Incorect Politic
Februarie 19, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (45)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,33, 34, 35, 36, 37,38, 39, 40, 41, 42, 43 și 44

SUPLIMENT A

Controversa internaţională pe tema „Holocaustului“

Comunicare din septembrie 1979, în cadrul Primei Conferinţe

Internaţionale la Institute for Historical Review, California

 

Unii dintre dumneavoastră s-au obişnuit probabil să mă audă vorbind despre Inşelătoria secolului al XX-lea, titlul cărţii mele despre legenda exterminării a milioane de jidani, de către Germania naţional-socialistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În general se vorbeşte de şase milioane.

Cu diverse ocazii, întâlnind grupuri interesate de această chestiune, le-am făcut un rezumat oral al argumentelor expuse în cartea mea. Astăzi, însă, abordez un subiect diferit. Nu mă voi ocupa de înşelătorie ca atare, ci de controversa internaţională din jurul ei. Fac această alegere din diverse motive.

Cel mai evident dintre ele este că mă găsesc în faţa unui auditoriu informat, cunoscător al literaturii englezeşti pe această temă. Nu voi repeta cele afirmate de această literatură, iar profesorul Faurisson ne va prezenta unele aspecte ale înşelătoriei, despre care probabil încă nu aţi auzit.

Un alt subiect, pe care unii dintre noi îl cunosc mai puţin bine, este dezvoltarea controversei holocaustice la nivel internaţional. Practic, mulţi americani „bine informaţi“ nu ştiu nimic despre răsunătoarea controversă holocaustică, limitându-se la cele spuse de presa americană despre cele ce se petrec în lume. Presa aceasta lasă, însă, impresia că eu sunt singurul pământean care contestă alegaţiile fabulaţiei exterminării.

Examenul controversei holocaustice la scară internaţională ne va învăţa multe lucruri. Mai întâi, voi spune câteva cuvinte despre motivele pentru care examinez controversa din jurul înşelătoriei, nu înşelătoria ca atare.

Un subiect simplu

 

Una dintre dilemele mele este că scriind o carte despre înşelătorie, fără să vreau am sugerat ceva, căci există un punct important asupra căruia ar fi trebuit să insist. Am scris despre asta, fără să insist, însă, suficient:

„Există numeroase argumente în sprijinul tezei mele, iar unele sunt atât de simple încât îl pot surprinde pe cititor. Cel mai simplu motiv pentru a fi sceptic în ceea ce priveşte alegaţiile exterminaţioniste este că la sfârşitul războiului cei, chipurile, exterminaţi erau bine mersi printre noi“.

Dilema pe care vreau să o schiţez este rezumată de proverbul vorbă multă, sărăcia omului ! După atâta vorbă pe acest subiect, unii au impresia că avem de-a face cu ceva foarte complicat. De aceea, o spun categoric: vorba multă nu provine din faptul că subiectul ar fi complicat, ci din deformarea opiniei publice prin deceniile de spălare a creierelor, prin minciuna răspândită de şcoli şi universităţi, de pălăvrăgeala sistematică a mijloacelor de „(dez)informare“, consecinţa fiind că intelectualii, mai ales, au ajuns în situaţia măgarului lui Buridan. Neputându-se decide între adevărul istoric şi păstrarea privilegiilor nemeritate, intelectualii sunt în situaţia măgarului, care riscă să moară neştiind ce să aleagă între căldarea cu apă şi snopul de fân.

Pe fondul social al încăpăţânării demne de stimatul ecvideu, se înţelege senzaţia de terapie neobişnuită şi complicată, resimţită de tovarăşii universitari şi chiar de academicienii plini. De cei corespondenţi nu mai vorbim, căci aceştia dacă nu citesc, măcar ştiu să scrie, pe cât se spune. Este foarte important ca grupul sau comunitatea istoricilor revizionişti să nu piardă din vedere că subiectul este cât se poate de simplu. Numai anestezia culturală, prin care trece omenirea, a impus necesitatea eforturilor şi sacrificiilor revizionismului istoric. Pentru a demasca înşelătoria avem nevoie de câteva elemente. Iată punctele principale.

Germania nazistă i-a ales pe jidani ca obiect al unei persecuţii speciale. Mulţi dintre aceştia fură privaţi de bunurile lor, rechiziţionaţi pentru muncă sau deportaţi pe timpul războiului. Documentele germane nu spun nimic despre exterminare. Expresia „soluţie finală“ (Endlösung) însemna expulzarea jidanilor din Europa, iar deportările către Est au fost o primă etapă în vederea realizării acestui obiectiv.

Documentele publicate de Crucea Roşie internaţională şi de Vatican nu se acordă cu alegaţiile despre exterminări. Papa Pius al XII-lea este adesea criticat pentru că nu s-a pronunţat contra exterminării jidanilor.

Din cauza condiţiilor generale ale războiului şi a măsurilor luate de nemţi contra jidănimii (de exemplu suprapopularea ghetourilor), un mare număr de jidani au pierit, fără să se poată, însă, vorbi de o cifră comparabilă cu faimoasele „şase milioane“.

Statisticile demografice publicate sunt aberante, mai ales pentru că jidanii din Europa de Est, de exemplu cele două sau trei milioane de jidani polonezi¹ sau cei din Statele Unite, nu au fost număraţi corect. Exact în momentul în care un mare număr de jidani a pătruns în Statele Unite, recensămintele americane nu au pus întrebarea şi nu au prevăzut categoria de „jidan“ în registrele oficiale. La prima vedere poate să apară faptul că un număr important de jidani au dispărut din regiunile unde locuiau înainte de război. Explicaţia, însă, poate fi găsită în migraţiile masive şi bine atestate, efectuate de jidani, după război, în Statele Unite, Palestina şi în alte ţări, ca şi în faptul că unii au rămas „cuminţi“ în Uniunea Sovietică, acolo unde germanii îi instalaseră, fapt atestat de documentele germane.

Dovada alegaţiilor exterminării depinde în mod decisiv de procese, ca cel de la Nürnberg, desfăşurate în faţa unor tribunale care, din motive politice, erau obligate să accepte aceste poveşti ca adevăruri apriorice. De aceea, pentru numeroşi acuzaţi, singura strategie de apărare posibilă părea a fi nu negarea exterminărilor, ci numai negarea implicării personale, cazurile Ernst Kaltenbrunner şi Adolf Eichmann, de exemplu.

