a rugat dar a şi muncit, a făcut minuni dar a şi suferit ca om, a fost şi pe Tabor dar a pus mâna şi pe bici, a şi iertat dar a şi anunţat Judecata necruţătoare, a fost neprihănit dar şi înţelepciunea întruchipată, a intrat în Ierusalim ca Împărat dar a şi fost răstignit în acelaşi Ierusalim. El a purtat pe Crucea Sa toate problemele omenirii, căci El, fiind Făcătorul omului, a rezolvat fericit toate aspectele omeneşti.

Aşezat în faţa lui Iisus, simt cum mă topesc în El şi din El purced în fiinţa mea firavă şi tainică. Iisus e punctul din care totul pleacă şi în care totul se concentrează, încât ştiu bine că numai prin El exist, împreună cu lumea mea. El e plin de cutezanţă dar şi de prudenţă, ştiind cum să lucreze cu oamenii. Înţelepciunea Lui, inteligenţa Lui, iscusinţa Lui s-a dovedit superioară tuturor celor pe care i-a înfruntat, fie că a fost satana, fie că au fost fariseii, cărturarii, poporul, Iuda, Caiafa, Irod ori Pilat. Pe toţi i-a biruit. Niciodată nu a fost biruit în cuvânt de oameni.

Adevărul nu numai că a fost enunţat categoric de către El, ci şi demonstrat fără putinţă de tăgadă. Adevărul Lui nu este impus silnic, ci e demonstrat logic. Iar argumentul suprem cu care-Şi justifică adevărul este neprihănirea Sa şi, în cele din urmă, jertfa Sa pentru adevăr. Iisus fiind Iubirea, Însuşi cu iubire cheamă pe oameni la adevăr. Demonstrează adevarul cu cuvântul, cu minuni, cu virtuţi şi cu jertfa, merge atât de departe încât înţelege pe cei ce au fost incapabili să recunoască adevărul propovăduit în propria lor cetate.

Dar Dumnezeu fiind, El stabileşte şi un sfârşit al răbdării divine, ziua Judecăţii din urmă, când cei de rea-credinţă, care neagă şi batjocoresc adevărul împotriva evidenţei, care pe ei înşişi nu se mântuiesc şi nici pe alţii nu-i lasă să se mântuiască, îşi vor lua pedeapsa cuvenită în întunericul cel mai din afară şi veşnic.

Răspunderile omenirii sunt globale. Mântuirea e un fenomen general omenesc, dar răspunderile elitelor conducătoare sunt cu mult mai mari. De aceea nu există o răspundere strict individuală, dar nici una exclusiv colectivă. În măsura în care un om are responsabilităţi mai mari în omenire, i se va cere mai mult şi în faţa Judecăţii. Este considerabilă răspunderea conducătorului ce orientează un popor, care îi face o anumită educaţie, îi proclamă o anumită învăţătură, îl angajează în anumite bătălii, îi dă anumite legi şi orânduiri, îi dă o justiţie dreaptă ori nedreaptă, îi păzeşte sănătatea sufletească şi trupească, creează o societate dreaptă ori abuzivă, respectă libertatea şi demnitatea oamenilor ori îi tiranizează, încurajează valorile majore ori recurge la ce e negativ în lume şi, în cele din urmă, conduce lumea spre mântuire ori spre neant.

Orice om politic, orice preot, orice filozof, artist, economist, om de ştiinţă, pedagog trebuie să se întrebe, cutremurat, în ce duh se află, ce duh exprimă, ce operă săvârşeşte: mântuitoare ori nimicitoare?

Iisus s-a afirmat pe Sine Însuşi a fi expresia Tatălui. Creştinul trebuie să fie expresia lui Hristos, şi asta acum, imediat, concret, direct, cu suflet şi cu trup şi în deplină responsabilitate. De aceea trebuie ca omul creştin să fie clar conştientizat de sensul fiecărei clipe a vieţii sale sufleteşti şi materiale. Fiindcă ne mântuim şi cu sufletul şi cu trupul. Mântuirea se lucrează în orice clipă. Aşa intrăm în veşnicie: prin fiecare clipă. Aşa intrăm în universalitate: prin fiecare locşor de pe pământ.

