Intelectualul de Carton Bogdan Duca – “Opoziție” Controlată

Preluat de pe Justițiarul:

„Intelectualul conservator“ – meşteşug de propagandă postmodernă

În perioada socialistă SNSPA (fosta Academie Ştefan Gheorghiu) şcolea propagandişti cu specializare îngustă, care trebuiau să apere doar cauza socialismului clasic. După loviluţie e nevoie de propagandişti care să creeze oamenilor impresia că aşa-zisa democraţie funcţionează ireproşabil, că formatorii de opinie promovează ferm cele mai diverse curente ideologice.

Pretinsul intelectual conservator mimează că ar apăra valorile tradiţionale dar de fapt are rolul de a îi determina pe cetăţeni să accepte resemnaţi reformarea moravurilor – promovarea libertinajului sexual şi a aşa-ziselor drepturi ale comunităţii LGBTQ.

Un exemplu magistral de manipulare a opiniei publice în acest sens este oferit de un scurt articol al absoventului SNSPA Bogdan Duca:

„Moftul elitelor moderne a fost să se «dea cu poporul».

De la Marx încoace, avem o pleiadă de burghezi intelectuali, altfel foarte comod aşezaţi în fotoliile lor, care se solidarizează şi plâng soarta «clasei muncitoare», a celor oropsiţi ai sorţii. Îşi pun peniţele (sau tastaturile) în lupta împotriva opresiunii. Îşi beau cafelele revoltaţi că e injustiţie socială.

Ei au ceva cu structurile mainstream, cele care deţin hegemonia sistemului. Le-ar vrea răsturnate.
Evident, după ce ar fi răsturnate, cine să le ocupe locul? Poporul sărac, desigur. Dar nu oricum, ci prin reprezentanţii lor – aceste elite moderne «date cu poporul».

Şi eu beau cafeaua revoltat, şi eu încerc să stau cât mai comod în fotoliul meu şi folosesc tastatura ca pe o armă. Dar nu o fac ca să schimb ceva, pentru că nu mai poate fi schimbat nimic. O fac doar ca să apăr ce mai este de apărat şi ca să nu se spună peste ani, sau la sfârşitul lumii, că s-a tăcut adevărul.…

Asta e diferenţa între un intelectual revoluţionar, modern, «de stânga» şi un intelectual conservator.”

Cred că orice om raţional, care lecturează scrierea scurtă dar extrem de densă reprodusă anterior, va admite că în esenţă conţine două afirmaţii distincte:

1.Intelectualii de stânga, burghezi intelectuali care duc o viaţă comodă, ar vrea să răstoarne „structurile mainstream,cele care deţin hegemonia sistemului“ pentru a prelua şi a impune tot un regim totalitar (de dorit cu mască democratică) în care ei să dobândească şi să exercite puterea în numele poporului.

2.Intelectualul de dreapta – reprezentat de domnul Bogdan Duca însuşi – e un om preocupat de confortul personal, care luptă şi el ideologic – fără a preciza explicit împotriva cui – pentru a apăra „adevărul“ deşi e convins că nu mai poate fi schimbat nimic.

Articolul se încheie cu afirmaţia laconică: „Asta e diferenţa între un intelectual revoluţionar, modern, «de stânga» şi un intelectual conservator.”

*

Prima afirmaţie este corectă reprezentând în fond o descriere exactă a felului de a fi şi de a acţiona al intelectualilor de stânga „de la Marx încoace”. Textul domnului Bogdan Duca aferent primei afirmaţii este o sinteză exactă şi ironică dar lipsită de originalitate a programului politic al Şcolii de la Frankfurt.

Afirmaţia 2. reprezintă şi ea o sinteză exactă şi lipsită de originalitate dar, spre deosebire de afirmaţia 1., nu este ironică ci profund demagogică şi infatuată. Ceea ce domnul Bogdan Duca ne prezintă ca fiind programul politic al intelectualului conservator (e remarcabil faptul este evitată folosirea măcar în ghilimele a sintagmei „de dreapta“) de azi, este de fapt doar sinteza foarte exactă a rolului care îi este atribuit conservatorismului de către Putere în postmodernism.

Aşa-zisul intelectual conservator trebuie să mimeze că ar lupta pentru apărarea valorilor tradiţionale pentru a crea maselor care mai au convingeri tradiţionale iluzia că el este adevăratul lor exponent, în vreme ce structurile mainstream schimbă convingerile maselor.

