Incorect Politic
August 29, 2020

 

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (49)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,33, 34, 35, 36, 37,38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48

Înșelătoria Secolului XX (49)

SUPLIMENT C (2)

Vergasungskeller sau „Pivniţa de gazare“

 

În Înşelătoria secolului XX am examinat un document citat adesea, datat 29 ianuarie 1943, în care Karl Bischoff, şeful departamentului construcţii Auschwitz, raporta lui Hans Kammler, şeful Serviciului tehnic S.S. Berlin, starea de funcţionare a crematoriului II:

„Crematoriul II a fost terminat – cu excepţia câtorva lucrări secundare – prin folosirea tuturor forţelor disponibile, în ciuda nenumăratelor dificultăţi şi a gerului, prin echipe de 24 de ore. Focul s-a aprins în prezenţa inginerului Prüfer, reprezentantul furnizorului, firma Topf und Söhne din Erfurt. Totul funcţionează foarte satisfăcător. Cofrajul tavanului din beton al pivniţei, folosită ca morgă (Leichenkeller), nu a fost încă ridicat, din cauza gerului. Nu este, însă, foarte important întrucât camera de gaz [Vergasungskeller] poate fi utilizată în acest scop“[1] (…).

În cartea lui, Pressac scrie că interpretarea mea a termenului de Vergasungskeller, „deşi perfectă în formă literară, nu are nici o valoare din punct de vedere tehnic“[2]. Termenul de Vergasungskeller, din acest document din 1943, este interpretat de Pressac ca desemnând o cameră de gazare pentru omucidere, clasând-o pe primul loc în lista sa de 39 de „urme criminale“ de gazare la Auschwitz[3]. Astăzi aş spune că, deşi traducerea mea este exactă din punct de vedere tehnic, Pressac a arătat că, în acest caz, interpretarea mea nu era corectă. Totuşi, interpretarea dată de el este la fel de incorectă, după cum o arată elementele pe care le reproduce el însuşi. Această chestiune de detaliu trebuie examinată mai îndeaproape[4].

Cele două cuvinte germane importante sunt Begasung, tratament cu un gaz, şi Vergasung, gazeificare sau transformarea unui lucru în gaz, chiar şi în sensul vag al termenului. (De exemplu, cuvântul german pentru carburaţie este Vergasung). De aceea, deşi « fumigare » s-ar traduce normal prin Begasung, pentru un motiv nu foarte clar, germana utilizează Vergasung în loc de Begasung. Astfel, pentru atacurile cu gaz din Primul Război Mondial, se utiliza termenul de Vergsung, iar profesioniştii dezinfectării folosesc adesea mai curând termenul de Vergasung decât de Begasung, pentru a vorbi despre activitatea lor. Se pare, totuşi, că Begasung nu înlocuieşte niciodată pe Vergasung, camera de gazare-dezinfecţie sau de distrugere a puricilor se numeşte în general Gaskammer, nu Vergasungskammer sau Vergasungskeller. În consecinţă, la Auschwitz, camerele de gazare-dezinfecţie contra puricilor şi păduchilor se numeau Gaskammern[5]. Este vorba de genul de convenţii uzuale arbitrare care se pot produce în orice limbă şi pe care nu le putem deduce din simpla consultare a unui dicţionar.

Totuşi, semnificaţia normală a termenului de Vergasung, în context tehnic, este gazeificare, producţie de gaz sau carburaţie. Considerând toate acestea şi ştiind că anumite crematorii necesită un amestec combustibil gaz-aer, care trebuie introdus prin jigloare situate în exterior, am interpretat Vergasungskeller menţionat în documentul din 1943 ca locul unde cocsul sau cărbunele se transformă în gaz combustibil amestecat cu aer, de unde se introduce sub presiune în cuptorul-crematoriu.

Deşi nu se poate spune că această interpretare este „fără valoare din punct de vedere tehnic“, Pressac consideră că ea este incorectă în cazul prezent. Demonstraţia lui se sprijină pe numeroase desene industriale ale crematoriului II, în diverse etape de concepţie, care nu prezintă nici o instalaţie de acest gen; nu mai puţin, Pressac foloseşte şi alte desene industriale ale cuptoarelor crematorii tip produse de compania Topf, precum şi alte date tehnice pe această temă, totul arătând că instalaţiile de cremaţiune de la Auschwitz nu fuseseră concepute aşa cum crezusem eu, fiind alimentate cu combustibil din cocsul stocat în spatele cuptoarelor[6].

Pe baza unui document descoperit recent, Pressac arată că morga de la subsol (Leichenkeller), care nu putea fi utilizată din cauza gerului, era Leichenkeller 2. De aceea, trage concluzia că Vergasungskeller trebuie să fie Leichenkeller 1 şi că în documentul respectiv nu i se spune „Vergasungskeller“ decât ca urmare a unei „enorme gafe (sic) (…), prima prostie sau imprudenţă pe care cadrele S.S. sau civilii nu se puteau împiedica să nu o facă“, deşi linia de conduită care fusese adoptată consta în a nu utiliza nici un fel de termeni acuzatori în scris[7]. Deşi este adevărat că termenul german normal pentru o cameră de gazare contra puricilor sau pentru omucidere este acela de Gaskammer, Vergasungskeller este şi el posibil, din punct de vedere lingvistic.

Astfel, după cum au notat şi alţii, Pressac este în situaţia bizară a cuiva care susţine că o cameră numită invariabil Leichenkeller pe toate desenele tehnice, trebuia să fie utilizată numai temporar ca Leichenkeller, în loc să fie folosită normal şi conform prevederilor cameră de gazare sau simultan cameră de gazare şi morgă, în acelaşi timp. În acest ultim caz, victimele, care nu bănuiau nimic, ar fi stat în picioare pe cadavre, pe care nu le vedeau, ceea ce readuce în actualitate povestea elefantului invizibil. Singura interpretare care merită să fie examinată este primul caz, în care intervalul implicat de utilizarea clădirii pentru exterminare ar fi fost „fără importanţă“, ceea ce este o contradicţie majoră dacă pretindem, precum Pressac, că rolul principal al clădirii era gazarea în masă.

Întrucât acest document confirmă că, forţaţi de împrejurări, în ianuarie 1943 germanii s-au descurcat utilizând o instalaţie mai complicată ca un crematoriu ordinar, consider că aceasta este o probă în plus contra afirmaţiei după care, în vara lui 1942, s-ar fi decis că scopul principal al crematoriilor ar fi exterminarea prin gazare. Utilizarea unei camere Vergasungskeller ca morgă nu numai că nu a împiedicat punerea în funcţiune a crematoriului II, ci chiar a ajutat la mai rapida avansare a lucrărilor. În ceea ce mă priveşte, cred că trebuie să acordăm un mai mare interes documentului în întregul lui, decât numai termenului de Vergasungskeller, care este menţionat. Consider că Hilberg nu a făcut decât o foarte rapidă referinţă la acest document întrucât şi-a dat seama de adevărata lui semnificaţie[8]. Pressac, însă, preferă să ne lase în completă ignoranţă cu privire la conţinutul ca atare al documentului respectiv.

În orice caz, logica interpretării de către Pressac a acelei Vergasungskeller drept cameră de gazare depinde în întregime de supoziţia lui deliberată că în crematoriul II trebuie să fie o cameră de gazare. Fără această supoziţie, situaţia concretă este următoarea:

(1) Singurul document care vorbeşte exclusiv de funcţionarea crematoriului II face referinţă la un Vergasungskeller care se utilizează temporar ca morgă, pentru întărirea eficienţei crematoriului, şi nu conform funcţiei sale precise sau normale.

(2) Pe numeroasele desene tehnice de crematorii examinate de Pressac, nu există nici o menţiune de Vergasungskeller, Gaskammer sau ceva asemănător[9] şi

(3) Nimic în aceste desene tehnice nu implică şi nu impune existenţa a ceva care ar putea fi descris ca Vergasungskeller. De exemplu, în ceea ce ne priveşte, am arătat că, prin construcţia lor, crematoriile nu implicau nici o instalaţie de acest gen.

