Incorect Politic
Mai 9, 2020

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (46)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,33, 34, 35, 36, 37,38, 39, 40, 41, 42, 43, 44 și 45

 

SUPLIMENT B (1)

Contextul istoric şi perspectivele de ansamblu ale

controversei pe tema „Holocaustului“

Comunicare prezentată în septembrie 1982, la

a IV-a Conferinţă a Institute for Historical Review, California

(Acest text a apărut, deja, în versiune franceză în Revue d’historie révisionniste, nr. 2, august-septembrie 1990, pag. 87-137)

 

Introducere

 

Când în timpul unei discuţii, pe un subiect oarecare, spunem despre o persoană „că nu vede pădurea din cauza arborilor“, vizăm, de fapt, un tip special de handicap sau neajuns intelectual. Unei astfel de persoane nu i se reproşează incompetenţa, nici opiniile eronate sau puţin pertinente într-o chestiune sau alta. Dimpotrivă, se poate ca opiniile acesteia să se bazeze pe cercetări a căror profunzime şi forţă ar putea onora orice spirit distins. Vorba cu arborii care ascund pădurea spune însă că o astfel de persoană se concentrează excesiv pe detalii care o împiedică să vadă ansamblul şi/sau contextul general. Dacă această persoană ar adopta o perspectivă mai înaltă, ar rezolva mai bine şi mai rapid multe dintre problemele care suscită în ea o curiozitate de ordin general pentru subiectul în cauză.

Acum trei ani, cu ocazia primei mele conferinţe la Institute for Historical Review (I.H.R.), am evocat deja în mod explicit această problemă. La pagina 10 din cartea mea formulasem o remarcă pe cât de simplă, pe atât de evidentă, al cărei sens, dacă ar fi fost înţeles, ar fi făcut inutilă o bună parte din cartea mea:

„Cel mai simplu şi mai evident dintre motivele de a fi sceptic pe tema alegaţiilor exterminaţioniste este în acelaşi timp judecata şi evidenţa incontestabilă: după sfârşitul războiului, cei care, chipurile, ar fi fost exterminaţi, continuă să fie printre noi şi sunt mai activi, mai zgomotoşi şi mai puternici decât oricând în trecutul lor de trei ori milenar“^a.

Această idee m-a însoţit de-a lungul întregii controverse asupra „Holocaustului“. Faptul că această controversă s-a putut dezlănţui şi dura atâta vreme, fără să se facă această remarcă, mi se pare nu numai simptomatic, sau chiar bizar, ci de natură să suscite câteva întrebări pe care le vom examina împreună. De vreme ce am făcut această remarcă de ordin istoric general, dar în aceeaşi ordine de idei, lucrul dovedeşte că, personal, nu sufăr de miopia de nu vedea pădurea din cauza arborilor. Pe de altă parte, anumite pasaje din cartea mea, în care mă ocup de detalii obscure, ar putea lăsa impresia că nici eu nu sunt pe deplin la adăpost de miopia arborilor care ascund pădurea.

Această optică cu dubla ei perspectivă va face obiectul intervenţiei mele la conferinţa de astăzi. Mai întâi, aş dori să dezvolt aspectul „pădure“ al subiectului, adică să replasez „Holocaustul“ în contextul mai general al istoriei secolului XX. Apoi, aş dori să arăt că o mare parte dintre cercetările ştiinţifice realizate în ultimii ani, inclusiv ale mele, evident, presupun şi încearcă să satisfacă exigenţele interlocutorilor loviţi de această miopie. În parte, graţie unei analogii istorice despre care vom vorbi ceva mai încolo, voi arăta că practica social-ştiinţifică şi mai ales politică ne obligă să insistăm asupra detaliilor ce par juste şi chiar necesare. Totuşi, pentru a nu ne pierde printre detalii, este foarte important să nu uităm nici o clipă contextul istoric cel mai larg cu putinţă.

 

Gitta Sereny

 

Articolul publicat de Gitta Sereny în New Statesman (2 noiembrie 1979) constituie un bun exemplu. Ea a încercat să respingă argumentaţia mea, concentrându-se pe un singur punct. Pregătindu-şi cartea Into That Derkness (În fundul tenebrelor, Denoël, 1975), Gitta Sereny s-a deplasat într-o închisoare germană, pentru a-l intervieva pe Franz Stangl, fost comandant al lagărului Treblinka din centrul Poloniei, care a servit în timpul războiului ca lagăr de tranzit pentru jidanii deportaţi din Varşovia, în drumul lor către Est, care era Vestul Uniunii Sovietice. Iată ce scrie Gitta Sereny despre contactul ei cu Franz Stangl:

„Am vorbit săptămâni întregi cu Stangl în închisoare. Am vorbit cu persoane care au lucrat sub ordinele lui, am vorbit cu familiile acestora. Am vorbit cu oameni care, fără să fie implicaţi special, au fost, totuşi, martorii acestor evenimente din Polonia. Am vorbit cu câţiva dintre cei foarte puţini care au supravieţuit.

Butz pretinde, în cartea sa Hoax [Înşelătorie], că cei (câteva sute) care au mărturisit participarea lor la exterminare au făcut-o pentru a-şi facilita apărarea, astfel încât să obţină pedepse cât mai uşoare. Totuşi, cei cu care am vorbit eu fuseseră deja judecaţi. Mulţi îşi executaseră pedeapsa, nici unul dintre ei nu ar fi avut ceva de câştigat, vorbindu-mi astfel, cel mult ruşinea. Stangl nu dorea decât un singur lucru: să vorbească, mai întâi, şi, apoi, să moară. Apoi, chiar a murit. Dacă pe (…) Butz l-ar interesa cu adevărat adevărul, soţia lui Stangl şi mulţi alţi martori încă pot mărturisi“.

Deşi lucrul nu este foarte important, constat că Gitta Sereny a interpretat cum i-a convenit, în interviul ei, speranţele lui Stangl. Conform cărţii sale Into That Darkness, Stangl făcuse apel contra condamnării sale la închisoare pe viaţă, fiind în aşteptarea verdictului. Altfel spus, Stangl ar fi vrut să iasă din închisoare, înainte de a muri.

Cei care cunosc cât de puţin detaliile făcăturii Treblinka (de exemplu, că s-ar fi utilizat gazul de eşapament al tancurilor şi camioanelor sovietice, luate de la ruşi, pentru „gazarea“ oamenilor) vor înţelege că observaţiile Gittei Sereny despre interviurile ei cu Stangl nu au nici în clin nici în mânecă cu istoria. Mă tem că scepticismul sănătos, din exemplul nostru tipic, în loc să explice observaţiile lui Sereny, se va lăsa o dată în plus atins de miopia „arborilor care ascund pădurea“.