Scenele oribile descoperite în lagărele de concentrare în 1945 au fost rezultatul prăbuşirii totale, nu numai politice şi militare, ci şi a industriei şi a transporturilor germane, a tuturor măsurilor profilactice luate de germani contra bolilor, mai ales tifosul, care a bântuit toate lagărele germane în timpul războiului. Măsurile preventive germane cuprindeau duşuri regulate, folosirea considerabilă şi periodică a insecticidelor, de exemplu Zyklon B, pentru dezinfecţia clădirilor, hainelor, uneltelor etc.

Din cauza războiului, deţinuţii din lagărele de concentrare reprezentau o importantă sursă de mână de lucru pentru economia germană, mortalitatea ridicată din lagăre fiind considerată catastrofală³ de către germani. Din cauza acestei mortalităţi, aproximativ 350.000 sau poate 400.000 de deţinuţi au murit în lagărele germane în timpul războiului, jidanii constituind o minoritate².

Toate lagărele de concentrare dispuneau de crematorii pentru incinerarea cadavrelor celor morţi. Afară de publicaţiile avide de senzațional, nimeni nu mai pretinde că lagărele situate pe pământul german au fost „lagăre de exterminare“. Pretinsele „lagăre de exterminare“ ar fi fost, toate, în Polonia, fiind ocupate de către ruşi, după ce nemţii le-au evacuat în bună ordine. La venirea lor, ruşii nu au descoperit nici o dovadă de exterminări, nici un spectacol oribil, comparabil celor descoperite mai târziu de anglo-americani.

„Camerele de gazare“ sunt imaginare. Tot ceea ce pot face partizanii născocirii, pentru a le dovedi existenţa, este să pretindă că substanţa chimică numită Zyklon B îndeplinea un dublu rol, exterminând la fel de bine jidanii şi puricii, în „camere de gazare“ improvizate din orice sală de duşuri sau încăpere obişnuită. O altă tactică este întreţinerea confuziei cu privire la ceea ce este un „cuptor cu gaz“. Toate crematoriile din lume sunt „cuptoare cu gaz“. Aceasta este structura de bază a mistificării.

 

De ce o mistificare?

 

Ţin să fac o remarcă privind titlul pe care l-am ales pentru cartea mea. În cursul controversei, unul dintre punctele care au provocat dezacordul multora, inclusiv al cititorilor favorabili cărţii mele, a fost termenul de „înşelătorie“ (hoax) pentru a desemna fabulaţia general admisă. Unii susţineau că oricare ar fi realitatea fabulaţiei, acest termen nu este potrivit situaţiei, pentru că banalizează subiectul. Aceştia considerau că un termen care banalizează subiectul nu poate fi folosit pentru o născocire de proporţiile „Holocaustului“. Ar fi ca şi cum am califica de cântecel oratoriul Mesia, al lui Händel.

Am ales deliberat titlul de „Înşelătorie“ şi sunt convins că a fost o alegere fericită, întrucât este vorba de o pungăşie banală. Termenul „înşelătorie“ sugerează ceva grosolan şi fără de valoare, adică exact ceea ce vreau să sugerez. Termenul de „mit“, deşi exact, ba chiar utilizat uneori de mine, nu exprimă acest aspect important al naturii dovezilor pe care se sprijină alegaţiile exterminaţioniste.

Sentimentul de jenă pe care îl încercăm în faţa termenului de „înşelătorie“ nu face decât să reflecte natura iluziei în care se complace majoritatea oamenilor, cu privire la acest subiect. Nu cu mult timp în urmă, unii dintre cei care vor lua cuvântul aici, de exemplu profesorul Faurisson sau eu însumi, împărtăşeam nu numai credinţa populară în adevărul fabulaţiei, ci şi impresia generală că acest adevăr este indiscutabil, „la fel de întemeiat ca Marea Piramidă“, după cum am scris. De la o vreme am făcut, însă, unele cercetări şi am descoperit că, în ciuda aparenţei de granit, fabulaţia se sprijină pe picioare de lut. Întrevăzute în documentaţia istorică, picioarele de lut au reţinut atenţia istoricilor revizionişti.

Lucrul acesta înseamnă o mare diferenţă sau distanţă psihologică între istoricii revizionişti şi alţi oameni, chiar foarte inteligenţi. Atenţia concentrată pe picioarele de lut ale scornelii îi face uneori pe istoricii revizionişti un fel de cruciaţi, de combatanţi pentru adevărul istoric. Cei care nu văd picioarele de lut ale minciunii nu pot avea gradul de certitudine al istoricilor revizionişti. Contrastul între aparenta demnitate a legendei şi trista realitate a minciunilor grosolane, demne de tot dispreţul, este punctul central care trebuie pus în evidenţă, subliniat şi dezvoltat în cadrul reorientării psihologice a oamenilor pe care vrem să îi informăm. Odată această reorientare psihologică îndeplinită, restul este rutină. Şocul provocat de cuvântul „înşelătorie“ este etapa iniţială a acestei reorientări.

 

O problemă de societate

 

Un alt motiv pentru care doresc să insist asupra controversei exterminaţioniste este că ea reprezintă o problemă distinctă. Pe de o parte există o problemă de istorie, pe de altă parte este vorba de statutul fabulaţiei în cadrul societăţii. Despre această problemă voi vorbi astăzi. Problema istorică este relativ simplă în comparaţie cu statutul născocirii în societate. Altfel spus, înţeleg mai puţin bine locul înşelătoriei holocaustice în societate, decât înşelătoria în ea însăşi. Două aspecte sunt evidente. Pe de o parte, suntem în faţa unei isterii provocată de mijloacele de „informare“. Pe de altă parte, interesele politice în joc nu au dispărut, cum au dispărut, de exemplu, cele ale Primului Război Mondial. Aceste interese politice sunt la fel de contemporane ca titlurile pe prima pagină ale ziarelor de mâine, statul Israel are şi va avea fără încetare probleme, câtă vreme va exista acest stat jidănesc.