Concluzia care se impune este că aşa numita Vergasungskeller nu se găsea în aceeaşi clădire cu crematoriul II. Presupun că se afla undeva prin apropiere. În lumina cunoştinţelor actuale, opinia că această Vergasungskeller s-ar fi găsit în aceeaşi clădire cu crematoriul II nu se sprijină decât pe nevoia stringentă a unei camere de gazare lângă crematoriu, pentru nevoile propagandei exterminaţioniste. În absenţa masei documentare prezentate de către Pressac, prezenţa acestei Vergasungskeller lângă crematoriu părea logică, deşi pentru cu totul alte funcţiuni decât cele pe care i le rezervă Pressac. Pe această supoziţie m-am bazat şi eu când am scris Înşelătoria secolului XX. Supoziţia părea confirmată de observaţia că tehnica utilizată de crematoriu necesita o instalaţie de acest gen pentru gazeificarea cocsului. Fără să îşi fi dat seama, Pressac a demonstrat că încăperea numită Vergasungkeller nu era în clădirea crematoriului II. În numeroasele planuri de construcţie nu se vede nimic care ar putea fi această Vergasungskeller şi de altfel nimic nu îi solicită sau implică existenţa, în afară de o supoziţie gratuită, arbitrară şi apriorică.

De vreme ce această Vergasungskeller nu se găsea în clădirea crematoriului II, chestiunile privind natura şi amplasamentul ei nu au decât o importanţă limitată. Cred că este suficient să arătăm că acest termen se poate folosi pentru a desemna activităţi care aveau sau puteau să aibă loc în altă clădire din lagăr, desigur nu prea depărtată.

Pentru a da mai întâi interpretarea ce mi se pare mai verosimilă, este foarte puţin probabil că oraşul Auschwitz ar fi dispus de mijloacele necesare pentru producerea şi/sau distribuţia de gaz combustibil care ar fi putut acoperi nevoile enormului complex industrial al lagărului pe care noi îl numim „Auschwitz“. Pe lângă nevoile legate de activităţile industriale, trebuie să socotim şi pe cele legate de bucătărie, încălzire, incinerarea deşeurilor etc. Din cauza lipsei de gaz natural şi dată fiind abundenţa de cărbune în zonă, germanii dezvoltaseră considerabil gazeificarea cărbunelui[10]. Cărbunii găsindu-se din belşug în regiunea Auschwitz, tehnicile gazeificării lor sau a cocsului erau foarte bine adaptate condiţiilor locale.

Prima oară când am considerat că Vergasungskeller trebuie să fi fost un generator de gaz combustibil pentru crematorii, am scris următoarele: «Cele două metode frecvente pentru producerea de gaz combustibil pe bază de cărbune sau cocs constau fie în trecerea aerului peste un strat de cocs aprins, pentru a obţine „gaz de cocs“, fie în trecerea peste cărbunele sau cocsul încins a vaporilor de apă, obţinându-se, astfel, „gaz de apă“»[11]. Păstrez aceeaşi interpretare, fără să cunosc amplasarea exactă a încăperii-instalaţiei Vergasungskeller, dar ştiind că gazul produs de aceasta avea o întrebuinţare mai generală, nu numai pentru funcţionarea crematoriilor. Aceasta pare pe deplin justificat de faptul că planurile de construcţie ale crematoriilor nu indică nici un loc pentru Vergasungskeller, lagărul având, pe de altă parte, multiple nevoi de un gaz-combustibil, care putea fi fabricat cu uşurinţă, pe baza cărbunelui abundent în regiune[12].

În treacăt fie spus, în optica noastră actuală nu este foarte important de ştiut dacă această Vergasungskeller era deja în stare de funcţiune sau numai în construcţie. Importantă este posibilitatea utilizării ei temporare ca morgă. Pare chiar să fie mai bine dacă ea nu era în stare de funcţionare întrucât, în acest caz, nimic nu împiedica utilizarea ei ca morgă. Am spus-o însă, aceasta este interpretarea mea „preferată“; există, însă, şi alte posibilităţi, peste care nu putem trece cu vederea.

Am arătat că gazul combustibil produs în lagăr a putut fi utilizat şi în alte scopuri, de exemplu la arderea deşeurilor, în care caz el a fost doar un combustibil de completare. Există însă şi un alt sens în care Vergasung se poate folosi/aplica la incinerarea deşeurilor întrucât, din punct de vedere tehnic, deşeurile devin un combustibil care se transformă în gaz. Incinerarea (Verbrennung) este de fapt un caz special de gazeificare (Vergasung) în cadrul căreia deşeurile-combustibil sunt calcinate în cel mai înalt grad posibil, obţinându-se, de exemplu, bioxid de carbon (CO2) în loc de oxid de carbon (CO, gaz combustibil, în care caz putem spune că a avut loc operaţiunea de Vergasung). Incinerare perfectă nu există, însă, astfel că limita între Verbrennung şi Vergasung este relativ confuză. Gazeificarea deşeurilor, reziduurilor şi gunoaielor, adică Müllvergasung, în limbaj tehnic german, nu a apărut decât după război[13]. Pe timpul războiului, se pare că Vergasung nu s-a putut utiliza decât în contextul incinerării gunoaielor, ca unul dintre numeroasele procedee specifice dintr-o uzină specializată, de fapt în Müllverbrennung[14]. De aceea, această a doua semnificaţie a termenului de Vergasung, relativă la incinerarea gunoaielor, nu pare să se poată aplica, fiind foarte puţin probabil că s-a putut zice la Auschwitz, de un incinerator de gunoaie, că acesta efectuează operaţiunea Vergasung. Totuşi, această posibilitate trebuie menţionată. În acest caz, în localul coşurilor, din spatele cuptoarelor-crematorii, exista un incinerator de gunoaie, ale cărui gaze se amestecau cu emanaţiile cuptoarelor, fiind apoi captate de sistemul de ventilaţie, care le evacua pe coş[15]. Nu cred că încăperea Vergasungskeller a putut fi acest local întrucât, în afară de motivele deja arătate, planurile nu fac referinţă la aşa ceva, iar spaţiul disponibil ar fi fost insuficient pentru înlocuirea chiar temporară a unei enorme Leichenkeller 2[16]. Totuşi, cu toate aceste obiecţii, termenul de Vergasung putea fi utilizat pentru desemnarea celor două procedee (cremaţiune şi incinerare a gunoaielor) de care vorbim aici. Nu cred însă în verosimilitatea considerării încăperii Vergasungskeller (keller = pivniţă) ca locul unde se incinerau gunoaiele.

În apropierea crematoriilor de la Birkenau existau trei staţii de epurare  (Kläranlagen), în diferite stadii de construcţie[17]. În esenţă, tratamentul apei folosite constă în accelerarea procesului natural prin care metabolismul bacteriilor transformă gunoaiele solide în gaz şi solide inerte (pământ amestecat cu apă, noroi), respectiv eliminarea sau utilizarea noroiului. În legătură cu aceasta[18]cuvântul Vergasung ar fi putut fi folosit în mai multe cazuri. Un scurt rezumat al operaţiunilor, nu va fi inutil:

1. Aerisire-ventilare (Belüftung)
2. Sterilizare cu soluţie de clor
3. Producţie de gaz metan
4. Prevenirea formării gazului metan în canalele de scurgere (Kanalvergasung)
5. Incinerarea noroiului (Schlammverbrennung)

Gazeificarea noroiului nu a apărut decât după război şi nu ne interesează aici. În literatura tehnică, ventilarea apelor conţinute în bazinele de golire şi rezervoarele septice este considerată o formă de „transfer gazos“[19], pentru că se caută o acţiune biochimică specifică oxigenului. Scopul precis al acestei ventilaţii este de a favoriza activitatea bacteriilor aerobe. Se insistă într-atât asupra acestui obiectiv încât am văzut utilizându-se termenul de Begasung pentru a desemna de fapt Belüftung[20]. De asemenea, în această ordine de idei, am văzut că se folosesc termenii de Belüftungskammer (cameră de aerisire sau ventilaţie) şi Belüftungsschacht (conductă de aerisire[21]). În general, sterilizarea se efectuează prin trecerea unei pături de clor lichid sau gazos (deja un Vergasung[22]), apoi injectarea acestui gaz în apele vidanjate şi emanaţiile acestora, în care caz este vorba de Begasung.