Cea dintâi manifestare evidentă a miopiei ar consta în a spune sau a insinua că Gitta Sereny a minţit şi că Stangl nu a spus nimic din cele raportate de ea. De asemenea, am putea imagina că Stangl a fost condiţionat sau torturat, pentru a spune astfel de lucruri. Dacă ţinem cont de contextul ziselor lui Stangl, mai curând decât de zisele lui ca atare, atunci vom înţelege acest gen de reacţii. La vremea interviurilor cu G. Sereny, Stangl era deja un om bătrân. De peste douăzeci şi cinci de ani, el nu auzea decât astfel de poveşti cu privire la ceea ce s-ar fi petrecut la Treblinka. Bineînţeles, mai întâi va fi râs în sinea lui. Apoi s-a obişnuit să trăiască într-o ambianţă în care poveştile nu erau niciodată contestate public. Întrucât aşa se întâmplă în astfel de împrejurări, este posibil să fi început a crede el însuşi poveştile sau, dimpotrivă, să ascundă în fundul sufletului că este vorba de o pură invenţie. Nu o vom şti probabil niciodată. Ceea ce ştim, însă, precis este că, cu ocazia interviului ziaristei Gita Sereny, nefericitul bătrân închis de aproape treizeci de ani nu putea în nici un caz să considere că afacerile lui s-ar aranja dacă ar nega născocirea Treblinka. Sunt convins că Stangl i-a spus lui Sereny genul de poveşti pe care aceasta le-a publicat. Evident, el a încercat să se disculpe, dar ce avantaj ar fi avut de i-ar fi spus lui Sereny că „gazările“ sunt o minciună gogonată, una dintre falsurile secolului XX.

Acesta este motivul pentru care am trimis la New Statesman un răspuns care nu a fost publicat, dar care a apărut mai târziu în Journal of Historical Review¹, în care spuneam:

«Punctul esenţial constă în supoziţia că genul acesta de declaraţii este dictat de un interes personal, nu de adevărul istoric. Cu ocazia unui „proces“ („trial“, care înseamnă şi „încercare“), se „judecă“ („to tri“, care înseamnă, de asemenea, „se încearcă“) ceva special, în sensul că se presupune că tribunalul va începe prin a trata afacerea ca o chestiune care trebuie dezbătută.

Afirmaţia referitoare la o „exterminării“ nu a fost niciodată pusă la îndoială pe plan practic, în nici unul dintre procesele care se refereau la fapte de genul acesta şi, în anumite cazuri, ea nu a fost pusă la îndoială în sensul juridic al termenului. Îndoiala nu plutit decât asupra răspunderii personale, în cadrul unei afirmaţii cu privire la exterminare, care, ea, la rândul său, nu era pusă la îndoială. De aceea, „mărturisirile“ anumitor germani, care în toate procese au încercat să nege răspunderea lor personală sau să o minimalizeze, constituiau, practic, singurul mijloc posibil de apărare, în situaţia în care se găseau.

Nu este tocmai o „negociere în faţa instanţei“, ca şi cum ar exista o înţelegere între acuzare şi apărare, dar nici nu suntem prea departe de aşa ceva. Tot ce contează este ca tribunalului să i se prezinte o poveste pe care acesta să o poată accepta. Din momentul în care apărătorul hotărăşte să ia în serios „judecata“ (sau „încercarea“) dilema logică este inevitabilă. Stangl nu putea ieşi din închisoare prin negarea fabulaţiei.

În plus, contrar a ceea ce susţine Gitta Sereny, nu este adevărat că dilema logică dispare în cazul unui acuzat condamnat la închisoare pe viaţă. Dacă acesta nădăjduieşte la graţiere sau la o eliberare condiţionată, el nu va căuta să răstoarne ceea ce s-a decis în instanţă, întrucât nu aşa se obţine o graţiere sau o eliberare condiţională. De exemplu, la „procesul Auschwitz“, care a avut loc la Frankfurt (1963-1965), faptele care îi erau reproşate lui Robert Mulka erau atât de monstruoase încât mulţi au apreciat că era prea uşoară condamnarea lui la numai 14 ani de muncă silnică. Ulterior, în urma unui deznodământ stupefiant pentru cineva care n-a studiat îndeaproape subiectul, Mulka a fost lăsat liber patru luni mai târziu. Or, întrucât, pe durata procesului sau după acesta, el ar fi susţinut – de altfel, cu toată sinceritatea –, că nu au avut loc nici un fel de exterminări la Auschwitz şi că poziţia lui îi permitea să ştie foarte bine acest lucru, el ar fi primit, în primul caz, o condamnare la închisoare pe viaţă şi, în al doilea caz, una la 14 ani, presupunându-se că ar fi trăit destul timp ca să execute în întregime pedeapsa.

Lucrurile acestea nu se prea ştiu. Sunt foarte multe exemple de acest fel, din care cauză studierea lor nu este tocmai simplă². Nu se cunoaşte nici un caz în care un acuzat, negând exterminările, în interesul său personal imediat, să fi avut parte de vreun avantaj. Nu era cea mai bună metodă pentru a ieşi din închisoare»³.

Dacă într-o dezbatere s-a acceptat regula pur defensivă care constă în a răspunde punct cu punct argumentelor adversarului, este limpede că numai aşa îi putea răspunde Stangl lui Gitta Sereny. M-aş fi limitat probabil la aceste câteva linii dacă nu aş fi fost frapat, chiar în momentul când le scriam, de caracterul iraţional, aberant şi absurd al contextului în care ne aflăm. Gitta Sereny îşi publică articolul în 1979, nu în 1942. Or, în anul de graţie 1979, la 34 de ani de la terminarea războiului, iată că fain-frumos, pe baza observaţiilor şi gemetelor unui prizonier bătrân şi suferind, aflat de 34 de ani după gratii, Gitta Sereny încearcă să convingă cititorii revistei New Statesman că povestea „exterminărilor“ trebuie crezută, din moment ce şi Stangl o crede. Făcând această tristă constatare, mi-am completat scrisoarea în felul următor:

„Nu avem nevoie de «mărturisiri» sau de «procese» pentru a stabili că bombardamentele de la Dresda sau Hiroshima au avut loc sau că represaliile de la Lidice au urmat după asasinarea lui Heydrich. Or, fabulaţia exterminării nu se referă numai la cazul câtorva crime. Ea afirmă existenţa unor evenimente de dimensiune continentală, din punct de vedere geografic, pe o durată de trei ani, din punct de vedere temporal, şi de mai multe milioane de persoane, din punctul de vedere al victimelor. În consecinţă, din partea partizanilor făcăturii exterminaţioniste, este absurd să se încerce «dovedirea» unui eveniment de aşa amploare şi proporții prin «mărturii» obţinute în mijlocul isteriei, al cenzurii şi intimidării, al persecutării şi ilegalităţii flagrante din jurul acestui subiect, vreme de 35 de ani“.