Deci, umplându-se omul de Hristos, devine ales al lui Dumnezeu, Israel. Lucrarea mesianică şi lucrarea de mântuire apasă pe umerii Israelului. Căci din poporul chemat la cereasca Împărăţie, Iisus a ales doisprezece apostoli şi i-a umplut cu Duhul Sfânt şi cu responsabilitate. Noi deci ajungem la conştiinţa apostoliei noastre, care înseamnă şi încărcătură sfântă, dar şi lucrare de sfinţire a lumii. În centrul creştinătăţii se află Israelul, apostolatul, mesianicul – elită lucrătoare a Duhului Sfânt, cu totale responsabilităţi pentru mântuirea lumii.

Acestea fiind zise, revin acum la începutul scrisorii mele. Pun faţă în faţă lucrarea lăuntrică a curăţirii de patimi căreia m-am dedicat un sfert de veac, cu realitatea omenirii pe care o observ de un alt sfert de veac. Concluzia ce o trag este că spiritualitatea pe care am practicat-o m-a rupt de realitatea veacului, dar în acelaşi timp, capacitatea de a înfrunta veacul, de a gândi veacul şi de a-i vedea destinele o datorez tocmai acelei spiritualităţi. Nu justific întru totul spiritualitatea dintâi, dar nici nu o scutesc de critica necesară.

Critica mea se îndreaptă împotriva spiritualităţii creştine moderne, care şi-a propus să placă lui Dumnezeu, dar de fapt place puterii oamenilor. În primul rând, spiritualitatea modernă creştină este reducţionistă. Învăţătura ei s-a distanţat de viaţă şi de lume, ocupându-se mai mult de abstracţiuni şi cel mai mult de aspectele morale, dar neglijând socialul şi istoricul.

Funcţia socială a fost lăsată la voia întâmplării, conform puterii ce a dominat lumea. În aceste condiţii, oamenii s-au simţit părăsiţi de Biserică, iar Dumnezeu le-a părut tot mai îndepărtat. Alinarea sufletească şi corectivele morale nu au umplut golul imens creat în suflete şi în societate. Împărăţia lui Dumnezeu a rămas în inimă şi-n perspectivă eshatologică, dar a pierdut lucrarea istorică. Or, învăţătura creştină trebuie să acopere întreaga viaţă şi existenţă umană, căci totul a fost creat de Hristos şi totul este mântuit prin Hristos. Nu o credinţă bigotă şi
îngustă, ci una luminată şi deschisă va putea triumfa în ochii oamenilor şi va fi recunoscută ca autoritate a lor tutelară. Deci e necesară o viziune unitară, solidară şi integrală despre lume, viaţă şi natură. Prin urmare, formând un suflet creştin, nu e suficient să-i dai virtuţi şi Duh Sfânt, ci şi orizont şi sens.

În al doilea rând, în creştinism s-a cuibărit formalismul. Riposta severă a Mântuitorului împotriva împietririi iudaice în formalism trebuie dată acum şi creştinătăţii formaliste. Ne-am închistat în dogme, idei, rânduieli, ritualuri şi instituţii. Dar trăirea vieţii în Duh Sfânt nu trebuie să rămână limitată la unele forme tradiţionale. Nu se poate a accepta nici anarhia formelor, dar nici claustrarea în forme.

În al treilea rând, Mântuitorul a rupt-o cu convenţiile iudaice şi a vestit o lume nouă, dar după două mii de ani, creştinătatea se trezeşte şi ea convenţională. Convenţiile sunt o plagă subtilă ce se strecoară în comportamentul creştin spre a se adapta conjuncturilor. Ele sunt nesincere faţă de adevărul creştin, fie din ignoranţă, fie din ipocrizie şi laşitate. Convenţiile sunt o cedare a autenticităţii creştine în faţa convenţiilor necreştine. Convenţionalismul secularizează creştinismul, îl face oportunist, dubios şi nesincer. Convenţionalismul abdică de la lupta mântuitoare şi se complace în viaţa prihănită. Prin convenţionalism, harul este iconomisit fară discernământ şi fără acoperire în aurul credinţei, facându-ne neguţători necinstiţi ai lui.

E necesară o păstrare, fără abatere, a purităţii învăţăturii creştine spre a nu fi nevrednici iconomi ai harului dumnezeiesc şi spre a nu discredita creştinismul în faţa oamenilor. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională. Această poziţie e a lui Hristos şi a lui Pavel. Ea a îmbinat în mod fericit puritatea adevărului cu înţelepciunea metodelor de mântuire ale lumii, pe când convenţionalismul practicat uneori de creştinătate e dubios moral şi discreditat social.

În al patrulea rând, în spiritualitatea creştină modernă domină neutralismul, o plagă mascată sub înţelepciune, dar care în realitate e un rău ce macină puterile dinamice, cutezătoare, eroice şi martirice ale creştinismului.