Această stare de fapt a pus cercetarea istorică într-o situaţie dificilă, de care ne putem da seama mai bine după felul în care se efectuează, de regulă, difuzarea cunoaşterii în ştiinţele exacte, unde avem aproape totdeauna de-a face cu specialişti calificaţi, care deţin competenţele profesionale necesare divulgării noilor cunoştinţe. Cunoştinţele noi sunt comunicate mai întâi colegilor, în limbajul mai mult sau mai puţin esoteric al specialităţii respective. După un anumit timp, noile cunoştinţe se răspândesc în toată societatea, termenii în care ele au fost descrise iniţial trecând printr-un proces gradual de simplificare şi vulgarizare.

Este clar că aşa ceva nu s-a produs în ceea ce priveşte ştiinţa nouă numită „Holocaust“, care se predă deja prin şcoli şi universităţi. Cel care nu este specialist, dar a văzut „picioarele de lut“ ale înşelătoriei, nu va găsi în revistele savante un răspuns la întrebările cele mai urgente şi mai elementare, pentru că împrejurările sau condiţiile sociale şi politice au băgat frica în lumea universitară şi academică. În principal, este vorba de amnezia culturală evocată mai sus. Nu este vorba de faptul că istoricii ar fi răspuns greşit la anumite întrebări. Problema constă în aceea că nu au îndrăznit să-şi pună întrebările pe care trebuiau să şi le pună şi care frământă foarte mulţi oameni. Numărul celor relativ străini profesiunii istorice, dar care îşi pun problema „Holocaustului“ este din ce în ce mai mare. O astfel de situaţie este inimaginabilă în fizică sau matematică.

Putem înţelege fenomenul curios, care tulbură pe unii, că problema „Holocaustului“ a devenit un domeniu dominat de nespecialişti. Deşi această constatare nu este şi nu poate fi exactă pe deplin, cei ce au tras concluziile evidente din descoperirea „picioarelor de lut“ ale înşelătoriei şi care le-au făcut publice, nu sunt istorici de formaţie. De exemplu, eu sunt inginer. Recunosc, însă, că situaţia este regretabilă. Ea ar fi, însă, şi mai regretabilă dacă nimeni nu şi-ar pune întrebări în legătură cu pretinsul „Holocaust“. Cei care îşi pun astfel de întrebări pot şi trebuie să găsească în aceasta satisfacţia de a fi păstrat vitalitatea cultural-spirituală specifică lui homo sapiens, în ciuda gravei amnezii, a carenţelor istoricilor şi a altor categorii de intelectuali buridanizaţi.

Un alt aspect al chestiunii: căile normale de circulaţie a cunoştinţelor fiind condamnate sau interzise, locul lor a fost luat de publicaţii de orientări ideologice speciale, care au contribuit enorm la difuzarea tezelor revizioniste privind soluţia finală. Spotlight în Statele Unite şi National Zeitung în Germania sunt săptămânale fără pretenţii universitare, cărora mulţi omeni le sunt recunoscători pentru perseverenţa, profesionalismul şi curajul de care au dat dovadă, fără să fie recunoscuţi oficial. Aceste publicaţii şi altele, în diferite ţări, sunt foarte citite, exercitând o influenţă tot mai mare, inclusiv asupra istoricilor profesionişti, cărora le este din ce în ce mai greu să se eschiveze de la a-şi face datoria de istorici, pentru care sunt plătiţi.

Aceste publicaţii informează marele public, iar noi ar trebui să ne punem problema nevoilor revizionismului istoric. S-ar putea ca unii să mă înţeleagă greşit, în sensul că observaţiile mele ar viza rezervarea acestor probleme numai publicaţiilor savante, pentru a nu plictisi marele public cu ele. O astfel de idee este, însă, departe de mine, deşi cred că trebuie stabilită o distincţie între chestiunile tratate de către universitari şi cele tratate în presa populară.

Marele public nu este apt să trateze convenabil aceste lucruri. Pentru el ar trebui să pregătim ceva compatibil cu adevărul istoric şi starea cercetării ştiinţifice, într-un moment sau altul. Ar fi util să distingem între o concepţie populară acceptabilă şi una inacceptabilă. De exemplu, ar fi inacceptabil să lăsăm oamenii să creadă că pământul este pătrat. Practic, ideea rotunjimii planetei noastre ar fi suficientă, lăsând specialiştilor misiunea studierii variaţiilor majore sau minore ale sfericităţii pământului.

Situaţia este comparabilă cu privire la „Holocaust“. Publicaţiile care difuzează rezultatele cercetării istoricilor revizioniști au făcut o muncă satisfăcătoare, exersând, în ciuda represiunii, o binevenită presiune asupra istoricilor profesionişti care preferă să evite subiectul.

 

Evoluţia controversei

Înainte de începutul anilor ’70, cei care au emis îndoieli privind adevărul scornelii Holocaustului au fost relativ puţin numeroşi. Lucrări mai importante au fost cele ale lui Rassinier, fost deţinut la Buchenwald şi Dora, membru al Mişcării franceze de Rezistenţă contra germanilor, decedat în 1967. Întrucât nu exista decât un interes restrâns pentru acest subiect, traducerea lucrărilor lui Rassinier nu s-a făcut decât în ultimii ani.

Către 1972 sau 1973, s-a produs un fapt aparent misterios, care, iniţial, a trecut aproape neobservat. Este vorba de un anumit număr de oameni, din diferite ţări, care, aproape simultan şi fără ca nimeni dintre ei să cunoască existenţa celorlalţi, s-au pus dintr-o dată să conteste fabulaţia holocaustică şi să îşi publice lucrările. Broşura lui Thies Christophersen, Die Auschwitz Lüge, cu o introducere de Manfred Roeder, se sprijinea pe amintirile autorului, care trăise nu departe de Auschwitz. Ea a fost publicată în Germania, în 1973. Christophersen a fost urmat de Wilhelm Stäglich în revista lunară Nation Europa. Ca şi Christophersen, Stäglich se sprijinea pe propriile lui amintiri de război, când a fost trimis la Auschwitz. Tot în 1973 a apărut broşura The Six Million Swindle (Escrocheria celor şase milioane), a lui Austin J. App. În primăvara lui 1974, apare în Anglia broşura lui Richard Harwood, Did Six Million Realy Die? (Au murit într-adevăr şase milioane?).