Pentru afirmarea realităţii evenimentului colosal cu care suntem îndopaţi, Gitta Sereny nu avea alte argumente decât gemetele şi amărăciunea unui bătrân prizonier, care spunea ceea ce credea că trebuie spus pentru a-şi recăpăta libertatea şi a nu muri în închisoare. Este ca şi cum, pe baza mărturiilor ţiganilor care locuiau acolo, incendiul din New York, din 1950, s-ar fi atribuit acestora. Bineînţeles, Sereny ar putea răspunde că nu am atacat decât una dintre observaţiile ei, ca şi cum ea nu ar mai avea alte argumente. Recunosc deschis că ea şi alţii ca ea ne pot spune o infinitate de poveşti de acest gen, fără să anuleze întru nimic substanţa argumentului meu. Lucrurile de acest gen nu se dovedesc cu martori. Gitta Sereny umple mai multe coloane într-o mare publicaţie, pentru a expune, la 34 de ani după război, nişte argumente ridicole şi disproporţionate în raport cu sfânta alegaţie holocaustică. Dacă jidanii din Europa ar fi fost cu adevărat exterminaţi, nu s-ar fi propus astfel de argumente ridicole, întrucât ar fi existat argumente serioase, care nu au nevoie de poliţie, tribunale şi represiune pentru a se impune în faţa oamenilor de bună credinţă, a lumii întregi.

Când l-am întâlnit pe profesorul Robert Faurisson, în 1980, acesta m-a felicitat pentru observaţia că nu avem nevoie de „procese“ pentru a accepta realitatea evenimentelor istorice adevărate (Hiroshima, Lidice, Austerlitz, căderea Bizanţului), spunându-mi chiar că se miră că nu s-a gândit el însuşi la asta. Înţeleg foarte bine ceea ce simţea, întrucât chiar în vremea apariţiei articolului lui Gitta Sereny, un necunoscut mi-a telefonat punându-mi o întrebare care m-a făcut să regret că nu m-am gândit eu însumi la chestiunea respectivă. Întrebarea necunoscutului cu care, între timp, m-am împrietenit a fost următoarea: de ce organizaţiile jidăneşti din afara zonei de influenţă a Axei, care aveau atâtea de zis despre „exterminare“ şi „atrocităţi“ contra jidanilor, nu au încercat să prevină pe aceia dintre ei care erau în puterea Germaniei, să le explice că în spatele pretinselor programe germane de deplasare a populaţiilor se ascunde cu totul altceva? Toate poveştile pe această temă repetă ca la indigou că jidanii îşi făceau cuminţi bagajele şi se prezentau la locul de plecare în deportare, fără să-şi imagineze că se duc la moarte, fără să le treacă prin gând să se ascundă undeva. Acest aspect al fabulaţiei este, evident, necesar, întrucât se ştie că jidanii au opus o foarte slabă rezistenţă la deportări. În Înşelătoria secolului XX am făcut aluzie la această chestiune, dar nici acolo, nici în altă parte nu am insistat suficient până acum.

Învăţătura de tras din aceste două incidente face obiectul conferinţei mele. În ambele cazuri asistăm la un moment de miopie, nu numai din partea promotorilor, partizanilor şi profitorilor făcăturii, ci chiar şi din partea istoricilor revizionişti, care se preocupă prea mult de „arbori“ şi nu deschid ochii către „pădure“ decât atunci când norocul sau o întâmplare fericită îi obligă. Nu se poate susţine că ar fi vorba despre un defect la nivelul capacităţii de cunoaştere a oamenilor. Este vorba, mai curând, de împrejurările istorice în care trăim. Voi încerca să descriu aceste împrejurări şi să arăt cum trebuie procedat şi ce avem de făcut pentru a fi a înălţimea exigenţelor lumii în care trăim şi a vieţii fiecăruia. O voi face, pe de o parte, prezentând ideea mea cu privire la punctul de vedere probabil al posterităţii, despre aceste subiecte, pe de altă parte formulând anumite sugestii cu privire la conduita noastră în cadrul controversei.

 

 

Donaţia Împăratului Constantin cel Mare

 

„Donaţia împăratului Constantin“ este falsul cel mai celebru din istoria Europei. Falsul constantinian îşi făcu apariţia în jurul anului 800 şi vom vedea că este vorba de un fals catolico-papal, nu constantinian. Potrivit legendei, căci falsurile îşi au legendele lor, ar fi vorba de un document scris de „mâinile“ (sic) Împăratului Constantin (288?+337), de convertirea şi botezul acestuia de către papa Silvestru I. Importanţa documentului constă în faptul că el atribuie papei autoritatea temporală asupra „Romei, a tuturor provinciilor şi statelor din Italia, precum şi a regiunilor occidentale“. Scris de augustele mâini împărăteşti, documentul stipulează că papa de la Roma îşi va „exercita supremaţia şi în principalele locuri [sfinte], Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopole“, acordând, încă, papei o serie de diverse avantaje. Pentru ca să fie clar că această donaţie constituie o garanţie, documentul conţine, în plus, o declaraţie a lui Constantin, prin care acesta manifestă intenţia de a-şi transfera propria sa capitală în „provincia, Bizanţ [unde] un oraş va fi construit pe numele nostru […] întrucât acolo unde primul dintre preoţi şi şeful religiei creştine este plasat la putere de către Împăratul Ceresc, împăratul pământesc nu are a-şi exercita autoritatea sa“.

Interesul principal al acestei chestiuni este că, în ciuda faptelor următoare, nimeni nu a contestat autenticitatea documentului înainte de secolul al XV-lea:

1). Conform legendelor şi poveştilor abundente în Evul Mediu, ca şi după document el însuşi, oraşul pe care Constantin vrea să-l fondeze pe locul vechiului Bizanţ, numit mai târziu „Constantinopole“, nu fusese încă fondat şi cu atât mai puţin transformat într-un sediu sfânt de mare importanţă.

2). În mod absolut sigur şi conform tuturor rapoartelor istoricilor Evului Mediu, autoritatea imperială a continuat să se exercite în Italia, sub împăratul Constantin, a papei Silvestru şi a succesorilor lor imediaţi. Din acest unghi se vede mai bine analogia cu expresia „ei (jidanii) sunt încă în viaţă“, pe care am folosit-o mai înainte în legătură cu „Holocaustul“.