În cazul disoluţiei anaerobe a apelor folosite se produc o serie de gaze (gaze de fermentaţie sau Faulgas), mai ales metan, care poate fi utilizat ca sursă de energie. De obicei, această producţie de gaz se numeşte mai curând Gaserzeugung, decât Vergasung. În plus, din momentul în care gazul se produce la suprafaţa bazinului de disoluţie anaerobă este foarte puţin probabil ca acest proces să fie considerat ca putându-se efectua într-o pivniţă, Keller. Totuşi, procesul de producţie de gaz utilizabil nu se termină în acest punct, existând suficiente complicaţii care permit diferite combinaţii care antrenează utilizarea de diverşi termeni tehnici. După tratamentul apelor uzate sau folosite, trebuie eliminate impurităţile, mai ales hidrogenul sulfurat, dacă se doreşte utilizarea metanului. Eliminarea hidrogenului sulfurat se face de obicei prin epurare într-un Resseneisenerzfilter[23], adică prin filtrarea, pe bază de oxid de fier, practicată în aşa-numitele uzine de gaz sau în centrele de distribuţie a gazelor.

După cum am spus, tratamentul apelor folosite constă în accelerarea proceselor naturale. Gazul se produce mai întâi spontan, în canale, înainte ca apele de scurgere să ajungă la bazinul de vidanjare şi instalaţiile de tratare. Acest proces se numeşte Kanalvergasung, iar în Germania interbelică i-au fost consacrate o serie de studii, între altele o teză de doctorat susţinută în anul 1933[24]. Pentru prevenirea efectelor de nedorit, precum exploziile, ventilația este adesea suficientă. Totuşi, când aceasta nu este suficientă, se foloseşte procedeul Gerlach, în versiune mobilă sau fixă, care evacuează gazul prin aspiraţie[25]. În acest caz, rolul instalaţiei de tratament nu este de a efectua operaţia Vergasung, ci dimpotrivă, de a o opri. Blocând producerea spontană, Vergasung, de gaz, se produce operaţiunea de Entgasung. Incinerarea noroiului de vidanjare s-a practicat în Germania încă de la începutul secolului al XX-lea. În Statele Unite, în anii ’30, s-au construit instalaţii puternice şi foarte economice, de mare interes în ceea ce priveşte rezolvarea problemei acestor noroiuri[26]. În acest caz, are loc fenomenul Vergasung, după cum am arătat la începutul acestei discuţii. Se produce gaz combustibil, dar mai întâi se consumă, pentru că nu putem arde noroaiele fără utilizarea unui combustibil de completare, măcar pentru preîncălzire. În aceste condiţii, este evident că gazul ieşit din noroi este o sursă comodă de energie[27]. După război, în cadrul unui procedeu tehnic numit Ölvergasungsbrennern[28], combustibilul de completare utilizat a fost motorina.

Nu am putut situa încăperea Vergasungskeller nici în instalaţiile de epurare. În schimb, am inventariat cinci sensuri ale termenului de producţie de gaz sau de tratament cu gaz, care apar în cadrul tehnicii de epurare. În cărţile germane despre tratamentul apelor folosite, nu am putut găsi termenii de Vergasungskeller sau  Vergasungskammer, dar nu este neapărat necesar. Documentul în chestiune nu a fost scris de un specialist în tratamentul apelor, ci de un inginer în construcţii, care informa un alt inginer în construcţii. Autorul documentului nu îşi putea imagina că, zeci de ani mai târziu, istoricii celui de-Al Doilea Război Mondial vor studia îndelung nota lui redactată în grabă. Totuşi, după cum am spus, prefer prima interpretare, după care prin Vergasungskeler trebuie înţeles un generator de combustibil sau gaz obişnuit, de oraş, pentru o folosire generală.

Numai studiul de ansamblu al construcţiilor lagărului ar putea rezolva această chestiune. Din păcate, acest lucru va fi foarte dificil. Documentele necesare sunt păzite cu străşnicie de cei care le-au confiscat. O parte dintre documentele furnizate lui Pressac de către Muzeul de Stat din Auschwitz (Panstwowe Muzeum Oswiecim, căruia Presac îi exprimă o abundentă recunoştinţă), îi fusese furnizată acestuia de către Statul Israel[29]. Presupun că izraelienii posedă documente pe care nu le vor scoate la lumină. Ca răspuns la cererea mea de informaţii privind tratamentul apelor folosite, Muzeul Auschwitz mi-a răspuns, la 26 august 1991, că „(posedă) mai multe planuri de construcţie“ a instalaţiilor, dintre care unul este reprodus în cartea lui Presac. Muzeul mi-a mai spus că la Arhivele Centrale din Moscova „aş putea găsi o abundentă documentaţie despre construcţiile şi instalaţiile de tratare a apelor de la Birkenau“. Localizarea precisă a mult căutatei Vergasungskeller[30] ar putea fi foarte dificilă. Pentru moment, singurul lucru care pare sigur este că ea nu trebuie căutată în clădirea crematoriului.

 

Raportul War Refuge Board

 

La 7 aprilie 1944, doi jidani slovaci, Walter Rosenberg şi Alfred Wetzler, au evadat de la Auschwitz după doi ani de captivitate. Evadarea lor a fost raportată la 9 aprilie printr-o telegramă Gestapo către Berlin şi alte destinaţii[31].

Rosenberg şi Wetzler sunt prezentaţi ca fiind principalii autori ai documentului despre Auschwitz, publicat în noiembrie 1944 sub formă de Raport întocmit de War Refuge Board.

Acestui raport i-ar fi fost adăugate, se zice, unele suplimente, de către alţi doi jidani (Czeslaw Mordovicz şi Arnost Rosin), evadaţi tot de la Auschwitz, la 27 mai 1944, şi de către un comandant polonez, evadat şi el, tot de acolo. Scriind Înşelătoria secolului al XX-lea, credeam că acest document, pe care l-am numit Raport WRB, este important pentru subiectul care ne preocupă, întrucât el marca prima cauţiune majoră adusă de către o putere aliată afirmaţiei privind exterminarea la Auschwitz.

O broşură publicată la New York în martie 1944, sub egida Office War Information a guvernului american şi a National CIO War Relief Committee pare a fi compilarea tuturor rapoartelor cu privire la Auschwitz, primite prin intermediul rezistenţei polone. Această broşură ilustrează ceea ce se spunea despre Auschwitz, în primăvara lui 1944. Auschwitz-ul era descris ca un „lagăr al morţii“, dar nu ca un loc de exterminare masivă a jidanilor. Se făcea aluzie la astfel de exterminări, dar numai în ceea ce priveşte lagărele Belzec, Sobibor şi Treblinka[32]. Suntem în faţa unui exemplu că Aliaţii s-au abţinut să pretindă că Auschwitz-ul ar fi un lagăr de exterminare, inclusiv la doi ani după ce se zice că ar fi devenit un astfel de lagăr şi în ciuda faptului că întregul Auschwitz era un complex enorm de instalaţii industriale, care nu prezentau mai multe secrete decât orice alte industrii de asemenea proporţii din lume. Prezenţa masivă la Auschwitz a unui personal care nu făcea parte din organizaţia S.S. făcea imposibil orice secret în legătură cu cele ce se petreceau acolo).

Pressac a consacrat un capitol al cărţii sale pentru a demonstra exactitatea în esenţă a Raportului WRB, în ciuda diferitelor erori şi contradicţii pe care, totuşi, le pune în lumină (mai ales numărul şi dispoziţia crematoriilor de la Birkenau).