Ceva mai târziu, în acelaşi an, o scrisoare a profesorului Faurisson a pus Sorbona în efervescenţă. Englezul Harwood, francezul Faurisson, Stäglich, Christophersen şi eu însumi cercetam, în 1973, sau chiar mai devreme, acelaşi subiect istoric. Personal, am început cercetarea istorică în 1972, iar cartea a fost publicată patru ani mai târziu în Anglia (1976). Anul următor s-a publicat traducerea germană.

În expunerea mea, nu am citat toate publicaţiile care ne interesează, dar nu trebuie trasă vreo concluzie privind valoarea lor, din faptul că unele figurează în lista mea, iar altele nu. Nu intenţionez să furnizez o bibliografie sau o critică. Doresc numai să discutăm despre evoluţia controversei.

Ceea ce s-a petrecut la începutul şi la mijlocul anilor ’70 a declanşat unele reacţii şi o controversă care nu dă semne de acalmie. În Germania, Roeder a fost condamnat pentru introducerea sa la broşura lui Christophersen³, iar lui Stäglich i s-a redus pensia cu 20 la sută, vreme de cinci ani, prin sentinţă judecătorească⁴. Actele oficiale de cenzură nu au intimidat autorii amintiţi. Broşura lui Christophersen a fost reeditată cu o nouă introducere, a lui Stäglich în locul lui Roeder. Apoi, Stäglich a publicat excelenta lui lucrare Der Auschwitz Mythos şi încă o carte, ceva mai scurtă, în colaborare cu Udo Walendy. Pretinsul establishment liberal din Germania nu ştia ce să facă cu acest om curajos. Presa a pus pe faţă chestiunea „debarasării de acest paleo- şi neo-nazist“.⁵

Lucrurile s-au petrecut altfel în Anglia, îndreptăţind speranţa că dezbaterea deschisă şi contestarea sfintelor „Şase Milioane“ nu va rămâne cantonată într-un fel de clandestinitate. Am citit cu stupefacţie darea de seamă favorabilă a cunoscutului autor Colin Wilson, pe marginea broşurii celebre de acum a lui Harwood, în influenta revistă lunară Books and Bookmen. S-a ajuns la o violentă controversă de aproape şase luni, în „poşta redacţiei“ a revistei. Am făcut în altă parte critica broşurii lui Harwood, semnalând, de altfel, că ea conţine unele erori grave⁶. Broşura are, însă, calităţile ei incontestabile, ea a ocazionat şi a îndemnat publicul cititor la reflecţie, discuţie şi dezbaterea unui subiect până atunci tabu. Ulterior, broşura a fost interzisă în Africa de Sud⁷ (1976), apoi în Germania, la sfârşitul lui 1978.

În numărul din noiembrie-decembrie al revistei sale Patterns of Prejudice, Institute of Jewish Affairs din Londra a publicat un articol absolut sec, pe marginea cărţii mele. Cam în aceeaşi epocă, la Universitatea Northwestern s-a declanşat un tumult studenţesc în jurul cărţii mele, care a ajuns, astfel, la notorietate naţională şi chiar internaţională. New York Times a publicat un lung articol, deformând titlul cărţii mele în Fabrication of a Hoax⁸. Ceva mai încolo voi spune câteva cuvinte despre efervescenţa de la Universitatea Northwestern.

În aprilie 1977, am scris revistei Index on Censorship (care apare la Londra şi este afiliată la Amnesty International), aducându-i la cunoştinţă numeroase acte de cenzură oficială a revizionismului istoric, produse atunci în Africa de Sud şi în Germania. Index on Censorship s-a limitat la raportarea actelor de cenzură, fără să adauge vreun comentariu. Mi s-a răspuns în mai 1977: „Se va pune chestiunea de a şti dacă o vom supune consiliului nostru editorial“. În vara lui 1977, cu ocazia unei călătorii în Europa, am vizitat sediul revistei, cu care ocazie mi s-a spus că deliberarea consiliului editorial încă nu a avut loc. De atunci, nu am nici un fel de veste de la această revistă, căreia îi voi scrie din nou pentru a-i aduce la cunoştinţă noi exemple de cenzură, care au intervenit foarte curând, întrucât, de exemplu, la 3 septembrie 1977, mi s-a interzis să iau cuvântul la München⁹.

În 1977, excelentul grup Ditlieb Felderer¹⁰ a lansat, în Suedia, operaţiunea de publicare a unor diverse lucrări în engleză.

În martie 1978, istoricul francez François Duprat a fost asasinat la volanul maşinii sale, de către un aşa-zis „comandou al amintirii Auschwitz“, pentru că a contestat cele şase milioane¹¹.

În primăvara lui 1978, canalul de televiziune NBC a difuzat monstruozitatea de opt ore intitulată Holocaust, precedată şi urmată de obişnuita spălare de creieri pe fondul prea-sfintelor liturghii jidăneşti. Aceste stupidităţi şi manifestări isterice s-au reprodus, apoi, în Marea-Britanie (1978) şi alte ţări europene, la începutul lui 1979. În Germania, emisiunea Holocaust s-a difuzat într-un moment special ales pentru a influenţa Bundestagul, care urma să se pronunţe asupra unei legi pentru „prescrierea crimelor de război“. Critica emisiunii Holocaust am făcut-o cu altă ocazie¹², nu vom mai pierde timpul cu asta acum. De altfel, am înţeles că va fi redifuzat în curând.

În vara lui 1978, Noontide Press publică unele dintre cărţile lui Paul Rassinier¹³. Un an mai târziu, Historical Review Press publică traducerea engleză a cărţii lui Rassinier despre procesul lui Eichmann¹⁴.

La sfârşitul lui 1978 asistăm la o escaladă a controversei holocaustice. În octombrie, editorul german Propyläen publică Geschichte der Deutsches (Istoria Germanilor), a profesorului Hellmut Diwald. Proprietate actuală a lui Axel Springer, Propyläen este o prestigioasă editură specializată în cărţi scrise de universitari, destinate unui public cultivat. Pe două pagini, Diwald a publicat lucruri în absolut acord cu ceea ce susţin revizioniştii despre „soluţia finală“. Răcnetele de sfântă indignare ale purtătorilor de cuvânt establishment-cuşer fură asurzitoare. Golo Mann scrise că „cele două pagini (…) sunt cele mai mostruoase ce mi-a fost dat să citesc într-o carte, după 1945“¹⁵.