Neutralitatea faţă de natură abandonează lumea în primitivitate. Neutralitatea faţă de viaţă părăseşte lumea în păcat. Neutralitatea faţă de satana adânceşte lumea în ambiguitatea morală. Neutralitatea faţă de materie duce lumea la mizerie. Neutralitatea socială lasă lumea în robie. Neutralitatea politică oferă puterea forţelor antihristice. Neutralitatea intelectuală imbecilizează. Neutralitatea culturală e mormânt spiritual. Neutralitatea faţă de lume este incapacitatea de a schimba lumea. Neutralitatea faţă de istorie e istoria bunului plac. Neutralitatea e
moarte spirituală.

Hristos este dovada puterii supreme ce a intervenit spre mântuirea lumii, deci neutralitatea creştinilor e părăsirea lui Hristos şi indirect a lumii. Dacă azi creştinismul a ajuns neutralist în loc de a fi eroic, Duhul Sfânt îl va regenera în creştinătate, pentru lumea întreagă şi pentru toate timpurile. Ne-au fost necesare severele experienţe ale ateismului modern pentru a ne retrezi la lucrarea sfântă ce reaşează lumea în ordinea ei firească. Suferinţele epocii moderne sunt o metodă de retrezire a conştiinţei creştine.

În al cincilea rând, creştinismul are deschisă istoria în perspectiva vieţii veşnice de după moarte, dar prin acest caracter eshatologic el nu trebuie să părăsească istoria cu toate problemele ei, ci să o antreneze în sacru. În Bizanţ, Patriarhul era primul sfetnic al împăratului, dar s-a ajuns repede la conflict între puterea clericală a Bisericii, care se dorea autentic creştină şi puterea politică a statului, care se complăcea în viaţa prihănită. Atunci, statul şi-a asumat răspunderile istorice şi a redus clerul la perspectiva eshatologică. Creştinătatea, neputând schimba statul, a reuşit să creeze, prin mijloacele credinţei, societăţi cu orânduiri morale, cum au fost mănăstirile, obştile, operele de caritate, instituţiile de învăţământ. Acestea au dat putere Bisericii în lupta ei cu statele potrivnice lui Dumnezeu. De aceea duşmanii credinţei creştine au secularizat averile mănăstireşti, au desfiinţat obştile şi corporaţiile şi au restrâns opera caritativă şi didactică a Bisericii, căutând o laicizare deplină a statului.

În epoca modernă, statul ignoră Biserica, o discreditează, o slăbeşte, o domină şi vrea să o distrugă. În epoca modernă credinţa este restrânsă exclusiv la perspectiva eshatologică, îngrijindu-se numai de nemurirea sufletului şi fără drepturi socio-istorice. În acest fel, Biserica pare a fi învinsă şi împinsă la marginea vieţii şi a istoriei. Totuşi, lucrurile se dovedesc a nu rămâne aşa. În timp ce cursul societăţii umanist-materialiste a ajuns la abis şi moarte, omenirea redescoperă perspectiva istorică a spiritualităţii creştine.

În al şaselea rând, creştinismul a fost întemeiat de Hristos ca o concepţie comunitară, dar în secolul nostru constatăm două fenomene: un fenomen colectivist-materialist de masă, care consideră că poate determina ştiinţific conştiinţa lumii, şi un fenomen spiritual individualist care, deşi atinge mari profunzimi sufleteşti, este lipsit de forţa şi orânduirea comunitară în care să se poată dezvolta liber.

Fenomenul materialist domină politic lumea modernă, încât spiritualitatea creştină se dezvoltă la tensiuni maxime, care sunt împinse până la martiriu. Afirmarea condiţiei creştine e astăzi un act de eroism al gândirii, cuvântului şi vieţii. Cine nu e gata de jertfa supremă, nu poate rezista în credinţă în acest secol. Dar pe de altă parte, spiritualismul creştin se concentrează atât de intens în individ, încât pierde din vedere colectivitatea. Or, lumea nu se poate mântui prin extreme. Spiritualitatea individuală este parte a spiritualităţii comunitare, căci dacă oamenii nu intră în comuniune unii cu alţii, nu sunt nici vrednici hristofori şi nu se iubesc între ei, ba, mai mult, fac îndoielnică mântuirea.