Este evident că nu lipsa de interes sau de importanţă a acestui document ne-ar putea explica că au fost necesare şapte secole de istorie pentru ca lumea să înţeleagă că Donaţia lui Constantin cel Mare este un fals catolico-papal. O bună parte din viaţa politică a Evului Mediu s-a concentrat pe controversa puterilor papei şi ale sfântului împărat roman de neam german. S-au găsit destule spirite distinse pentru a participa la discuţiile în cursul cărora „Donaţia“ era utilizată ca argument în favoarea papei. Dante însuşi (1265-1321), inamic declarat al puterii temporale a papilor, atinge chestiunea Donaţiei în Infernul său, reproşându-i lui Constantin că a acordat-o:

„Vai, Constantin, ce rău a ieşit

Nu din convertirea, ci din donaţia ta,

Cu care s-a îmbogăţit Primul Părinte!“

Astfel, un fals total anistoric a fost secole întregi în centrul unei controverse, fără să fie niciodată contestat. Este ca şi cum i s-ar fi atribuit lui George Washington paternitatea unei scrisori semnată de el şi acordând Bisericii episcopale metodiste „puterea de a face legea la Washington şi pe teritoriile Americii de Nord“.

Primele îndoieli cu privire la acest document erau mai curând nemulţumiri, cazul lui Dante, alteori de-a dreptul stupide sau tendenţioase, fără ca, vreme de şapte sute de ani, cineva să conteste caracterul istoric însuşi al documentului. La mijlocul secolului al XII-lea, mişcarea de reformă a lui Arnaud de Brescia atacă legenda papei Silvestru şi a Donaţiei, arătând că împăratul era deja botezat, când s-a întâlnit cu papa. Către 1200, Gibelinii, antipapişti din Germania, lansară legenda după care, când Împăratul Constantin şi-a făcut Donaţia, îngerii s-au pus pe plâns şi vaiete în lungul şi largul Raiului, de se auzea în întreg universul: „Nenorocire! Nenorocire! S-a vărsat otrava păcatului bogăţiei şi puterii în sânul Bisericii lui Dumnezeu“. Partizanii papei au răspuns că, într-adevăr, aşa a fost, jale mare, lacrimi multe, dar nu ale îngerilor, ci ale drăcuşorilor Satanei, care se deghizaseră în uniforme de îngeri, precum feţele palide bisericeşti, pentru a înşela credincioşii… Alţii spuneau că Donaţia nu are valoare pentru că împăratul era eretic de-al lui Arie, sau pentru că nu s-a cerut acordul populaţiei, că donaţia nu putea fi veşnică, ci limitată la domnia lui Constantin etc. Unii vedeau în Donaţie o lovitură parşivă contra papalităţii, în vederea compromiterii acesteia prin faptul că primatul papei venea nu de la Dumnezeu, ci de la un muritor, fie el chiar împărat. Către mijlocul secolului al XV-lea, acest ultim argument începu să inspire majoritatea purtătorilor de cuvânt ai anti-papiştilor pe tema Donaţiei constantiniene. Deja, către 1200, diverşi autori arătaseră că regimul imperial s-a exercitat în Italia şi după pretinsa Donaţie. Toţi aceştia vorbeau, însă, cu multă prudenţă, indirect, imprecis, cu tot felul de perifraze, astfel că influenţa lor nu fu prea mare în controversa ulterioară.

Abia în 1433 apăru o critică decisivă a Donaţiei. Aceasta nu era opera unui anti-papist, ci a unuia care ar putea fi considerat reformator liberal din chiar interiorul Bisericii. Este vorba de Nicolaus Cusanus (1401-1464), diacon la Koblenz (Germania). Cusanus prezentă conciliului din Basel o critică a Donaţiei, prezentând numeroase elemente istorice dovedind inexistenţa oricărui transfer de suveranitate de la Constantin la papa Silvestru sau imediat după.

Totuşi, De Concordantia catholica a lui Nicolaus Cusanus nu a avut aproape niciun fel de efect direct, pe de o parte din cauza tonului rece şi fără pasiune al diaconului, pe de alta pentru că foarte curând, în 1440, apare Contra Donationis, quae Constantini dicitur, privilegium, a lui Laurent Valla⁴. Numele acestuia va rămâne strâns legat de denunţarea înşelătoriei, lucru la care au contribuit în egală măsură elocvenţa şi pasiunea lui Valla, munca anterioară a lui Cusanus şi, mai ales, progresele imprimeriei şi ale Reformei, care au făcut posibilă difuzarea masivă a tratatului lui Valla în diferite limbi.

Metoda lui Valla a constat în critica Donaţiei din toate punctele de vedere posibile în epocă. Valla începu prin a pune problema din punctul de vedere al personalităţii împăratului Constantin, „om setos de putere, care s-a războit cu popoare întregi, care prin atacuri şi disensiuni civile şi-a îndepărtat rudele şi amicii pentru a lua puterea“ şi care, apoi, s-ar fi lăsat îmbrobodit „pentru a oferi altuia, din pură generozitate, Roma, patria lui, capitala lumii şi regina naţiunilor […], pentru a se retrage într-un modest orăşel, Bizanţ“. După lectura câtorva pagini din lucrarea lui Valla, Donaţia pare deja cu neputinţă, textul continuând la aceeaşi intensitate pe cele 80 de pagini ale ediţiei în engleză care ne pune, practic, în faţa unui caz tipic de „supra-exterminare“. Valla a reluat argumentul lui Cusanus după care pretinsul transfer de suveranitate nu a avut loc întrucât monedele romane din epocă au fost emise cu efigia împăraţilor, nu cu aceea a papilor. Valla a studiat limbajul şi vocabularul textului Donaţiei, arătând că acestea nu puteau aparţine latinei folosită de Constantin. Astfel de metode erau noi pentru epoca respectivă.

Cercetările erudite ale lui Valla nu au fost dezinteresate. În epoca în care şi-a redactat tratatul său, Valla era secretarul lui Alphonse de Aragon, care contesta papei drepturile de stăpânire peste Napoli. Valla nu lăsa cititorului nici o îndoială cu privire la convingerile sale. Pentru el, puterea temporală a papilor era un lucru foarte rău, care trebuia abolit. Textul lui Valla a marcat o etapă în apariţia criticii istorice, studiul lui putând fi profitabil celor care îşi propun „demontarea, piesă cu piesă, a mitului holocaustic“.