Identitatea autorilor Raportului WRB rămâne o problemă, dar de importanţă secundară. Este însă absolut sigur că Raportul WRB este o emanaţie a cercului din jurul rabinului Michael Dov Ber Weismandel, din Slovacia, ai cărui membri pretind că i-ar fi primit pe cei evadaţi şi le-ar fi cules povestea de pe buze. Ulterior, cei cinci evadaţi şi-au schimbat de mai multe ori numele. Potrivit contribuţiei lui Erich Kulka, publicată într-o carte din 1967[33], Rosenberg a devenit Rudof Vrba, Wetzler s-a metamorfozat în Josef Lanik, Mordowicz s-a schimat la faţă în Petr Podulka, iar Rosin s-a transformat în Jan Rohac. Toate aceste schimbări de nume ar fi avut menirea să le păstreze anonimatul după evadare. Rosenberg a rămas însă, Vrba, predând în prezent farmacologia la Columbia britanică, o universitate din Canada. Se poate ca ceilalţi trei jidani să-şi fi abandonat numele împrumutate. Wetzler însă a făcut din Lanik pseudonimul său literar. În articolul său din 1967, Kulka nu menţionează comandantul polonez, identificat uneori ca fiind polonezul Jerzy Wesolowski, evadat şi el, care şi-a schimbat numele în Jerzy Tabeau. Într-un articol din 1964, T. Iwaszko, de la Muzeul de Stat din Auschwitz (PMO), îl menţionează pe Wesolowski/Tabeau, semnalând că a fost înregistrat la 26 martie 1942 sub numărul matricol 27.273, a evadat la 19 noiembrie 1943 şi a scris câteva articole pentru publicaţiile clandestine. Iwaszko nu făcea, însă, din Wesolowski/Tabeau un comandant polonez[34]. În 1979, John S. Conway a scris că „identitatea [comandantului polonez] nu a fost revelată până în prezent. De asemenea, nu ştim pe ce cale ultima parte din raport[ul WRB] a ajuns în mâinile şefilor comunităţii jidăneşti din Geneva“[35]. În cartea sa din 1981, Auschwitz and the Allies, Martin Gilbert declară că raportul „comandantului polonez“ a fost adăugat raportului jidanilor în iunie 1944, de către Richard Lichtheim, de la biroul Agenţiei jidăneşti din Geneva[36]. Foarte curios, într-un documentar televizat despre lucrarea lui Gilbert, realizat la câţiva ani după publicarea acesteia, putem vedea faţa comandantului polonez, fără să ni se dezvăluie numele lui. Într-un articol din 1985, consacrat mai ales lui Rosenberg şi Wetzel, Kulka îl menţiona pe Tabeau ca evadat din lagărul de ţigani Auschwitz[37]; apoi, într-un alt articol din 1986, foarte asemănător celui din 1985, îl identifică pe comandantul polonez ca fiind Wesolowski-Tabeau[38].

Raportul WRB contrazice într-un punct important versiunea exterminării formulată de către Pressac, care, fără să ne surprindă, are aerul că ignoră acest lucru. Conform Raportului WRB, în lagărul principal (numit Stammlager sau Auschwitz I, pentru a-l distinge de Birkenau) nu ar fi avut loc gazări. Acest lucru nu este spus în mod explicit de către Raportul WRB, totuşi el este afirmat clar, deşi în mod implicit[39]. Gazările sunt descrise ca având loc numai la Birkenau, în pădurea de mesteceni („Brezinsky“) sau încă în „Bunkers“, lângă Birkenau.

Partea redactată de Wetzler, din Raportul WRB, spune că acesta a fost a fost expediat la Auschwitz la 13 aprilie 1942, imediat după sosirea sa[40]. Totuşi, Vrba, în partea de raport atribuită lui, afirmă că el a fost cazat la Stammlager (lagărul principal de la Auschwitz) îndată după sosirea sa, la 30 iunie 1942, pe când lucra la uzina de cauciuc „Buna“ (Monowitz [sau Auschwitz III]), până ce a fost transferat la Birkenau, în decembrie 1942[41]. În cartea redactată după război, Vrba afirmă că ar fi fost foarte activ în rezistenţă, spunând despre Wetzler că „informațiile lui despre lagăr erau profunde şi întinse, graţie popularităţii de care se bucura printre deţinuţi“[42]. În ceea ce mă priveşte, sunt ultimul în a-l crede pe Vrba; totuşi, este adevărat că autorii raportului dispuneau de nenumărate detalii cu privire la lagăr, lucru confirmat de o serie de elemente ale Raportului WRB, de exemplu menţionarea ordinului de carantină din 23 iulie 1942[43], planul general al lagărului, şi o echivalenţă apropiată între convoaie şi numerele matricole a căror listă furnizată este exactă[44]. După cum am mai scris în urmă cu mult timp, „trebuie să presupunem că o mare parte a elementelor din raport sunt veridice (…) competenţa autorilor raportului nu este contestabilă“[45]. Autorii cunoşteau interiorul lagărului (dar nu şi interiorul crematoriului Birkenau, după cum Pressac o recunoaşte).

În acest punct Pressac se găseşte în faţa unei contradicţii importante. El însuşi arată, pe de o parte, contradicţiile din declaraţiile pretinşilor martori oculari obişnuiţi (de exemplu, comandantul Höss, de la Auschwitz), totuşi continuă să mimeze, cel puţin, că aceştia, în mărturisirile lor, vorbeau, chipurile, despre evenimente reale. Totuşi, dacă vrea să accepte Raportul WRB, el trebuie să renunţe la depoziţiile pretinşilor martori oculari Höss, Fajnzylberg (Jankovski), Muller et Broad, întrucât aceştia pretind a fi asistat la gazări în masă în Stammlager şi că, după Presac, lipsa de documente şi „starea actuală a clădirilor“ face că mărturisirile lor constituie unica „dovadă pentru stabilirea realităţii gazărilor omucide în Stammlager“[46]. Nu este vorba de o contradicţie minoră. Ceea ce vreau să spun este că nu se mai poate susţine că aceşti „martori“ au vorbit despre evenimente reale. Întrucât martorii respectivi nu au fost de bună credinţă, mărturiile sau confesiunile lor despre exterminările în masă în alte părţi ale lagărului Auschwitz trebuie respinse. Întrucât această mărturie nu este, însă, mai puţin demnă de crezare decât altele, Pressac trebuie să renunţe la toate pretinsele mărturii ale pretinşilor martori oculari. Pressac, deci, vorbeşte de un program de exterminări în masă, care nu se poate sprijini pe mărturia nici unui martor demn de crezare.

După cum am spus, suntem în faţa unei „inepuizabile surse de absurdităţi“ şi am putea cu uşurinţă neglija importanţa acestui aspect pentru care chestiunea identităţii autorilor Raportului WRB este secundară. Redactând şi difuzând raportul, unicul obiectiv al autorilor lui, foarte bine informaţi, a fost de a pretinde că germanii sunt pe cale de a extermina jidanii în masă, la Auschwitz. Este vorba de o născocire a propagandei de război şi nimic nu ne obligă să credem în astfel de declaraţii. Totuşi, nici Pressac, nici altcineva nu poate contesta că dacă, într-adevăr, ar fi avut loc gazări la Stammlager (Auschwitz I), Raportul WRB ar fi vorbit despre asta. În consecinţă, aceste gazări nu au avut loc. Totuşi, mărturiile cu privire la Stammlager sunt echivalente, prin credibilitatea lor şi prin condiţiile în care au fost făcute, cu cele privind presupusele gazări în masă din alte părţi ale lagărului.

În cadrul exploatării contemporane a Raportului WRB, Vrba deţine rolul unei adevărate vedete. De când s-a făcut cunoscut ca fiind, de fapt, Rosenberg (probabil în 1958), el a publicat o carte (în 1964) despre cele trăite de el în timpul războiului (I Cannot Forgive), a fost martor al acuzării în primul proces al lui Ernst Zündel (Toronto, 1985), a apărut în diferite documentare televizate[47]. În legătură cu viaţa sa la Auschwitz, este evident că Vrba minte. Acest lucru poate fi constatat cu uşurinţă, prin examinarea, pe de o parte, a cărţii sale, pe de alta a depoziţiei lui din 1985, în procesul de la Toronto, în cadrul căruia a declarat despre cartea sa că aceasta nu a fost „decât un tablou artistic, (…), nu un document pentru un tribunal“[48]. Am arătat, deja, erorile principale ale cărţii lui[49]. El crede că înainte de aprilie 1944 aproape nimeni nu a evadat de la Auschwitz, afirmând că în chiar cursul evadării lui ar fi avut loc un raid american deasupra lagărului[50]. În realitate, primul raid aerian aliat deasupra lagărului Auschwitz a avut loc la 20 august 1944[51].