Nici un trăirist, chiar în asceza lui cea mai severă, nu trebuie să se smulgă din comuniunea universală a creştinătăţii. În fiecare individ trebuie concentrată lumea întreagă, iar colectivitatea trebuie să fie Ierusalimul ceresc în care individul se înalţă spre ceruri. Această minunată armonie a lumii ne-o arată natura, dar mai ales ne-o descoperă Duhul Sfânt. Aşezaţi deplin în Hristos, să privim lumea prin ochii Lui, să o iubim ca El şi să facem pentru ea tot ce ar face El dacă ar fi în locul nostru.

La acest nivel de conştiinţă nu se ajunge de unul singur şi nici uşor, ci e o sarcină măreaţă dată oamenilor care se ocupă de sufletul omenesc, şi cu deosebire duhovnicilor. Deci duhovnicul umple pe om de Dumnezeu, dar îi dă şi perspectiva divină asupra lumii şi a vieţii, adică formează comuniunea şi comunitatea creştină. E minunată şi măreaţă această misiune, şi dacă creştinii nu şi-o înţeleg şi nu o împlinesc, lasă oamenii să meargă pe calea cea largă a bunului plac, care duce la iad.

În ultimul rând, a venit vremea să critic şi spiritualitatea. Uimitor, nu? După ce am pledat pentru ea, încât părea un panaceu universal şi infailibil, deodată să constat că şi ea are limitele ei, iconomia ei, sensul ei. Dar este necesar să primim şi acest duş rece peste sufletele noastre, pentru a înţelege că Adevărul nu e în om, ci în Dumnezeu, spiritualitatea fiind doar o parte a omului creştin.

Spiritualitatea pură, absolută, nelimitată, necondiţionată este doar în Dumnezeu. Numai adâncul tainic al duhului omenesc comunică cu taina nepătrunsă a dumnezeirii. În rai, omul a trăit în comuniune cu Dumnezeu, având conştiinţa curată şi deci o spiritualitate neîntinată. A urmat păcatul cu tot cortegiul său de consecinţe şi omul s-a întinat, conştiinţa i s-a întunecat, iar spiritualitatea a devenit confuză, dezorientată. Prin Hristos, omul a fost restaurat, spiritualitatea a redevenit sacră şi omul se poate reaşeza în harul dumnezeiesc spre o viaţă neprihănită.

Deci spiritualitatea nu este un scop în sine, ci este modalitatea de sfinţire, desăvârşire şi mântuire a firii omeneşti. Duhul Sfânt e puterea dumnezeiască nesecată ce lucrează în oameni opera mântuitoare, iar toate lucrările oamenilor, umplute de Duh Sfânt, formează spiritualitatea creştină. Spiritualitatea ar fi deci vieţuire în duh şi în adevăr. În teorie totul este frumos, însă practica umană degradează şi face nedesăvârşită spiritualitatea creştină. De aceea, doar un efort susţinut şi permanent de-a lungul veacurilor va reuşi să transfigureze lumea. Creştinătatea trebuie să lucreze cu înţelepciune, nu numai cu neprihănire, cu putere, nu numai cu smerenie.

În concluzie, creştinii au răspunderi depline pentru destinele omenirii. Ei trebuie să gândească problemele omenirii, să le orienteze şi să le orânduiască. Ei trebuie să cunoască lumea, viaţa şi cu deosebire duşmanii. Creştinii trebuie să dea răspuns burgheziei, comunismului, fascismului, iudaismului, islamismului, etc. Iar ei şi-au pierdut chemarea istorică, nu înţeleg cele ce se petrec şi nu au putut crea o forţă reprezentativă.

Trebuie să ştim ce este o idee şi cui slujeşte ea. În faţa unei lumi construită pe concepte materialiste, ateiste şi anticreştine, creştinii trebuie să aibă forţa necesară spre a lansa în istorie conceptele care conduc lumea spre mântuire. Criza lumii moderne nu aparţine spiritualităţii creştine, dar s-a produs în mijlocul lumii creştine, şi de aceea avem răspunderi pentru cele ce se petrec.

Nu ne putem solidariza cu dezastrul civilizaţiei moderne, dar nici nu putem lăsa lumea să piară. Nu putem evita suferinţa lumii moderne, dar trebuie să-i salvăm viitorul. Dacă Însuşi Dumnezeu S-a făcut om spre a mântui lumea şi ca om a proorocit, a învăţat, a luptat, a înfruntat pe duşmani, a pătimit şi S-a îngropat, spre a întemeia Împărăţia lui Dumnezeu, atunci cu atât mai mult noi, oamenii, avem datoria să ne angajăm în mod integral şi integru spre mântuirea lumii.