Iată, însă că, în 1458, la Strasbourg, un om este ars pe rug pentru că a contestat autenticitatea Donaţiei constantiniene. Totuşi, teza lui Valla este bine primită în mediile cultivate, chiar dacă tratatul râmâne o vreme la starea de manuscris. Către 1500, pe fondul încheierii discuţiilor privind natura papalităţii, s-a crezut că legenda Donaţiei şi-a dat obştescul sfârşit. Ironia destinului face, însă, că pe fondul progreselor Reformei şi al uzajului tot mai larg al tratatului lui Valla ca armă contra papalităţii, legenda Donaţiei pare să reînvie. Pe de o parte, în 1537 Martin Luther declară că tratatul lui Valla l-a convins că papa este încarnarea lui Antichrist. Pe de altă parte, Steuchus, bibliotecarul Vaticanului, publică la 1547 o foarte abilă critică a tratatului lui Valla, care, apoi, este trecut în faimosul „Index“ papal al cărţilor interzise. Abia către 1600 se poate considera că legenda Donaţiei constantiniene şi-a dat pe deplin duhul, marele istoric catolic cardinalul Baronius declarând că falsul este pe deplin dovedit.

Acest scurt expozeu istoric ne pune în faţa a două probleme fundamentale. Mai întâi, caracterul fraudulos al Donaţiei sărea în ochi pentru simplul fapt că pretinsul transfer de suveranitate nu avusese loc în realitate. De ce, totuşi, au fost necesare atâtea secole pentru a se spune, în sfârşit, lucrurilor pe nume? Motivul fundamental pare să fie că, până la Renaştere, ar fi fost contrar anumitor interese politice să se tragă concluziile de rigoare apropo de Donaţia constantiniană. Intereselor politice şi economice importante nu le pot fi opuse cu uşurinţă observaţii şi argumente pe bază de fapte, oricât ar fi ele de juste şi de pertinente. Două motive par să explice abandonarea legendei către 1600. Pe de o parte, progresele Renaşterii suscitaseră în Europa un nivel de erudiţie superior şi mult mai răspândit decât în Evul Mediu. Pe de alta, Reforma favorizase progresul ideilor anti-papiste. Această interpretare nu însemnă că Evul Mediu ar fi fost intelectualiceşte incapabil să detecteze frauda. Evoluţia politică generală a perioadei postmedievale a avut o importanţă decisivă în ceea ce priveşte dreptul oamenilor de a deschide ochii către ceea ce este evident, fără nici un pericol, ba chiar cu profit.

Dacă examinăm de aproape această explicaţie în esenţă politică, regăsim eterna problemă: fără eforturi excepţionale din partea noastră, „arborii ascund pădurea“. Pentru a vedea ceea ce este evident, trebuie ca, într-un fel sau altul, acest „evident“ să se pună sub ochii noştri, presupunând că aceştia vor să vadă ceea ce este de văzut. Din controversa pe marginea Donaţiei constantiniene oamenii reţinuseră pretenţia papilor, adică a Bisericii, la autoritate temporală. De aceea papii fabricaseră falsul şi se serveau de el, de aceea adversarii papalităţii căutau şi găseau tot felul de argumente în favoarea tezei lor. Istoria romană era destul de bine cunoscută, dar nu era prezentată în mod inteligent. Ne putem mira de această lacună, dar explicaţia este simplă. Papii ocupau o poziţie puternică, putând decide ce trebuie şi ce nu trebuie discutat. În aceste condiţii, nu ne puteam aştepta ca cineva să preconizeze studiul Donaţiei pe baze istorice. Din cauza poziţiei lor de dizidenţi, adversarii Donaţiei erau obligaţi să se menţină în limitele subiectelor familiare, general acceptate, dacă voiau să fie ascultaţi, cel puţin. În plus, pentru că erau preocupaţi mai curând de apărarea anumitor interese politice şi religioase, nu a adevărului istoric, adversarii Donaţiei ignorau adesea tot ce ţinea de aspectul istoric al chestiunii. Aceia dintre ei care erau oameni de litere depindeau în mare măsură de autorităţile ecleziastice în ceea ce priveşte subzistenţa. Atunci ca şi acum, toate condiţiile erau reunite pentru domnia prelungită, comodă şi molcomă a unei forme de tâmpenie obştească, buridanism intelectual cu substrat politic.

Să trecem, însă, la a doua chestiune fundamentală. Admiţând că aspectele frauduloase ale Donaţiei ar fi trebuit să fie evidente spiritelor îndrăzneţe şi curioase, şi că graţie evoluţiei politice favorabile intimidarea ar fi scăzut până la dispariţia ei totală, de ce a trebuit un tratat savant atât de lung ca cel al lui Valla, pentru a demasca înşelătoria?

Pusă în astfel de termeni, chestiunea devine insidioasă şi sofisticată, mai ales în sensul că presupune relaţii de la cauză la efect. Nu se pot distinge cauzele şi efectele evenimentelor complexe care au dus (a) la ruinarea puterii papale de către Reformă, (b) la prăbuşirea uneia din imposturile pe care se sprijinea Vaticanul şi (c) larga difuzare a unei cărţi care denunţa impostura multiseculară a catolicismului.

Ne putem întreba ce rol a jucat tratatul lui Valla în aceste evenimente şi ne putem face o bună idee despre asta dacă examinăm conţinutul tratatului, mult mai întins şi mai amănunţit decât era necesar pentru stricta susţinere a falsului Donaţiei constantiniene. Documentaţia lui Valla era atât de abundentă şi diversificată încât efectul ei nu putea fi decât irezistibil. Amatorii de numismatică aveau cuvântul lor de spus; specialiştii în literatura şi gramatica latină erau invitaţi să ia parte la controversă; istoricii Romei se simţeau vizaţi, ca şi cei ai Bisericii. Pe scurt, toţi cei cu darul cuvântului dădură frâu liber limbii şi minţilor îndelung înţărcate, pe fondul sau în contextul unei evoluţii politice colosale.

În conferinţa mea de acum trei ani, la congresul nostru, am subliniat că nu trebuie subestimat rolul controverselor extrauniversitare ca mijloc de presiune contra bovinismului universitar, a comodităţii şi slugărniciei corpului profesoral şi academic ce nu se interesează decât de subiectele oficial comandate şi bine remunerate. O spun întrucât, ca profesor universitar, eu însumi am avut ocazia să constat că în faţa subiectelor „arzătoare“ domnii profesori spală putina, în aşteptarea lui Putin. Desigur există o minoritate mai mică sau mai mare de lachei, în slujba profitorilor tezei oficiale, care mint deliberat şi falsifică tot ce pot falsifica. Mai devreme sau mai târziu vine, însă, ziua când o altă minoritate, mai mică sau mai mare, atacă pe prima, încercând să o trimită la plimbare. Într-o primă fază, efectul provizoriu este ralierea unei mai largi minorităţi în banda mincinoşilor universitari profesionişti care, bineînţeles, încearcă şi ei să-i trimită la plimbare pe eretici. Faţă de aceste două extreme, universitarul onest, cinstit şi, să zicem, imparţial, nu mediocru, va încerca să închidă ochii, să-şi înfunde bumbacul în urechi, evitând să ia atitudine, fugind de răspundere ca dracul de tămâie. Demisia ruşinoasă, refuzul asumării răspunderii şcolare sau academico-universitare devine dificilă sau imposibilă când un anumit număr de oameni din marele public începe să pună întrebări tulburătoare. Dacă expresia sentimentelor populare, a studenţimii şi a tineretului se menţine suficient, aceasta permite ereticilor să se exprime fără prea mari pericole. În consecinţă, când suntem în faţa unor minciuni precum făcătura holocaustică, nu trebuie să subestimăm rolul propagării lor în marele public, ca mijloc de incitare şi trezire din somnolenţă a celor care, prin poziţia lor socio-profesională, prin privilegiile de care profită din partea societăţii, sunt obligaţi să îşi spună opinia cu privire la minciunile respective.