De asemenea, am remarcat că „tonul general al cărţii şi descrierea felului în care s-ar fi comportat, în lagăr, principalele persoane“ contribuie la compromiterea credibilităţii cărţii. În cartea mea nu am dat chiar cele mai frapante exemple, temându-mă că nu voi fi crezut. De data asta, voi menţiona, însă, câteva dintre fantasmagoriile lui Vrba. El pretinde, de exemplu, că în lagărul Novaky, gardienii slovaci puneau ţeava puştii în burta unui biet jidan aflat pe tinetă, iar la Auschwitz „bancnotele de 20 de dolari erau utilizate ca hârtie igienică“[52]. Evident, el vorbeşte de bancnotele americane, nu de cele germane. Licenţa poetică permite acestui dramaturg al W.C.-urilor de la Auschwitz descrierea unei scene în care un colonel Gestapo îşi sprijină pistolul pe craniul unui jidan aflat pe acelaşi „tron“, căruia, la terminare, foarte politicos îi serveşte bancnota igienică! Cititorii vor aprecia gradul de credibilitate al unor asemenea scene şi al unui asemenea autor. (În paranteză fie spus, fanteziile grosolane, triviale, obscene şi vulgare constituie una dintre trăsăturile frapante ale Talmudului[53]).

Pe de altă parte, descrierea pe care Vrba o face despre escrocheriile unor cadre S.S. sau a deţinuţilor cu funcţii în „Kanada“, „inima comercială a lagărului Auschwitz“[54], unde erau depozitate bunurile personale ale deţinuţilor, pare de o sinceritate neobişnuită, deşi presărată cu câteva inepţii.

Cartea lui Wetzler/Lanik despre Auschvitz, o spun cu satisfacţie, este prezentată pur şi simplu ca un roman[55]. Întrucât, în cartea mea, insistasem asupra lui Vrba, John S. Conway, istoric şi coleg cu acesta la Universitatea Columbia britanică, a publicat, în 1979, un articol pe marginea Raportului WRB[56]. De asemenea, în 1981, Conway a publicat o versiune germană a Raportului WRB, iar în 1984 a publicat încă un articol pe aceeaşi temă (mai ales despre Rudof Vrba) şi despre Ungaria[57].

Conway ne datora această critică de mai multă vreme. În articolul său din 1967, Kulka nu spusese nici o vorbă despre cartea lui Vrba, publicată în 1964; în 1985, însă, revizionismul istoric devenise irezistibil. Kulka îi reproşează lui Conway de a se fi arătat gata „să accepte fără spirit critic şi ca un fapt ipocrizia şi nesinceritatea lui Vrba“, „de a lăsa declaraţiile contradictorii şi îndoielnice ale acestuia să (…) arate că raportul (WRB) denaturează faptele, că descrierea camerelor de gazare de la Auschwitz nu era decât fructul imaginaţiei sale“[58].

Când, în 1985, Vrba a recunoscut că povestea din cartea sa nu era veridică, am crezut că aceasta va marca sfârşitul carierei sale de „actor ambulant“ în spectacolul itinerant Auschwitz. Totuşi, cu câteva adăugiri, stupiditatea a fost reeditată în 1989 sub titlul 44070: The Conspiracy of the Twentieh Century[59]. Se pare că, cu toate inepţiile lui, textul iniţial a fost reprodus în această nouă ediţie, la care s-au mai adăugat câteva anexe. Partea din Raportul WRB, atribuită lui Wetzler şi Rosenberg, este reprodusă alături de o anexă despre „procesele ofiţerilor S.S. de la Auschwitz“, un text al lui Vrba despre aspectele economice ale persecuţiei jidanilor de către germani, o scurtă biografie a lui Vrba (în care numele de Rosenberg nu este menţionat) şi un eseu al lui Conway, pe baza articolului său din 1979, care, astfel, este completat şi dezvoltat.

Nicăieri, în noua ediţie, Vrba nu încearcă să corecteze, să explice sau să se scuze pentru inepţiile şi erorile clare din ediţia originală a cărţii sale, sau pentru mărturisirea din 1985, când, în faţa tribunalului din Toronto, a declarat despre cartea sa că este un „tablou artistic“, adică neconformă adevărului. Conway ignoră aceste probleme, ca şi criticile care i-au fost adresate pentru credulitatea arătată lui Vrba. Nici el nu se scuză pentru a fi acordat o cauţiune implicită acestei cărţi, despre care toată lumea spune, acum, inclusiv autorul ei, că nu este adevărată. Se pare că nu vrea sau nu poate să tragă concluzia cuvenită. La fel stau lucrurile cu toţi cei care publică diverse lucrări pe tema Holocaustului. Toţi par să presupună că examenul critic al cărţilor lor nu este necesar. În consecinţă, toţi par dispuşi să scrie orice tâmpenie, câtă vreme critica va fi condamnată să se limiteze la scrieri relativ esoterice.

În 1990, Vrba s-a certat cu Raul Hilberg, Shamuel Krakowski de la Yad Vashem şi Yehuda Bauer pe tema numărului celor „exterminaţi“[60].

 

Concluzie

Să revenim la Pressac. Regula de aur a cărţii lui este refuzul de a accepta implicaţiile Raportului WRB. Am auzit pe unii revizionişti vorbind despre cartea lui Prassac ca despre un efort respectabil în materie de căutare a adevărului istoric. Lucrul acesta se explică fără probleme. Cu sprijinul oamenilor influenţi doritori să îl ajute, Pressac a făcut cunoscute publicului unele documente, mai ales de natură tehnică. Este vorba de documente aparţinând categoriei de texte cu difuzare extrem de restrânsă, necunoscute, practic, sau cunoscute de foarte puţini cercetători.

Cartea lui ne va fi utilă. Câştigul, însă, este comparabil, să zicem, cu publicarea unui index, sau a unei bibliografii. Valoarea cărţii lui rezidă exclusiv în faptele raportate. Partea analitică a cărţii lui Pressac este un fel de ghicitoare sau enigmă săltăreaţă. „Actorul“ este sigur dinainte că cei ce l-au angajat vor lua parte la comedie, fără să atragă nimănui atenţia cu privire la deghizarea care face din el un măscărici, în ochii celor pe care mai curând a încercat să îi defăimeze, nu să le critice lucrările. Ce altă reacţie putem avea în faţa unuia care persistă a considera neglijabil faptul că, în momentul deciziei construirii puternicelor crematorii de la Auschwitz, rata mortalităţii acestui lagăr de concentrare, atestată documentar, era catastrofală? Din punct de vedere formal, păcatul fundamental al lui Pressac constă în a presupune permanent ca reală soluţia pe care el o doreşte şi se face că o caută, găsind chipurile anumite „urme“. Omul nostru se găseşte, astfel, în situaţia celor care pun carul în faţa boilor. Piruetele lui, în jurul adevăratelor puncte centrale ale problemei, sunt de-a dreptul jenante.

Am început această conferinţă cu promisiunea de a arăta în ce fel încearcă Pressac să deruteze cititorii asupra chestiunilor pur locale, neglijând cu totul contextul lagărului de concentrare Auschwitz în toate dimensiunile sale. Voi furniza trei exemple precise. Mai întâi, când Pressac examinează deciziile de construire a crematoriilor de la Auschwitz, el neglijează să recunoască legătura dintre decizia care urma să fie luată şi epidemia catastrofică de tifos exantematic din chiar momentul când această decizie a fost luată. În al doilea rând, „urma criminală“ de care el face atâta caz şi pe care o pune în fruntea altor inepţii constă în interpretarea foarte contestabilă a unui singur cuvânt care se găseşte într-un document care arată, de fapt, falsitatea sau, cel puţin, neverosimilitatea afirmaţiei lui celei mai importante. În al treilea rând, examenul său al Raportului WRB neglijează clar conţinutul acestuia. El neglijează astfel consecinţele decisive ale acestui raport în ceea ce priveşte evaluarea credibilităţii aşa-zişilor martori. Nu trebuie, deci, să ne mirăm că întreaga lui atenţie se concentrează pe un detaliu lipsit de importanţă.

Ne-am putea întreba cum se face că o astfel de manieră de a proceda a fost posibilă în cadrul unei lucrări destul de stufoase, plină de tot felul de detalii documentare? Posibilitatea aceasta se explică prin dezastruoasa dezordine a întregii lui cărţi. Dezordinea voită de autor îi oferă acestuia jocul de scenă în cadrul căruia se face că nu-şi vede ochelarii de pe nas. Dezordinea deliberată a cărţii lui Presac este mijlocul prin care acesta evită sistematic de a se concentra asupra lucrurilor simple, dar esenţiale. Cartea este dezorganizată nu din cauza stilului deplorabil al autorului, ci a logicii perverse cu care acesta încearcă să îşi contamineze cititorii.