Lectura fragmentului corespunzător afirmaţiei 2. m-a dus instantaneu cu gândul la discursul lui Caţavencu şi la celebrele versuri:

„Pe-un drum lat, o stradă-‘ngustă
Se ducea un om venind
Şi-n tăcerea lui profundă
Se-auzea bolborosind.”

Afirmaţia categorică „nu mai poate fi schimbat nimic“ contrazice flagrant maxima evanghelică „Dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar aţi putea muta munţii“ şi confirmă principiul de bază al ideologiei postmoderniste – dobâdind puterea, intelectualitatea de stânga poate înfăptui omul nou demolând cu ajutorul instituţiilor statului convingerile marcate de educaţia tradiţională ale maselor.

Ni se sugerează că adevărul pe care pretinde că l-ar apăra aşa-zisul intelectual conservator ar fi adevărul exprimat în Evanghelie. Îndemnul evanghelic „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ e însă incompatibil cu afişarea concluziei „nu mai poate fi schimbat nimic“.

Privită din perspectivă creştină, afirmaţia „Şi eu beau cafeaua revoltat, şi eu încerc să stau cât mai comod în fotoliul meu şi folosesc tastatura ca pe o armă. Dar nu o fac ca să schimb ceva, pentru că nu mai poate fi schimbat nimic. O fac doar ca să apăr ce mai este de apărat şi ca să nu se spună peste ani, sau la sfârşitul lumii, că s-a tăcut adevărul….“ este profund contradictorie şi monumental demagogică.

Din perspectivă raţională, afirmaţia „folosesc tastatura ca pe o armă… dar nu… ca să schimb ceva, pentru că nu mai poate fi schimbat nimic… (ci) doar ca să apăr ce mai este de apărat şi ca să nu se spună… la sfârşitul lumii, că s-a tăcut adevărul….“ este contradictorie, misticoidă şi constituie un îndemn disimulat la resemnare spirituală dublat de sugestia discretă că aceasta ar putea fi compensată prin căutarea confortului material. În mod metaforic sintagma „caut să stau cât mai comod în fotoliul meu“ este un sinonim elevat al celebrului îndemn popular românesc „Să nu te pişi contra vântului!“.

Omul obişnuit nu mai este dispus să lupte când este convins că „nu mai poate fi schimbat nimic“. Doar un masochist sau un fanatic pot face asta. Un idealist luptă pentru o cauză pe care oamenii raţionali o consideră nerealizabilă dar este aberant ca un idealist – în sensul clasic al termenului – să susţină că luptă pentru o cauză pe care el însuşi o consideră pierdută. Un om care pozează în idealist afirmând că idealul său este lupta pentru o cauză pierdută e – conştient sau nu – un pseudoidealist.

Din perspectivă postmodernă, afirmaţia domnului Bogdan Duca este adevărată, întrucât, conform dogmei fundamentale a postmodernismului: „Nu există adevăr absolut. Totul este relativ“, oricine poate să susţină orice.

În fotografia de profil de pe facebook tânărul intelectual Bogdan Duca, absolvent al Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, ne înfăţişează chipul standard al gânditorului: o barbă îngrijit tunsă, ochelari – pe care este soarta l-a condamnat să îi poarte pentru că lecturile nesfârşte în căutarea Adevărului i-au stricat vederea – şi inevitabila mână care sprijină simbolic capul. Dacă un număr semnificativ de postaci profesionişti şi de admiratori sinceri îi distribuie consecvent scrierea „magistrală“, cititorul superficial, care consideră că ar avea convingeri conservatoare, îşi va însuşi necritic punctul de vedere al maestrului: „NU MAI POATE FI SCHIMBAT NIMIC!“.

*

Prin „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” Radu Gyr şi-a riscat viaţa. Un adevărat intelectual are datoria să arate poporului că este capabil să renunţe la confortul personal şi chiar să îşi pună viaţa în pericol dacă simte că se impune să denunţe public abuzurile Puterii.

Domnul Bogdan Duca, pe care eu îl consider un farsor extrem de periculos, sugerează că pentru un intelectual autentic este esenţial confortul personal şi ne anunţă că luptă deşi nu mai poate fi schimbat nimic. Aceasta este diferenţa între un patriot şi un politruc al puterii gen cioară vopsită.

Gheorghe CIONOIU