Principalele remarci pe care vreau să le fac sunt următoarele. Argumentele simple şi decisive contra Donaţiei constantiniene, care ar fi trebuit să sară în ochii oamenilor din Evul Mediu, au fost escamotate prin mijloacele politice ale vremii respective. Tratatul lui Valla, care mergea foarte departe în materie de detalii, mult mai departe decât minimul necesar după concepţia noastră istorică, a jucat un rol crucial în demascarea legendei Donaţiei constantiniene. Acest fenomen s-a produs, însă, pe fondul unei evoluţii politice favorabile tezei lui Valla, al examinării ei în deplină securitate, linişte, pace şi încredere.

 

Analogii cu făcătura „Holocaustului“

 

Analogiile cu fabulaţia „Holocaustului“ vor părea unora atât de evidente încât ar putea spune că nici nu merită să vorbim despre ele. Universitarii, academicienii, intelectualii şi chiar preoţii sau studenţii Evului Mediu şi ai Renaşterii, care refuzau să vadă lucrurile simple, dar incomode dintr-o perspectivă sau alta, nu au dispărut, după cum s-ar putea crede. Lumea universitară şi academico-intelectuală nu este întru nimic diferită de aceea a Evului Mediu. Lucrurile însă nu sunt foarte simple, de aceea vom diseca problema mai în profunzime.

Am văzut că legenda Donaţiei constantiniene s-a prăbuşit într-o vreme în care situaţia politică evolua în defavoarea papalităţii. Evident, acest lucru sugerează o altă analogie şi o altă anticipaţie: scorneala Holocaustului se va prăbuşi într-o epocă precum a noastră poate, în orice caz defavorabilă sionismului. Concomitenţa previzibilă a celor două fenomene este inevitabilă şi vom trece prin asta. De aceea nu strică să punem din timp în lumină aspectele periculoase. Pe plan politic şi intelectual, concomitenţa de care vorbim va genera presiuni teribile asupra reprezentanţilor revizionismului istoric. De exemplu, în momentul în care scriu această carte, invazia Libanului de către armata izraeliană a făcut din Menahem Begin omul cel mai detestat nu numai din Israel, ci din întreaga lume. Pe bună dreptate putem arăta că invadatorii tratează cu brutalitate şi sălbăticie nemaivăzută inocentele victime civile libaneze, foarte multe dintre acestea fiind lichidate sau deposedate de tot ce au, ca urmare a tentativei izraeliene de distrugere a O.L.P. Putem spune că înşelaţi şi drogaţi, americanii nu au refuzat niciodată nimic Israelului, până acum. În publicaţii care arată o anumită simpatie pentru     revizionismul istoric⁵, am putut citi că politica Israelului echivalează cu un „genocid“, ceea ce nu este cazul nici în intenţii nici în faptele de până acum, cel puţin în sensul în care înţeleg eu acest cuvânt, adică unul apropiat de „exterminare“. Dacă putem admite că o acuzaţie atât de nepotrivită poate veni de la un ziar de mare tiraj, este regretabil să o vedem adoptată de publicațiile şi mass media de tendinţă revizionistă. Acestea, mai mult ca oricare altele, ar trebui să fie capabile a face distincţia între diferitele feluri de tratamente inumane, pentru a putea analiza cu precizie orice evenimente istorice.

Pericolul este real. Îl vom sesiza şi mai bine dacă vom înţelege că o astfel de confuzie se poate explica la fel de bine în termeni de politică, precum şi prin tendinţa naturală a omului la confuzie şi inexactitate. În anii care vin se vor face presiuni asupra multor oameni, inclusiv asupra revizioniştilor, pentru ca aceştia să se declare nu numai echitabili faţă de arabi, ci de-a dreptul favorabili acestora. Într-o anumită măsură, această presiune va veni chiar din partea evenimentelor din Orientul Apropiat, care vor furniza revizioniştilor ocazii de a se face auziţi. În consecinţă, revizioniştii vor fi într-o situaţie dificilă atât pentru a rezista la aceste presiuni, cât şi pentru a exploata ocaziile care le vor fi furnizate de evenimentele politice pentru exprimarea legitimelor lor observaţii istorice. Nu se va pune problema să ne închidem într-un turn de fildeş, pentru a studia înşelătoria la căldurică. Lucrurile se vor petrece altfel.

Întrucât istoria nu se repetă, de fapt, niciodată, comparaţia între Donaţia constantiniană şi „Holocaust“ nu se aplică la toate aspectele frapante ale celor două falsuri. Există, însă, un punct asemănător care merită subliniat. În ambele cazuri, este vorba de atenţia excesivă acordată detaliilor atât de tratatul lui Valla, cât şi de cercetările revizioniste actuale. Şi într-un caz şi în celălalt, este vorba de o „supra-exterminare“. Oamenii Renaşterii nu remarcaseră că transferul de suveranitate nu avusese loc. Asta-i tot. Noi, cei de astăzi, nu am remarcat că, la sfârşitul războiului, jidanii erau mai prezenţi ca oricând printre noi, că nu fuseseră exterminați. Asta-i tot.

Aparent, va trebui să continuăm studiul subiectului până la nivelul detaliilor care vor părea incredibile posterităţii. De exemplu, nu ne mulţumim să spunem că Zyklon-ul utilizat, chipurile, pentru „gazare“ era, de fapt, un insecticid, ci ne punem pe analiza tuturor consecinţelor şi detaliilor acestei afirmaţii.