În faţa acestui scandal, editorul suspendă vânzarea primei ediţii a cărţii. În noua ediţie, cele două pagini incriminate au fost rescrise, nu de Diwald, autorul cărţii. Sunt sigur de asta, întrucât stilul este complet diferit. Editura Propyläen şi-a pus cenuşă pe cap, conformându-se liniei oficiale a partidului, nu-i aşa? Axel Springer a mers, însă, şi mai departe, asigurând publicul (în cuvinte pe care un editor american nu le-ar fi pronunţat pentru nimic în lume) că înlocuirea celor două pagini este doar începutul rescrierii cărţii şi că, în toamna lui 1979, aceasta va fi „de nerecunoscut“¹⁶.

Cele două pagini originale ale lui Diwald nu aveau prea mare importanţă în ele însele, ele nu spuneau decât puţine lucruri. Trebuie să reţinem, însă, două puncte, ambele de foarte mare importanţă. Mai întâi, ca istoric, Diwald are toate titlurile posibile. Este profesor de istorie la Universitatea Friedrich-Alexander din Erlangen, foarte bine cunoscut în profesie de când şi-a obţinut doctoratul, sub conducerea istoricului jidan-german Joachim Schopes, acum peste douăzeci de ani. În al doilea rând, rescrierea celor două pagini, în urma presiunii publice, pune în evidenţă atitudinea pe care va trebui să o avem când oamenii pun întrebări de genul: „De ce chiar şi nemţii admit realitatea celor şase milioane de morţi?“ sau „De ce istoricii recunosc masacrele fictive?“. Răspunsul nostru trebuie să fie că, în acest domeniu, libertatea de opinie şi de expresie este o vorbă goală, schimbul de idei nefiind liber. Există în lume bariere oficiale şi oficiase care împiedică libertatea de discuţie şi de dezbatere.

În anumite ţări, mai ales în Germania, există barierele juridice legale, despre care am vorbit. Către sfârşitul lui 1978, Germania a traversat un nou val de represiune. În această ţară, cenzura a inventat noţiunea de noţiunea de „literatură periculoasă pentru tineri“ (jügendgefährdende Schriften), găselniţă care ascunde un sistem comparabil cu americanul X-rating, guvernul făcând poliţia gândirii într-un domeniu care nu are nimic de-a face cu pornografia. În teorie, legea împiedică accesul tinerilor la anumite produse. Practic, este vorba de cenzura cărţilor de pe lista celor interzise minorilor, care nu pot fi vândute nici măcar prin poştă. Astfel de cărţi se vând, totuşi, în anumite librării, cu anumite restricţii. Cu excepţia cărţii lui Diwald, cărţile de care am vorbit nu au fost niciodată comercializate în librăriile obişnuite.

La sfârşitul lui 1978, Germania de Vest lansă o campanie sistematică pentru înscrierea multor cărţi pe lista celor interzise tinerilor. Primul titlu vizat fu traducerea germană a broşurii lui Harwood. Traducerea germană a cărţii mele, intitulată Der Jahrhundertbetrug, fu pusă pe această listă în mai 1979¹⁷. De asemenea, se pregăteşte interzicerea cărţii lui Stäglich. Este, însă, prea devreme pentru a vorbi despre această interzicere mai mult decât sigură. Aceste fapte oficiale din Germania, ca şi cele neoficiale, cazul afacerii Diwald, constituie un răspuns cât se poate de clar la întrebarea de ce germanii recunosc ei înşişi realitatea „exterminărilor“? Sistemul politic de după cel de-Al Doilea Război Mondial nu le recunoaşte libertatea de alegere.

Cam în acelaşi timp izbucni o altă afacere în Franţa. La sfârşitul lui octombrie 1978, l’Express, un magazin comparabil cu Newsweek, a publicat un interviu cu Louis Darquier de Pellepoix, exilat în Spania, fost comisar cu problemele jidăneşti al Guvernului din Vichy, sub ocupaţia germană. Fără să manifeste nici un fel de remuşcare în atitudinea lui generală, Darquier susţinu că singurele fiinţe gazate la Auschwitz au fost puricii. Afirmaţia lui a declanşat în Franţa o polemică ce a coincis aproape cu cea din jurul cărţii lui Diwald, în Germania. Atenţia generală se fixă din nou pe Robert Faurisson, profesor la Universitatea Lyon II, aproape uitat după febra Sorbonei din 1974. Dezordinile anumitor studenţi au dus la suspendarea cursurilor profesorului Faurisson, suspendare prelungită până astăzi. Un alt rezultat al atenţiei acordate opiniilor, chipurile, scandaloase ale profesorului Faurisson, fu că ziarul Le Monde, echivalentul francez al lui New York Times, s-a văzut obligat, în mare parte contra voinţei sale, de a-l lăsa să îşi exprime opiniile în coloanele sale. Desigur, Le Monde a acordat mai mult spaţiu părţii adverse. Faptul, însă, rămâne fapt: o barieră importantă a fost depăşită, cel puţin în Franţa, unde multe întrebări inimaginabile cu un an în urmă, se pun de acum pe faţă¹⁸.

În urma publicităţii afacerii Faurisson în Franţa, acesta participă, la 17 aprilie 1979, la o dezbatere de trei ore, pe un canal de elveţian de televiziune în limba italiană. Emisiunea a suscitat un enorm interes, fiind redifuzată pe 6 mai. În urma dezbaterii televizate, revista italiană Storia Illustrata a publicat un lung interviu cu Faurisson. Până în prezent, acest interviu este cel mai instructiv material despre „Holocaust“, publicat de o revistă sau un ziar „establishment“.