Una din învăţăturile care se desprind de pe marginea cărţii lui Pressac este că revizioniştii istorici şi mai ales profesorul Faurisson au dreptate să respingă aşa-numitele „dovezi“ tradiţionale, în general admise, cu privire la camerele de gazare din lagărul Auschwitz. Pressac nu spune asta clar şi limpede, cum nu spune nimic de acest fel. Intenţia lui este însă evidentă, cuvintele pe care le foloseşte fiind parcă alese nu pentru a spune ceva, ci pentru a ascunde altceva. Cu astfel de piruete, la o jumătate de secol după evenimentele respective, scamatorul pretinde a fi cel care restabileşte adevărul. Procedeul este clasic. Este suficient să răsfoieşti un munte de documente, să le ascunzi pe acelea care îi dezvinovăţesc pe germani, sub pretextul că este vorba de o viclenie a acestora, că nemţii utilizau un limbaj secret când îşi redactau documentele administrative. Apoi, când dă peste un cuvânt care ar putea fi interpretat într-un sens acuzator, omul nostru uită limbajul „secret sau codificat“, de care a făcut atâta caz, pretinzând că suntem în faţa „enormei gafe“ care maschează o mărturisire involuntară.

Cred că aş putea spune acelaşi lucru despre orice instituţie sau administraţie care produce o mare cantitate de dosare cu texte scrise. În aceste zile de „acţiuni afirmative“ (sau discriminări pozitive) în domeniul serviciilor, aş putea încerca să găsesc camerele de gazare pentru oamenii albi de la Universitatea din Northwstern, luându-mi, desigur, precauţia de a furniza o explicaţie cu privire la împrejurările care mi-au permis să supravieţuiesc. În acelaşi fel, un viitor Pressac ar putea admite că Pressac s-a înşelat, dar că, de fapt, are dreptate. Această tristă comedie poate dura o eternitate. Ea reprezintă viitorul fabulaţiei, al minciunii sau imposturii holocaustice, în măsura în care se poate vorbi de un viitor al acesteia. În orice caz, ea constituie singurul tip posibil de scriere în favoarea scornelii holocaustico-exterminaţioniste, îndreptată contra adevărului istoric şi a revizionismului ştiinţific actual.

 

Tabla de materii

 

(Paginaţia indicată se referă la textul ediţiei franceze)

Prezentarea autorului … … … … … … … … … … … … … … …………… p. 7

Prefaţă la ediţia franceză din 2002 … … … … … … … … … … ………….. p. 25

Mulţumiri … … … … … … … … … … … … … … … … … … ………… p. 35

Cuvânt înainte … … … … … … … … … … … … … … … … ………..…. p. 37

Capitolul I: Procesele, jidanii, naziştii … … … … … … … … …………… p. 41

1. 1. Procese, îndoieli, nelămuriri … … … … … … … … … … ……….. ….p. 41
2. 2. Câţi jidani? … … … … … … … … … … … … … … … … ………….p. 49
3. 3. Metode, argumente, concluzii … … … … … … … … … … ………..…p. 58
4. 4. Procesele pentru crime de război … … … … … … … … … …. ……….p. 59
5. 5. Cine erau vinovaţii? … … … … … … … … … … … … …. … ……… p. 77
6. 6. Naziştii … … … … … …… … … … …… … … … … … ………….. p. 82

Capitolul II: Lagărele de concentrare … … … …… … … … …………… p. 89

1. 1. Scene de groază şi lagăre de „exterminare“  .… … … … … ………….. p. 89
2. 2. Lagărele şi finalitatea lor … … … … … … … … … … … ……..……p. 91
3. 3. Funcţia industrială a lagărului Auschwitz … … … … … … ……….. p. 105

Capitolul III: Washington şi New York … … … … … … … … ….. …. p. 113

III. 1. Criza de cauciuc din 1942 … … … … … … … … … … … ………  p. 113

III. 2. Marele interes al americanilor pentru Auschwitz … … … … ……… p. 118

III. 3. Washington şi primele alegaţii despre „exterminări“… … … ……… p. 125

III. 4. New York şi primele alegaţii despre „exterminări“ .. … … … …….. p. 137

III. 5. Reacţiile germane… . … … … … … … … … … … … … … ….… p. 169

III. 6. Raportul War Refuge Board sau naşterea făcăturii Auschwitz……….. p. 169

III. 7. Rudolf Vrba … … … … … … … … … … … … … … … …. ….. p. 180

Capitolul IV: Auschwitz … … ..  … … … … … … … … … … …… … p. 187

1. 1. Structura fabulaţiei … … … … … … … … … … … … … … …… p. 187
2. 2. Mărturia sub jurământ a lui Rudolf Höss … … … … … …..  …….. p. 188
3. 3. Falsa mărturisire a lui Rudolf Höss … … … … … … … … ……..   p. 189
4. 4. Contradicţii de început … … … … … … … … … … … … ……… p. 192
5. 5. Pretinsele gazări şi produsul numit Zyklon … … … … … … ……..p. 195
6. 6. Convoaiele pentru Auschwitz … … … … …  … … … … ……. … p. 201
7. 7. Spital pentru cei sortiţi exterminării?! …    … … … … … … ……. p. 204
8. 8. „Tratamentul special“ … … … … … … … … … … … … … ..… p. 207
9. 9. Crematoriile … … … … … … … … … ….… … … … … … …… p. 211
10. 10. Înapoi la „camerele de gazare“ ….  … …..  … … … … … ……… p. 220
11. 11. De ce în engleză?  …. … … … … … … … … … … … … … p. 225
12. 12. Funcţia lagărului Birkenau … … … … … … … … …… … … p. 226
13. 13. Rezumat pentru Auschwitz … … … … … … … … … ….  … p. 236

Capitolul V: Jidanii din Ungaria … … … … … …….. ..… … … … p. 239

1. 1. Crucea Roşie Internaţională … … … … ….. .… … … … … ….. p. 239

V.2. Propaganda din 1944 … … … …….. …….  … … … … … … … p 255

3. 3. Unde sunt fotografiile … … … …. …. .. … … … … … … … … p. 261
4. 4. Raiduri aeriene la Auschwitz. Rudol Vrba mai rapid ca viteza p. 262
5. 5. Dovezi documentare?  …. .… … … … … … … … … … … …… p. 264
6. 6. Regia şi înscenarea   ….… … … … … … … … … … … … …… p. 276
7. 7. Ce s-a petrecut în Ungaria … … …  ….… … … … … … … …… p. 292
8. 8. Cine poate crede o astfel de poveste? … … … … … … … ………. p. 294

Capitolul VI: Et cætera! …  … ..… … … … … … … … … … … .… p. 297

1. 1. Alte lagăre de „exterminare“ …  … … … … … … … … … …… p. 297
2. 2. Logica martorilor şi mărturiilor apărării … … … … … … ………. p. 301
3. 3, Josef Kramer, „Bestia din Belzen“ … … … … … … … ……….… p. 302
4. 4. Herman Göring şi ceilalţi în faţa T.M.I.-ului … … … … …..… … p. 304
5. 5. Oswald Pohl la Nuremberg … … … … … … … … … ………….. p. 312
6. 6. Adolf Eichmann … … … … … … … … … … … … … …….…..p. 314
7. 7. Procesele din Germania de Vest … … … … … … … … … ……..p. 318
8. 8. Astfel de procese nemaipomenite au mai avut loc vreodată?……… p. 322
9. 9. Cum stăm cu tortura ? … … … … … … … … … … … ………… p. 324
10. 10. Adolf Hitler … … … … … … … … … … … … … … ……..… p. 328
11. 11. Heinrich Himmler … … … … … … … … … … … … ……..… p. 329
12. 12. Josef Goebbels … … … … … … … … … … … … … ……….. p. 334
13. 13. Formațiunile militare Einsatzgruppen … … … … … … ………. p. 335

Capitolul VII: „Soluţia finală“ sau ce s-a petrecut efectiv cu jidanii?

… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … ….. … p. 347

VII. 1. Politica germană şi Conferinţa de la Vansee … … … … … ….… p. 347

VII. 2. Numărul de deportaţi: provenienţă şi destinaţie … … … … ….… p. 362

VII. 3. Ghetourile poloneze … … … … … … … … … … … … ……… p. 368

VII. 4. Ce s-a întâmplat cu jidanii? … … … … … … … … … … …..… p. 371

VII. 5. Iarăşi şi iarăşi sionismul … … … … … … … … … … … …..… p. 379

VII. 6. Emigraţia către Statele Unite … … … … … … … … … …….… p. 387

VII. 7. Recapitulare … … … … … … … … … … … … … … ……….. p. 390

VII. 8. J. C. Burg (Josef Ginsburg) … … … … … … … … … ……. … p. 391

VII. 9. Concluzie … … … … … … … … … … … … … … … ….. … p. 392

VII. 10. Himmler a spus-o perfect! … … … … … … … … … … ….… p. 393

Capitolul VIII  Constatări, observaţii, clarificări … … … … ………. p. 395

VIII. 1. Diverse observaţii … … … … … … … … … … … … … ……..p. 395

VIII. 2. Germania postbelică şi Willy Brandt … … … … … … ……… p. 400

VIII. 3. Talmudul … … … … … … … … … … … … … … ……. … p. 402

VIII. 4. Competenţe … … … … … … … … … … … … … … … … p. 406

VIII. 5. Alte chestiuni … … … … … … … … … … … … … … ..… p. 408

VIII. 6. Câteva implicaţii … … … … … … … … … … … … … ..… p. 409

ANEXA A: „Raportul Gerstein“ … … … … … … … … … … … … p. 413

ANEXA B: Gradele militare ale armatei germane Waffen S.S. … ….. p. 425

ANEXA C : Deportarea jidanilor din Olanda … … … … … … … … p. 427

ANEXA D : Declaraţiile lui Josef Kramer (Procesul Belsen) … … … p. 435

Prima declaraţie a lui Josef Kramer … … … … … … … … … … … p. 435

A doua declaraţie a lui Josef Kramer … … … … … … … … … …… p. 457

ANEXA E : Rolul Vaticanului … … … … … … … … … … … …… p. 461

 

SUPLIMENT A: Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“ p. 483

Un subiect simplu … … … … … … … … … … … … … … … …… p. 483

De ce o înşelătorie? … … … … … … … … … … … … … … ……… p. 487

O problemă de societate … … … … … … … … … … … … …… … p. 488

Evoluţia controversei … … … … … … … … … … … … … …… … p. 490

Reacţii negative în mediile universitare … … … … … … … … ….… p. 497

Concluzii … … … … … … … … … … … … … … … … … … ……p. 499

SUPLIMENT B: Contextul istoric şi perspectivele de ansamblu ale

controversei pe tema „Holocaustului“ … … … … … … … … ………. p. 503

Introducere … … … … … … … … … … … … … … … … … …..… p. 503

SUPLIMENT C: Reflecţii pe marginea cărţii lui J. C. Pressac. Răspuns la o critică importantă a revizionismului holocaustului … … … … … … … … … p. 503

Introducere … … … … … … … … … … … … … … … … … …….. p. 503

 

(Continuare în episodul următor)[61]

 

[1] Cf. supra, pp. 213, 221 sqq. [în ediţia franceză; aici, vezi episodul nr. 22 – n. red. V.I.Z.]; PRESSAC, op. cit. p. 211. (Această corespondenţă din 1943 constituie documentul Nürnberg NO-4473. Originalul german este dat de E. KOGON şi ceilalţi coautori ai National-sozialistische Massentötungen durch Giftgas, Fischer, Frankfurt, 1986, p. 220).

 

[2] Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 548.

[3] Idem, p. 432.

[4] De comparat cu comentariul lui Faurisson asupra acestui punct în The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1, primăvara 1991, p. 55 sqq.

[5] J.-C. Pressac, op. cit. pp. 27-31 ; H. BREYMESSER şi E. BERNFUS, în Blausäuregaskammer zur Fleckfieberabwehr, Reichsarbeitsblatt, Berlin, 1943, utilizează de obicei Gaskammer, dar şi Begasungskammer.

[6] J.-C. Pressac, op. cit. pp. 106-113. La începutul lui 1989, Faurisson mi-a spus că interpretarea mea a termenului de Vergasungskeller nu este exactă. Pe câte îmi amintesc, el nu a abordat chestiunea concepţiei cuptoarelor, din care cauză nu am fost convins de justeţea observaţiei lui.

[7] Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 217.

[8] Raul HILBERG, The destruction of the European Jews (New York, Holmes & Meier (3 vol.), p. 885, nota 67. (În ediţia din 1961, într-un singur volum, p. 566, nota 52). [Vezi și: Raul HILBERG, Exterminarea evreilor din Europa, Editura Hasefer, București, vol. 1-2, 1997 – n.red., V.I.Z.]

[9] Jean-Claude Pressac, op. cit. p. 429.

 

[10] John F. FOSTER şi Richard J. LUND, Economics of Fuel Gas from Coal, McGraw Hill, New York, 1950, pp. 68-97.

[11] Cf. supra, p. 222 [în ediţia franceză; aici, în episodul nr. 22]. Diversele metode de fabricare a gazului pe bază de cuptor de cocs sunt mai complexe, după cum rezultă din lucrarea lui FOSTER & LUND (1950), p. 41. Procedeele germane erau, însă, suficient de avansate, pentru a nu respecta neapărat şi întru totul cele scrise într-o lucrare clasică precum aceasta.

[12] Un rezumat al diferitelor procedee de fabricare a gazului combustibil găsim în Hermann FRANKE, Lexikon der Technik, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1960-1972, vol. 7, 1965, p. 484 sqq. Gazeificarea petrolului sau Ölvergasung, distinctă de gazeificarea combustibililor solizi, sau Vergasung festes Brennstoffe, s-a practicat de asemenea în Germania încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Vedeţi H. FRANKE, ed. Lüger, op. cit., vol. 4, p. 390.

[13] . H. FRANKE, ed. Lüger, op. cit., vol.16, p. 337.

[14] Idem, vol. 7, p. 89.

[15] Jean-ClaudePRESSAC, op. cit., pp. 277, 281 sqq., 287, 306.

[16] De asemenea, aceste obiecţii sunt valabile şi contra ipotezei după care o încăpere din mica Leichenkeller 3 (Pressac, op. cit., pp. 285, 295) ar fi fost Vergasungskeller. V. R. Faurisson, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1 primăvara 1991, p. 55 sqq.

[17] Cf. J.-C. PRESSAC, op. cit., pp. 51, 165-170, 420 sqq., 542 sqq., pentru date limitate.

[18] . H. KRETZSCHMAR, Tehnische Mikrobiologie, Berlin/Hamburg, 1968, p. 217.

[19] Metcalf & Eddy, Inc., Wastewater Engineering, a III-a ediţie, 1991, p. 276.

[20] H. KRETZSCHMAR, Tehnische Mikrobiologie, Berlin/Hamburg, 1968, p. 217.

[21] J. BRIX, H. HEYD şi E. GERLACH, Die Wasserversorgung, 1963, pp. 323, 329.

[22] H. KITTNER, W. STARKE şi D. WISSEL, Wasserversorgung, Berlin, 1964, p. 424.

[23] K. IMHOFF, Taschenbuch der Stadtenwässerung, Munchen/Berlin 1943, ediţia a X-a, p. 207.

 

[24] K. DAU, Über Kanalvergasungen und ihre Verhütung, Dissertationsdruckerei und Verlag Konrad Triltsch, Würzburg, 1935.

[25] H. FRANKE, op. cit., vol. 10, p. 693; E. GERLACH, „Die Beseitigung von explosiven und, gesundheitsschädlichen Gasen aus Kanalisationsbauwerken“, Gesundheits-Ingenieur, vol. 52, nr. 8, 1929, pp. 118-122; K. DAU, Über Kanalvergasungen, op. cit., p. 61.

[26] K. IMHOFF, „Schlammverbrennung“, Gesundheits-Ingenieur, vol. 59, nr. 40, 1036, pp. 583-587.

[27] K. IMHOFF (1943), op. cit. p. 218 sqq.