Grija pentru detalii este de dorit şi necesară, după cum ne-a arătat-o şi examinarea Donaţiei constantiniene. Ea duce la o mare diversitate de reflecţii asupra scornelii. Astfel, chiar dacă posteritatea ne va acuza de miopie, ceea ce deja ar putea fi cazul, limbile se vor dezlega atât de mult în împrejurările practice şi urgente de azi încât cei a căror meserie este să se ocupe de aceste chestiuni nu vor avea încotro şi se vor ocupa vrând-nevrând de ele. Practic, acest punct a fost deja atins de Raul Hilberg. Într-un recent interviu acordat unui săptămânal francez⁶, autorul cărţii The Destruction of the European Jews (Distrugerea jidanilor din Europa) declara:

„Aş spune că, într-un anumit fel, Faurisson şi alţii, fără voia lor, ne-au făcut un serviciu. Au pus întrebări şi au ridicat probleme al căror efect a fost angajarea de către istorici a unor noi cercetări. Ne-au obligat să adunăm mai multe informaţii, să examinăm mai îndeaproape documentele, să mergem mai departe în înţelegerea a ceea ce s-a petrecut“.

Fără îndoială, grija pentru detalii se justifică la ora actuală, ea decurge din strategia propagandiştilor şi promotorilor fabulaţiei oficiale. Unul dintre aspectele acestei strategii constă în eschivarea întrebării fundamentale, foarte simple în acelaşi timp, de a şti dacă da sau ba, jidanii Europei au fost, într-adevăr, exterminaţi fizic de către germani? Abia apoi se pune problema aparent similară dar nu echivalentă, dacă germanii au utilizat sau nu „camere de gazare“.

Este vorba de un procedeu foarte îndrăgit de către autorii şi partizanii înşelătoriei, mulţi dintre istoricii revizionişti şi alţi căutători pe cont propriu al adevărului istoric lăsându-se adesea prinşi în mrejele lui. Pentru a evita orice neînţelegere, precizez imediat că, în ceea ce mă priveşte, răspunsul la ambele întrebări este „nu“: nu a existat nici un program de exterminări, nu au existat nici camere de gazare. Numai prima întrebare este, însă, în centrul disputei, cea de a doua având numai o importanţă secundară pentru şcoala revizionistă, cel puţin în spiritul în care înţeleg eu revizionismul. De exemplu, dacă din întâmplare se va descoperi că într-o zi oarecare din 1942, zece jidani adulţi au fost duşi la cartierul general al lui Hitler din Prusia Orientală, închişi în duşul cancelarului (rapid amenajat pentru aşa împrejurare) şi, apoi, gazaţi sub privirea aprobatoare a Führerului, aş avea toate motivele tehnice sau istorice să fiu surprins, dar aceasta nu m-ar obliga să îmi schimb opinia în ceea ce priveşte partea esenţială a chestiunii „Exterminării“. O astfel de descoperire ar tulbura şi dezorienta pe cei care pun persoana lui Hitler în centrul interesului lor, cazul lui David Irving, de exemplu, dar nu asta este problema.

Graţie diferitelor stratageme, precum insistenţa pe anumite tipuri de mărturii sau discuţiile despre „Zyklon“, promotorii, partizanii şi profitorii fabulaţiei reuşesc adesea, în controversele publice, să înlocuiască pe nesimţite chestiunea „exterminării“ prin aceea a „camerelor de gazare“. Asta nu înseamnă că cele două probleme se confundă în mintea lor. Este vorba de un artificiu tehnic, de metodologie, prin care reuşesc să profite de aşa numita rezervă istorică uzuală, altfel spus de bunul simţ, incapacitatea de a concepe monstruozităţi, de generozitatea din inima celor de bună credinţă.

Să luăm un exemplu: dacă aş fi fost întrebat, în urmă cu câtva timp, dacă japonezii şi-ar fi gazat prizonierii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, aş fi răspuns că nu am cunoştinţă de astfel de gazări. Iată, însă, că foarte recent am citit un raport serios care vorbeşte de gazarea a 404 „cobai umani“, realizată în cadrul „cercetărilor în materie de armament biologic“. Totuşi, în ciuda acestui fapt, continui să fiu sigur că japonezii nu au „exterminat“ populaţii. Alt exemplu: sunt sigur că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Aliaţii nu au exterminat nici măcar o parte puţin importantă din populaţia eschimoşilor, fiind convins că nu au gazat nici o comunitate de eschimoşi. Vă rog să remarcaţi, însă, că în primul caz sunt „sigur“, în vreme ce în al doilea sunt doar „convins“. Diferenţa vine din faptul că putem dovedi că nu a existat un program de exterminare a eschimoşilor (de exemplu, după război, nimeni nu s-a sesizat că aceştia ar fi dispărut în masă), dar nu putem dovedi că nici un eschimos nu a fost gazat. Mi se va spune, bineînţeles, că nu exista nici un motiv de a-i gaza pe eschimoşi, că nu avem nici o reclamaţie sau urmă în acest sens, putând fi convinşi că nici o comunitate de eschimoşi nu a fost gazată, deşi, în mod individual, unii eschimoşi au putut, totuşi, să fie executaţi, în vreo cameră de gazare californiană, prin delict particular şi pentru deliciile private ale unor maniaci. Totuşi, de exemplu, totdeauna trebuie să avem în vedere posibilitatea ca o comunitate izolată oarecare de eschimoşi să fi fost gazată în cel mai mare secret, pentru că ameninţa securitatea unei operaţii militare ultrasecrete a Aliaţilor. Este vorba de ceea ce istorii numesc rezerva uzuală, aplicabilă în toate perioadele istoriei şi care, de obicei, nu este menţionată pentru că lucrurile care ţin de bunul simţ sau simţul comun se înţeleg de la sine.

Putem demonstra că eschimoşii nu au fost exterminaţi, dar nu este posibil să demonstrăm că nici o comunitate de eschimoşi nu a fost gazată. În acelaşi fel, şi cu riscul de a furniza adversarilor mei ocazia de a-mi cita cuvintele într-un alt context şi cu rea credinţă, pot demonstra că în cel de-Al Treilea Reich nu a existat un program de exterminare fizică a jidanilor, dar nu pot demonstra că nici un jidan nu a fost gazat, deşi lunga mea experienţă pe acest subiect îmi permite să fiu absolut convins că nici un jidan nu a fost gazat.