În toiul afacerilor Diwald şi Faurisson din Europa, o altă controversă izbucni în Australia. John Bennet, un avocat de libertăţi civile din Melbourne, trimisese câteva exemplare din cartea mea la mai mulţi universitari din oraşul său. Cărţile trimise erau însoţite de o notă, în care Bennet rezuma principalele argumente în sprijinul tezei cărţii, solicitând comentarii critice din partea destinatarilor. În ciuda publicităţii date acestei afaceri, până acum, dacă nu mă înşel, avocatul Bennet nu a primit aproape nici un comentariu. Nici nota în chestiune, nici o altă scriere a lui Bennet nu era destinată publicităţii. Un săptămânal şi-a procurat, însă, textul notei şi a publicat-o, lansând astfel o dezbatere care a durat mai multe luni¹⁹.

Cu ocazia acestor controverse, păzitorii şi profitorii făcăturii holocaustice au pălăvrăgit fără să spună nimic, rostind, cu câteva rare excepţii, numai insulte: „antisemit“, „neonazist“ etc. Iată, deci, oameni care, până la o vârstă înaintată, au dus o viaţă normală, fără ca nimeni să îi eticheteze cu astfel de epitete şi care, dintr-o dată, sunt mitraliaţi cu un val de incalificabile insulte politice pentru simplul fapt că îşi pun întrebările pe care orice om normal şi le-ar putea pune pe tema celor „şase milioane“.

Un alt fapt important s-a produs la începutul lui 1979. Interesant este că acesta a venit din partea agenţiei americane C.I.A. Doi foto-interpreţi au făcut public studiul lor despre fotografiile aeriene de recunoaştere pe care Statele Unite le-au făcut la Auschwitz în 1944, pe când acest lagăr reprezenta un interes strategic, ca ţintă petroliferă. În ciuda publicităţii şi a afirmaţiilor unui istoric că fotografiile sunt un fel de dovezi privind exterminările, acestea nu dovedeau nimic de genul ăsta²⁰. Ele arătau exact ceea ce prevăzusem, înainte de a le fi văzut, când am spus că aceste fotografii trebuie să existe²¹.

 

Reacţii negative în mediile universitare

 

Reacţiile negative faţă de revizioniştii „soluţiei finale“ sunt, în general, de natură sentimental-pasională şi afectivă, fără prea mari diferenţe între reacţiile istoricilor profesionişti şi cele ale profanilor. O spun cu regret, dar am fost stupefiat de reacţiile multor universitari care s-au comportat ca nişte caţe jidăneşti hiperemotive. În prima fază a reacţiilor publice pe marginea Înşelătoriei secolului al XX-lea, profesorul Wolfe, de la Universitatea New York, s-a acoperit de ridicol scriind în New York Times că Universitatea din Northwestern ar trebui să îmi facă proces pentru „incompetenţă universitară“ şi „depravare morală“, întrucât redactasem şi publicasem o carte al cărei titlu, spunea omul în scrisoarea lui, era Fabrication of a Hoax. Universitarul citise numai articolul din New York Times, care denaturase titlul cărţii mele. Domnul profesor nu citise cele câteva sute de pagini, înainte de a-şi da cu părerea asupra cărţii mele²².

Reacţia profesorului Wolfe este un caz extrem. Profesorii universitari nu au dovedit, însă, că sunt mai bine informaţi decât muritorii de rând, făcând mult vacarm fără să spună nimic esenţial. Dintre criticile exprimate de profesorii de la Universitatea Northwestern, singura de valoare istorică, ce mi-a parvenit, este că statisticile demografice publicate nu confirmă afirmaţiile mele. Acest fapt este, însă, evocat şi tratat de mine în primul capitol al cărţii.

Departamentul de Istorie al Universităţii Northwestern a patronat, apoi, o serie de conferinţe intitulate „Dimensiuni ale Holocaustului“. În cuvântarea lui introductivă, profesorul preşedinte al Departamentului de Istorie a comis gafa de a mulţumi Fundaţiei Hillel de a fi furnizat oratorii. Ceva mai târziu, universitatea a publicat conferinţele respective într-o broşură, care presupun că este disponibilă.

La Universitatea Northwestern s-a mai produs încă un fapt semnificativ. Ziarul studenţilor a publicat o pagină de publicitate finanţată de Fundaţia Hillel. Este vorba de o declaraţie de „condamnare“ semnată de aproximativ jumătate din corpul profesoral²³. Ar fi inutil să reproducem textul acestei declaraţii. Ea menţiona „asasinarea a peste unsprezece milioane de oameni, de către Germania nazistă, între care şase milioane de jidani“. Aspectul interesant al afacerii nu este cifra de şase milioane, cu care suntem asurziţi de zeci de ani, ci celelalte cinci milioane şi mai bine, adăugate recent şi arbitrar de către propagandă, care ne asigură că „vânătorul de nazişti“ Simon Wiesenthal utilizează această cifră de câtva timp^24a.

Aparent, cele cinci milioane de ne-jidani joacă un rol precis în cadrul propagandei. Wiesenthal afirmă că „una din cele mai grave erori comise de jidani“ a fost de a nu scoate în evidenţă decât cele şase milioane de jidani, nu şi pe ceilalţi, din care cauză jidanii „ar fi pierdut numeroşi prieteni“. Mărturisesc că nu văd prea bine ce vrea să spună. Aparent s-a decis adăugarea la propagandă a celor cinci milioane de ne-jidani, cel puţin în anumite ocazii bine alese.

Pentru a reveni la condamnarea semnată de mare parte din corpul universitar Northwestern, este clar că suntem în faţa a ceva mai grav decât o simplă adeziune la o doctrină sau un mit stabilit de sus, întrucât este sigur că marea majoritate a semnatarilor nu au auzit niciodată de cele cinci milioane de goyimi, înainte de a li se cere semnarea declaraţiei respective. Acordul lor nu provenea, deci, din simpla acceptare orbească a unei afirmaţii cu care ar fi fost familiarizaţi. Acordul lor se sprijinea pe consideraţii mult mai periculoase, păguboase, nocive, perverse şi imorale pentru mediul universitar. Nu mă voi extinde asupra acestei chestiuni, care ne pune în faţa tristei impresii că numeroşi sunt cei capabili să semneze orice pe tema controversei holocaustice, din moment ce Fundaţia Hillel sau alta le cere semnătura.