Biserica socotită ca simţitoare trebuie să se dăruiască deplin şi cu putere administrării harului şi să mărturisească deschis, cu îndrăzneală şi luciditate, cuvântul lui Dumnezeu în acest secol. Acesta este rolul clerului. Pentru a-şi îndeplini acest rol, e necesară o schimbare de optică în cler. Dar Biserica e socotită şi eclesia în cadrul căreia un rol mare revine ierarhiei laice. Creştinătatea trebuie să meargă pe sinergismul dintre ierarhia clericală şi cea laică. Numai aceste două ierarhii bine formate şi organizate vor putea da expresie creştină şi statului, fără a cădea nici în eroarea papo-cezarismului, nici în cea a cezaro-papismului.

Problemele veacului nu sunt numai politice, ci şi morale, culturale, sociale, economice, ştiinţifice. Ce duh inspiră acest veac? Ce idei ne stăpânesc? Ce cultură avem şi încotro ne orientează ea? Ce şcoli şi curente literare se conturează? Ce e modernismul? Realismul? Naturalismul? Avangardismul? A dat secolul genii filozofice? Artistice? Ce personalităţi au marcat secolul? Personalităţile sau masele marchează epoca modernă? Poate fi cantitatea o formă de cultură? Este ştiinţa parte a culturii? Ce este ştiinţa? Ce ştim despre taina materiei, vieţii şi omului? Nu este şi teologia o ştiinţă? Nu este şi mistica o ştiinţă? Nu este ştiinţa un fel de mistică? Care sunt limitele între religie, artă şi ştiinţă? Trebuie ca ştiinţa să fie neapărat materialist-ateistă? Putem crede în adevărul ştiinţific la modul absolut? Ştiinţa a creat civilizaţia tehnică de azi? Cum s-a ajuns la explozia tehnică? Poate fi ea controlată? Va duce ea la dezastru? Ce sunt omul şi omenirea în faţa civilizaţiei moderne? Ce s-a petrecut înăuntrul omului prin civilizaţia materialist-ateistă? Dar societatea, unde a ajuns? Către ce merge? Ce legi ne conduc? Ce valori avem? Ce criterii ne-au rămas spre a ne salva? Mai vrea lumea modernă adevărul? Ce este dreptatea? Ce este libertatea? Mai există iubire? Ce este omul fără iubire? Ce este omul fără Dumnezeu? Ce este pacea? Cine minte în acest veac, de răstălmăceşte totul? Pacea e a robului răzvrătit, ori a satrapului (dictator) tiran? Libertatea este pentru adevăr, ori pentru minciună? Unde este răul în acest veac? În lucruri şi lucrări, ori în duhul rău şi mincinos pe care oamenii l-au înmagazinat în ele?

Ne putem mântui fără a răspunde puzderiei de probleme ce frământă omenirea? Nu ţin de mântuire toate aceste aspecte: a mânca, a bea, a se înmulţi, a munci, a stăpâni, a conduce, a face legi, a pune ordine, a lupta, a veghea, a răspunde, a face dreptate, a triumfa asupra răului, a şti, a învăţa, a crea, a desăvârşi, a dinamiza, a orienta, a călăuzi, a salva, a te bucura, a muri, a învia, a te înălţa, a mântui lumea?

Un bun duhovnic trebuie să dea un suflet şi o minte care să răspundă tuturor problemelor mântuirii lumii.

Părinte duhovnic, această viziune este autentic creştină, dar nu le place oamenilor. Zidirea sufletească pe care mi-ai dat-o şi pentru care-ţi mulţumesc, mi-a dat forţa necesară să înfrunt vremurile, dar nu m-a orientat în ele, şi aceasta este greşeala. Ea a avut profunzime, dar nu a avut orizont şi nici mesaj istoric. Am simţit nevoia acestei lămuriri spre a ne face amândoi slujitori vrednici ai lui Hristos şi ai oamenilor.

Eu sunt bătrân şi bolnav, poate voi pleca dincolo, dar mărturisesc dragostea şi grija ce o am pentru Biserică şi pentru lume. Port în mine o experienţă duhovnicească şi de viaţă excepţională şi am datoria s-o mărturisesc la persoana întâi, nu pentru vreun orgoliu, ci pentru autenticitatea acestor vremuri, căci sunt produsul unei epoci de înaltă tensiune.

Aş vrea să scriu o carte despre duhovnic şi duhovnicie, dar nu ştiu dacă-mi vor mai ajuta puterile.