Dacă examinăm de aproape argumentele invocate de cei a căror tactică constă în a pretinde că jidanii au fost gazaţi, este clar că ne găsim în ipoteza „comunităţii izolate de eschimoşi“. În locul situaţiei geografice izolate [cazul eschimoşilor], se substituie o situaţie administrativă izolată, [cazul lagărelor de concentrare]: nu s-a găsit urmă scrisă, nici planuri ale camerelor de gazare, nici urme de construcţii, nici de gazări ca atare; pentru a-şi ascunde isprăvile, germanii ardeau cadavrele, fără să lase vreo urmă. Pentru a reduce la minim numărul martorilor, jidanii înşişi serveau ca mână de lucru în aceste operaţii, fiind, apoi, ucişi, la rândul lor. Niciodată nu se explică de ce ar fi fost utilă şi necesară păstrarea secretului acestor operaţiuni, câtă vreme aveau loc manifestaţi publice la Madison Square Garden contra pretinsului masacru, plus condamnarea oficială din partea Aliaţilor, inclusiv a preşedintelui Statelor Unite. Nu ni se explică acest lucru pentru că foarte puţini oameni pun genul ăsta de întrebări. Ceea ce contează este ca o astfel de poveste să fie acceptată, nu „dovedită“, prin declaraţiile câtorva „martori“ cu lacrimi în ochi, precum „Scufiţa Roşie“ care apare în faţa tribunalului aliat care condamnă „lupul“, oficializându-se, astfel, o minciună foarte specială, la limită fără vreun raport cu exterminarea sau ne-exterminarea jidanilor din Europa.

Procedeul nu este complicat. Se face abstracţie de context şi se răstoarnă perspectiva normală a lucrurilor. Din păcate, procedeul a reuşit, acesta fiind motivul pentru care este necesar şi de dorit ca revizionismul istoric să se ocupe de chestiunile de amănunt. Partizanii şi profitorii escrocheriei nu vor să abordeze direct chestiunea „exterminărilor“ întrucât documente uşor accesibile arată că jidanii nu au fost mai exterminaţi decât eschimoşii! Lipsesc documentele uşor accesibile care să arate clar ce s-a petrecut pe timpul războiului în fiecare colţişor din Europa de Est. Această lipsă este de înţeles, dacă ţinem cont de situaţia politică de după război, când toate documentele posibile au fost pe mâna învingătorilor, autorii înşelătoriei. S-au creat, astfel, puncte şi etape în Europa, care au permis şi permit înşelătorilor să eşafodeze înşelătoria publică. Ei propun să acopere sau să umple aceste puncte şi etape nu prin documente de arhivă, ci prin pretinse reconstituiri teatrale după punerile în scenă numite „procese“. Înşelătorii ocupând peste tot poziţiile de comandă (în poliţie, justiţie, presă, universităţi, nu mai vorbim de politică), le este foarte uşor să dea tonul dezbaterilor şi să indice temele de dezbătut. În rarele ocazii când sunt invitaţi în dezbateri de aparenţă ştiinţifică, adversarii lor sunt confruntaţi cu mărturii ipocrite şi alte detalii insidioase.

Este, însă, clar că autorii şi partizanii înşelătoriei holocaustice nu îndrăznesc să axeze dezbaterea pe adevărata chestiune a „exterminărilor“, întru nimic mai complicată în cazul jidanilor, faţă de cel al eschimoşilor^b.

 

NOTE

 

1. Aici autorul pierde, din păcate, el însuşi perspectiva istorică. Subiectul acestei cărţi nu sunt evreii – cu o istorie trimilenară sau chiar mai mare, dacă ne luăm după textele Vechiului Testament –, ci jidanii, Das Jüden, a căror istorie, ca jidani – adică aşkenazi: khazari care au parazitat cultul iudaic – începe în secolul al VIII-lea. Deoarece, cum am mai relevat anterior, jidanii sunt descendenţii khazarilor, care au ocupat, o vreme, zona din Nordul Mării Caspice. «O listă foarte mare de studii izraeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Arthur Koestler, duce la o concluzie cutremurătoare: [în imensa lor majoritate,] cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani(semiţi), [co]autori ai textelor biblice, deşi [jidanii] au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza „dreptului lor natural“ asupra „vechiului lor stat“. (…) Koestler adaugă: „Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară…, iar  strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, uigurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob“.

Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii, vom arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că „evreii de azi nu sunt evrei“». Cf. Cornel-Dan Niculae, RĂZBOIUL NEVĂZUT AL EVREILOR SIONIŞTI CU ROMÂNII. Carpathia Rex, Bucureşti, 2011, ediţia a IV-a, pag. 5-13. Vezi şi fragmentul corespunzător, dar cu greşeli de transcriere, postat în DOSARE SECRETE. O ISTORIE NESTIUTA: Triburile de khazari, “poporul ales” si…maghiarii…, pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/03/08/dosare-secrete-o-istorie-nestiuta-triburile-de-khazari-poporul-alessi-maghiarii/. Această carte a lui Cornel-Dan Niculae este primul volum din trilogia RĂZBOIUL NEVĂZUT, care mai cuprinde: OFENSIVA IUDAISMULUI ASUPRA ROMÂNIEI. Ed. Carpathia Rex, Bucureşti, 2010, ediţia a IV-a; POLITICA FILOSIONISTĂ A ROMÂNIEI. Carpathia Rex, Bucureşti, 2012, ediţia a IV-a. Toate volumele se mai găsesc la Librăria Eminescu, la subsol, din Bucureşti, dar şi la buticarii cu cărţi. N. red. – V.I.Z.

1. The Journal of Historical Review, vol. 1, nr. 2, vara 1980, p. 153 sqq. Particula „dr.“ care precedă semnătura mea, a fost adăugată de redacţie. Eu nu semnez niciodată astfel.
2. Los Angeles Herald Examiner (2 septembbrie 1979), p. E2.
3. Vezi întâlnirea Gittei Sereny cu Pierre Guillaume, părintele „Bătrânei Cârtiţe“ (La Vieille Taupe) şi preşedintele de onoare al Librăriei Româneşti Antitotalitare, este foarte instructivă. Cf. „Les bonnes intentions dont l’Enfer est pavé“ (Bunele intenţii cu care este pardosit Iadul), în Annales d’Histoire révisionniste, nr. 5, vară-toamnă 1988, pp. 189-190.
4. Vezi La Donation de Constantin, premier titre du pouvoir temporel des papes, où ils est prouvé que cette donation n’a jamais existé et que l’acte attribué à Constantin este l’oeuvre d’un faussaire (Donaţia lui Constantin, primul titlu de putere temporală a papilor, unde se dovedeşte că această donaţie nu a existat şi că actul atribuit lui Constantin este opera unui falsificator), de Laurent Valla… Traducerea franceză este precedată, pentru prima oară, de studiul istoric al lui Alcide Bonneau şi însoţită de textul latin. Totul s-a publicat la Paris de I. Lisieux în 1879, XCVI-332 pagini. (Biblioteca naţională franceză, D2.14309) – (N.T.).
5. De exemplu The Spotlight, 26 iulie 1982, p. 10 sqq.
6. Le Nouvel Observateur, 3-9 iulie 1982, p. 70 sq.
7. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 517-534. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)