Un astfel de comportament este dezolant şi demn de milă, din partea unor oameni care se cred intelectuali, pe care societatea i-a învestit cu conservarea şi dezvoltarea celor ce ţin de spirit, de cultură, de bine şi de frumos. Totuşi, o serie de indicaţii par să arate că propaganda şi poliţia gândirii au înţeles necesitatea de a trata cartea mea cu toată atenţia, măcar pentru a o discredita. S-a zis recent că Butz ar putea furniza şi alte argumente istoricilor „revizionişti“ ai Soluţiei finale. Acesta este pericolul. În consecinţă, Butz trebuie demascat, nu ignorat²⁵.

 

Concluzii

 

Esenţialul concluziilor se poate anticipa. Am descris procesul prin care o teză a ieşit din clandestinitatea la care fusese condamnată prin presiuni politice şi aparentă neverosimilitate (din cauza deceniilor de propagandă), apărând la lumina zilei şi devenind pretutindeni obiectul discuţiilor şi dezbaterilor, inclusiv în presa establishment. Este vorba de o teză încă minoritară. Tendinţa în favoarea revizionismului este, însă, clară pentru cei care nu-şi fură singuri căciula, nu-şi acoperă singuri ochii pentru a nu vedea ceea ce este de văzut, nu-şi înfundă urechile pentru a nu auzi.

Succesul revizioniştilor soluţiei finale, al câtorva istorici şi intelectuali fără de resurse, a depăşit aşteptările. Personal, nu mă aşteptam ca situaţia să evolueze atât de rapid. Calitatea lucrărilor revizioniste nu explică totul. În etapa istorică actuală, societatea este receptivă la ideile noastre. Evoluţia pe care am trasat-o în linii mari este atât de avansată încât devine aproape inutil de ştiut ce gândim noi aici şi ceea ce ni s-ar putea întâmpla pe plan personal. Independent de noi, cei prezenţi aici, sămânţa revizionistă încolţeşte, creşte şi rodeşte pretutindeni în lume.

Este suficient să revenim la unul dintre primele mele argumente pentru a înțelege cauzele acestei evoluţii. Nimic mai simplu, de altfel. Iluziile şi erorile majorităţii oamenilor nu provin din complexitatea subiectului, ci din factorii politici ai societăţii. Consecinţa simplităţii dezarmante a înşelătoriei constă în faptul că este suficientă dezbaterea ei într-un context favorabil, fără ameninţări, intimidări şi isterie, pentru ca orice om normal să priceapă rapid despre ce este vorba. În această pricepere sau deschidere a ochilor constă reorientarea psihologică de care am vorbit şi care este în curs. Ea înseamnă prăbuşirea şi falimentul iluziilor, prejudecăţilor, minciunilor şi idolatriei holocaustice din epoca postbelică. Acest punct a fost atins de foarte mulţi oameni. Procesul de înţelegere, de deschidere a ochilor şi destupare a urechilor este ireversibil, fiind stimulat de excesul de zel al poliţiei gândirii.

În încheiere, voi face o observaţie care ar putea să pară dezagreabilă. Spunând lucrurilor pe numele lor, revizioniştii „Holocaustului“ sunt victimele unei persecuţii în forme multiple. Mulţi dintre noi nu cunoaştem decât o parte dintre acestea, cele ce apar în ziare, de exemplu, precum interdicţia cărţilor în Germania, suspendarea profesorului Faurisson la Universitatea din Lyon sau micşorarea pensiei lui Stäglich.

Cealaltă parte, mult mai personală, despre care ziarele fac cel mult câte o aluzie voalată, este aproape necunoscută. Nu vă voi plictisi cu detalii penibile. Trebuie să vă spun, însă, că această parte există şi ea. În ceea ce mă priveşte sunt pe deplin conştient de gravitatea într-un fel, dar şi de importanţa istorică a observaţiei următoare: persecuţiile ignobile la care suntem supuşi de autorităţile vremii sunt indicaţia sigură a succesului nostru istoric incontestabil. În ciuda împrejurărilor personale grave pe care le suportă de zeci de ani, victimele acestei persecuţii au toate motivele să se bucure în sinea lor. Persecuţiile nedrepte pe care le suferim dovedesc că ne-am făcut datoria de oameni, de intelectuali, de slujitori ai adevărului.

Unii spun că teza istoricilor revizionişti despre Holocaust este precum aceea care pretinde că pământul este plat. Despre această zicere putem observa că nimeni nu îşi bate capul cu cei care spun că pământul este plat. Într-o chestiune fără nici o importanţă, fără nici o şansă de succes, nu este greu ca cineva să fie contra lumii întregi. Dimpotrivă, este foarte greu pentru cineva să se opună întregii lumi într-o problemă în care are dreptate. Acesta este cazul revizioniştilor soluţiei finale, acesta este motivul pentru care suntem persecutaţi pretutindeni.

Victoria noastră, victoria adevărului istoric este sigură. Preţul pe care fiecare dintre noi va trebui să-l plătească pentru asta este, însă, o altă problemă. De altfel, persecuţiile în sine sunt tardive şi inutile. Din perspectiva istoriei, nu are nici o importanţă ceea ce s-ar putea întâmpla, astăzi sau mâine, tuturor istoricilor şi cercetătorilor ştiinţifici revizionişti la un loc, sau fiecăruia în parte. Forţa de inerţie a controversei istorice în curs este suficientă pentru demascarea înşelătoriei, chiar fără colaborarea lor personală pentru aruncarea periculoasei făcături holocaustice la coşul de gunoi al imposturilor care şi-au trăit traiul^b.