Preaslăvit să fie Hristos, Mântuitorul şi Împăratul lumii!

(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 113-177)

1. Referire la moartea jertfelnică a lui Ionel Moța și Vasile Marin, eveniment puternic mediatizat în presa românească interbelică și care a marcat o generație întreagă. De altfel, chiar Ioan avea să mărturisească într-o scrisoare adresată soției lui Vasile Marin că”Providența a făcut să ne întâlnim sufletește în aceste împrejurări. Bărbații aceia pe care împreună îi iubim și îi stimăm au marcat viața și sufletul generației mele, a prietenilor mei și a mea personal. Prin ei am cunoscut adevărata chemare creștină. Sunt de atunci aproape patru decenii.” (Op. cit., p. 13)

2. Cel mai probabil că mărturisitorul se referă la dictatura carlistă dar nu știm ca Ioan să fi suferit vreo detenție sau anchetă în timpul lui Carol al II-lea.

3. Referirea este la regimul antonescian, dar etichetarea acestui regim drept ”fascist” este eronată din punctul nostru de vedere, chiar dacă incriminarea în sine a regimului este justificată. În primul rând trebuie specificat că în țara noastră forma de naționalism care a proliferat în perioada interbelică a fost legionarismul, singura mișcare naționalistă din Europa dezincriminată de crime de război la tribunalul de la Nurnberg, pe când fascismul a fost expresia naționalismului extremist italian iar nazismul expresia naționalismului extremist german, fiecare cu particularitățile sale. Dar regimul mareșalului Antonescu nu poate fi acuzat de fascism sau nazism pentru că mareșalul nu a achiesat la nici una din aceste două ideologii, câtă vreme nici măcar la legionarism nu a aderat decât formal. Formarea intelectuală a mareșalului a fost filo-franceză și chiar a încercat o alianță cu Franța și Anglia înainte de a angaja România în conflagrația mondială alături de Germania nazistă pentru recuperarea teritoriilor pierdute prin dictatul de la Viena. Așadar, regimul Antonescu nu a fost structural fascist/nazist ci conjunctural colaboraționist, din interes național!, conducerea de atunci fiind nevoită să aleagă dintre două rele. Că regimul Antonescu a devenit mai apoi dictatorial, luând măsuri criminale față de evrei, țigani și legionari nimeni nu contestă acest lucru. Însă repetăm, aceste fapte regretabile nu sunt un temei pentru încadrarea regimului Antonescu în sfera ideologiei fasciste sau naziste, a căror specific a fost rasismul, ci optinăm că tocmai dezmbembrarea teritorială a României din pricina pretențiilor expansioniste ale tiranilor Stalin și Hitler reprezintă circumstanțele atenuante pentru care mareșalul a ajuns să se alieze cu Germania nazistă, fapt ce i-a forțat deciziile politice, ajungând ca în final să ia măsuri radicale care au costat mii de vieți nevinovate.

4. Aceasta a fost capitularea omului vechi, orgolios, care și-a văzut în final zădărnicia autoguvernării sufletești. De acum începe nașterea din nou, întru Hristos. În acest sens părintele Arsenie Boca învață că ”Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului”.

5. ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.”

6. Părintele Arsenie Papacioc și Virgil Maxim au fost colegi de celulă pentru câtva timp laAiud, în primii ani.

7. Este vorba de fostul subsecretar de stat țărănist Aurel Dobrescu cu care Ioan a fost nevoit să doarmă în același pat în spitalul-penitenciar Văcărești, în anul 1958. Astfel, mărturisitorul își aduce aminte că ”Arăta ca un taur furios. De la bun început mi-a arătat un bocanc de alpinist bine țintat și mi-a spus: ”Dacă vrei să-ți găuresc capul caută-mi pricină”. […] L-am suportat greu, căci dormeam amândoi într-un pat îngust. […] Când m-am despărțit de acest om, am răsuflat ușurat.” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 324)

8. Tot Părintele Arsenie Boca arată că ”Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege, iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul protivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu.”

9. Cei doi prieteni întru Hristos erau Valeriu Gafencu și Marin Naidim, cu care Ioan avea să meargă împreună și în colonia de muncă forțată de la Galda de Jos.

10. Cum ar fi Stalin și colaboratorii săi, responsabili de moartea a milioane de victime.

11. Zeller a fost doar unul din protagoniștii din umbră ai experimentului dar o influiență mai mare au avut Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Iosif Nemeș, Tudor Sepeanu, Ioan Marina și alții.

via Fericiti cei Prigoniti