[28] H. WULF, „Die Verbrennung von Schlämmen mit Ölvergasungsbrennern“, Brenst.-Wärme-Kraft, vol. 16; nr 8, aug. 1964, p. 397 sqq.; O. PALLACH şi W. TRIEBEL ed., Lehr- und Handbuch der Abwassertechnik, Berlin/München, 1969, vol. 3, p. 193.

 

[29] J.-C. PRESSAC, op. cit., p. 331; R. FAURISSON, The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 2, vara 1991, p. 156.

[30] În introducerea sa la noua ediţie americană Hitler’s War, David Irving susţine că „Însemnările sau carnetele lui Himmler au dispărut – se zice că o parte dintre ele se găsesc la Moscova, iar alta la Tel Aviv, în Israel. Chaïm Rosenthal, vechi ataşat pe lângă consulatul izraelian din New York, ar fi obţinut jurnalul lui Himmler prin mijloace dintre cele mai discutabile“. Vezi The Journal of Historical Review, vol. 10, nr. 4, 1990-1991, p. 402. (Vezi şi I.H.R. Newsletter, nr. 83, noiembrie 1991, pp. 2-3).

[31] T. IWASZKO, „Häftlingssfluchten aus dem Konzentrationslager Auschwitz“, Hefte von Auschwitz, vol. 7, 1964, p. 67; E. KULKA, „Five Escapes from Auschwitz“, în Y. SUHL, ed. They Fought Back, Crown, New York, 1967, p. 205.

 

[32] Oswiecim. Camp of Death, Poland Fights, New York, 1944, mai ales pagina 45 şi următoarele.

[33] E. KULKA, în They Fought Back (1967), op. cit.

 

[34] T. IWASZKO în Hefte von Auschwitz (1964), op. cit., pp. 7sqq., 38.

[35] J. S. CONVAY, „Frühe Augenzeugenberichte aus Auschwitz Glaubezürdigkeit und Wirkungsgeschichte“, Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, vol. 27, nr. 2, aprilie 1979, p. 269.

[36] M. GILBERT, Auschwitz and the Allies, Rinehart & Winston, New York, 1981, p. 234.

[37] E. KULKA, „Attempts by Jewish escapees to stop mass extermination“, Jewish Social Studies, vol. 47, toamna 1985, p. 296.

[38] E. KULKA, „Kampf der Jüdischen Häftlinge gegen die Endlösung in Auschwitz“, Zeitgeschichte, vol. 13, 1986, p. 381-396 (nota 53).

[39] Raport WRB, adică: US War Refugee Board, German Extermination Camps: Auschwitz and Birkenau, Washington, DC: Executive Office of the President, nov. 1944. Vedeţi mai ales p 8 sqq., 12, 14, 29-32, 40 şi 11 sqq., 17 sqq., începând cu povestea „comandantului polonez“ care nu vorbeşte de „execuţii de masă“ în Stammlager, ci numai de împuşcări izolate. De asemenea, el declară explicit că crematoriul I nu era folosit pentru debarasarea de jidanii gazaţi.

[40] Raport WRB, citat mai sus, p. 1, 6.

[41] Raport WRB (1944), citat mai sus, pp. 29, 32; R. VRBA şi a BESTIC, I Cannot Forgive, Grove, New York, 1964, p. 77, 106 sqq., 113, 167 sqq.

[42] R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit., p. 218.

[43] Raport WRB (1944), op. cit., p. 218.

[44] De comparat cu: D. CZECH, „Kalendarium des Ereignisse im Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau“, Hefte von Auschwitz, nr. 3 (1960), nr. 4 (1961) şi nr. 7 (1964).

[45] Vezi supra, p. 174 [aici în episodul nr. 18 – n. red. V.I.Z.].

[46] J.-C. PRESSAC, op. cit., p. 123. PRESSAC scrie la p. 132 că „camera de gazare (din Stammlager) a fost utilizată sporadic de la sfârşitul lui 1941 până în 1942“. Date fiind mărturiile pe care le citează, ar fi fost preferabil să spună „de la sfârşitul lui 1941 până în, cel puţin, cursul anului 1942“. Astfel, mărturisirea lui Fajnzylberg, citată de PRESSAC la p. 124, vorbeşte de gazarea a „400 de jidani sosiţi de la Birkenau“, la o dată care nu se situează înainte de noiembrie 1942, lună în care acesta a început să lucreze în Sonderkommando-ul crematoriului I. Celelalte mărturisiri – în Jadwiga BEZWINSKA, ed., KL Auschwitz Seen by the SS, Howard Fertig, New York, 1984, pp. 114 sqq., 174 sqq., şi în Filip MÜLLER, Eyewitness Auschwitz, Stein and Daz, New York, 1979, pp. 31-49 – afirmă nu numai realitatea gazărilor, dar chiar şi gazările masive de jidani, în morga crematoriului I, vreme de o bună parte din anul 1942.

Una dintre numeroasele contradicţii din cartea lui PRESSAC este că, la p. 133, de exemplu, bazându-se pe o logică ce nu este decât a lui, afirmă că, după datele furnizate de Raportul Leuchter, putem trage concluzia că crematoriul I „a fost utilizat drept cameră de gazare pentru omucidere“. O altă contradicţie se găseşte la p. 106, unde opune crematoriile cu motorină de la Buchenwald la cele cu cocs, de la Auschwitz, despre care, la p. 259, declară că sunt „identice“. FAURISSON a arătat şi alte contradicţii. Vezi The Journal of Historical Review, vol. 11, nr. 1, primăvara 1991 şi nr. 2, vara 1991.

[47] Într-un documentar care se sprijină pe cartea lui Martin GILBERT, Auschwitz and the Allies, Vrba spune că în mai-iunie 1944, jidancele din Ungaria soseau la Auschwitz în mantouri de vizon. La data respectivă, după cum se presupune pe bună dreptate, el ar fi trebuit să fie ascuns în Slovacia.

[48] Toronto Sun, 24 ianuarie 1985, p. 52.

[49] Cf. supra, p. 182 [ în ediţia franceză; aici în episodul nr. 18] şi p. 265 [idem; aici în episodul nr. 26 – n. n., V.I.Z.].

 

[50] R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit., pp. 217, 220; E. KULKA, Jewis Social Studies, toamna 1985, p. 295, menţionează 55 de evadări reuşite până la sfârşitul lui 1942, 154 în 1943 şi 167 în 1944. În They Fought Back (1967, p. 201), KULKA dă nişte cifre inferioare; articolul din 1985 utiliza cifrele furnizate de Muzeul de Stat Auschwitz (PMO), în lucrarea directorului acestuia (T. IWASZKO, Hefte von Auschwitz, 1964, p. 49).

[51] Cf. supra, p. 265 [ în ediţia franceză; aici, în episodul nr. 26 – n.n., V.I.Z.]; R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, p. 233.

[52] R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, pp. 35, 209.

[53] De exemplu, pentru a afla ce spune Talmudul despre soarta postumă a lui Iisus Hristos, putem citi Gittin 57 în ediţia Soncino Press (Londra, 1936, p. 261, cu o notă referitoare la Codexul München), sau în ediţia Jüdischer Verlag (Berlin, 1932, p. 368).

[54] R. VRBA şi A. BESTIC, I Cannot Forgive, op. cit. p. 127.

[55] J. LANIK, Was Dante nicht sah, Die Buchgemeinde, Vienne 1964, traducere a originalului slovac Co Dante nevidel, Bratislava, 1964.

[56] J. S. CONWAY în Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, deja citat.

[57] Cf. „Der Auschwitz-Bericht von April 1944“, Zeitgeschichte, vol. 8, 1981, pp. 413-442; „Der Holocaust in Ungarn, Neue Kontroversen und Überlegungen“, Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, vol. 32, nr. 2, 1984, pp. 179-212.

[58] E. KULKA, în Jewish Social Studies, toamna 1985, articol citat, p. 304, 306 (nota 45).

[59] R. VRBA şi A. BESTIC, 44070: The Conspiracy of the Twentieh Century, Star and Cross, Bellingham (Washington), 1989.

 

[60] IHR Newsletter, nr. 74, iulie-august 1990, p. 3. [Sursă citată: Telegramă a Agenţiei telegrafice jidăneşti în Jevish World (Broward, Floride), 9-16 martie].

 

[61] Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 573-591. N. red. – V.I.Z.