 

NOTE

1. Datorită îndărătniciei istoricilor, autorul ignoră „peste-milionul“ de jidani, din România de după război, despre care vorbeşte Paul Goma în Săptămâna Roşie: «După ce ruşii au ocupat România, în august 1944, unul dintre marile-secrete-de-stat impuse de invadatori a fost numărul evreilor: în 1948, în Republica Populară Română (fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, fără Herţa, fără Cadrilater)“, el era de peste un milion. (…) De unde mai mulţi evrei în România-Mică, decât în România Mare, cea dinainte de „holocaustul românesc“? (…) Ce fel de „Holocaust în România“ e acela care, departe de a diminua numărul evreilor, îl sensibil augumentase? Bunul simţ şi aritmetica elementară contrazic teza „Holocaustului în România“: dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, ar fi fost evidentă… lipsa a 400.000 de evrei — simplu! Însă, pentru a nu se observa grosolana înşelătorie, evreii „români“ au obţinut de la ocupanţii sovietici (…) tăcerea asupra statisticilor. Tăcere acoperind atât… inexistenţa-lipsei (a celor 400.000 de jidani „lichidați de către români“), cât şi sporul populaţiei evreieşti în România postbelică mult diminuată teritorial şi etnic (…). Dacă Românii ar fi ucis 400.000 de evrei, după 22 iunie 1941, de unde a ieşit peste-milionul-de-evrei în România fără Basarabia, fără Nordul Bucovinei, în 1945-1946? După august 1944, pe tancurile şi în furgoanele Armatei Roşii a intrat în România, câtă mai rămăsese, un număr imens de evrei. În majoritate (pro)veneau din Est, de peste Nistru (chiar şi de peste Volga) – ei formau grosul… „ucişilor în Basarabia şi Transnistria“, care, după 28 iunie 1940, când Rusia ne răpise Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa (totalizând 278. 942 evrei) optaseră pentru Raiul Sovietic. (…) O mică parte, dar şi ea imensă, disproporţionată, mincinoasă privind motivaţia mutării în România ni s-a coborât cu hârzobul din cerul Nordului: peste o sută de mii de evrei din Ungaria şi din Cehoslovacia, având cetăţenie şi uniforme sovietice, au fost trimişi în 1945 de ruşi în România, în virtutea „ajutorului frăţesc“, pentru edificarea poliţei politice după modelul NKVD». (Cf. Paul Goma, Săptămâna Roşie, Vicovia, 2009, pp. 49-50. Sublinierile aparţin autorului. De reţinut că Arthur Robert Butz şi Paul Goma semnalează aceeaşi „înşelătorie“. (N.T.).
2. Este vorba de cifra celor morţi în lagăre, al căror deces a fost înregistrat în documente existente încă în număr suficient pentru a permite o estimare. Fabulaţia pretinde că milioanele de „exterminaţi“ nu erau înscrişi în registre. Vezi raportul „Numărul victimelor persecuţiei naţional-socialiste“, disponibil la Serviciul internaţional de cercetări (Arolsen, Germania). Cifra aceasta nu trebuie înţeleasă în sensul că numărul jidanilor morţi în timpul războiului nu poate fi decât o oarecare minoritate dintre cei 350.000 sau 400.000 de morţi în lagărele de concentrare. Mulţi alţii sunt morţi în afara lagărelor de concentrare: bolnavi în ghetouri, în masacre din cauze obişnuite şi neobişnuite. Nu se cunoaşte acest număr.
3. Jewish Chronicle (săptămânal, Londra), 27 febr, 1976,p. 3; Patterns of Prejudice (bimensual, Londra), ian.-febr. 1977, p. 12.
4. Nation Europa (revistă lunară, Coburg), aug. 1975, p. 39.
5. Die Zeit, 25 mai 1979, p. 5.
6. 477. Voice of German Americans (revistă lunară, New York), martie 1978.
7. Patterns of Prejudice, sept.-oct. 1977, p. 19.
8. New York Times, 28 ian. 1977, p. A 10.
9. Süddeutsche Zeitung, 2 sept. 1977, p. 13; 3-4 sept. 1977, p. 13 sqq.
10. Bible Researcher (Marknadsvagen 289, 2 tr; S-183, Taby, Suedia).
11. Le Monde, 19-20 martie 1978, p. 24; 23 martie 1978, p. 7.
12. Spotlight (săptămânal, Washington), 8 mai 1978.
13. Debunking the Genocide Myth. A Study of the Nazi Concentration Camps

and the Alleged Extermination of European Jewry.

14. The Real Eichmann Trial or The Incorrigible Victors.
15. Der Spiegel, 4 dec. 1978, p. 14 sqq.
16. Der Speigel, 9 apr. 1979, p. 232 sqq; National Zeitung (săptămânal, München), 16 febr. 1979, p. 6.
17. Frankfurter Allgemeine Zeitung, 16 iunie 1979, p. 23; New York Times, 22 mai 179, p. A13.
18. Le Monde, 22 nov. 1978, p. 42; 16 dec. 1978, p. 12; 29 dec. 1978, p. 8; 30 dec. 1978, p. 8; 10 ian. 1979, p. 11; 16 ian. 1979, p. 13; 3 febr. 1979, p. 10; 21 febr. 1979, p. 23; 8 mart. 1979, p. 31.
19. National Times (săptămânal), 10 febr; 24 febr.; The Age (cotidian),15 febr.; 16 febr., 15 mart.; 17 mart.; 22 mart.; 24 mart.; 28 mart.; 6 apr.; 14 apr.; 8 mai; Nation Review (săptâmânal) 24 mai; 31 mai; 28 iunie; Week-end Australian, 26-27 mai. Toate din 1979.
20. Washington Post, 23 febr. 1979, p. A1; New York Times, 24 febr. 1979, p. 2; 6 mart. 1979, p. A16.
21. Vezi supra, p. 263. Studiul foto-interpreţilor Dino A. BRUGIONI şi Robert G. POIRIER este intitulat The Holocaust Revisited: A Retrospective Analysis of the Auschwitz-Birkenau Extermination Complex şi este disponibil la Public Affairs Office, Central Intelligence Agency, Washington.
22. New York Times, 4 febr. 1977, p. A22.
23. Daily Northwestern, 30 martie 1977, p. 5.
24. Chicago Daily News, 12-13 nov. 1977; Los Angeles Times, 6 mai 1979, partea a IX-a, p. 4; Los Angeles Times Calendar,13 mai 1979, p. 2; New York Times, 28 mai 1979, p. D7.
25. Despre escrocul internaţional Simon Wiesenthal, vezi şi aici: Mark Weber, Simon Wiesenthal: Fraudulent ‘Nazi Hunter’, pe http://www.ihr.org/leaflets/wiesenthal.shtml; Simon Wiesenthal: impostorul nr. 2, pe http://ro.altermedia.info/romania/2012/12/12/simon-wiesenthal-impostorul-nr-2/. (N. red. – V.I.Z.).
26. Vierteljahreshefte für Zeitgeschichte, apr. 1979, p. 264.
27. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 499-516. N. red. – V.I.Z.

Continuare în episodul următor