Incorect Politic
Februarie 18, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (44)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,33, 34, 35, 36, 37,38, 39, 40, 41, 42 și 43

ANEXA E

Rolul Vaticanului

 

Exterminarea jidanilor este o înşelătorie, o minciună de aşa dimensiuni încât implicaţiile ei nu pot fi reduse la subiecte restrânse precum Israelul sau revizionismul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Cu câţiva ani în urmă, ne-am dat seama că papa Pius al XII-lea nu a condamnat niciodată pretinsele exterminări ale jidanilor. Acest fapt pune anumite probleme istoriei Războiului Mondial, aşa cum este ea concepută, formulată şi propagată. Evenimentul precis care a lansat această controversă generală a fost piesa lui Rolf Hochhuth, Der Stellvertreter [Vicarul].

Considerată un fel de emanaţie a „Raportului Gerstein“, această piesă întreprinde fără scrupule asasinarea morală a lui Pius al XII-lea. Se relatează evenimente în contradicţie cu „raportul“ respectiv, bază pe care se îngrămădeşte născocire peste născocire. Cu toate acestea, piesa lui Hochhuth a servit incontestabil de catalizator pentru examinarea unui fapt destul de important, deşi discuţia care a urmat, dusă de oameni complet manipulaţi de înşelătorie, nu a clarificat nimic, sporind şi mai mult confuzia.

Nu este necesar să explicăm de ce Pius al XII-lea nu s-a exprimat public apropo de exterminarea jidanilor. Nu a făcut-o pentru că nu era cazul. Din același motiv, nu a protestat nici contra exterminării eschimoşilor, de exemplu! În consecință, pentru că rolul Vaticanului se intersectează cu subiectul nostru, trebuie să vedem mai de aproape cum stau lucrurile.

Mai întâi, câteva repere istorice. Între 1920 şi 1945, Vaticanul a considerat comunismul drept principala ameninţare din lume. În aceste condiţii, el era dispus pentru relaţii amicale cu fasciştii italieni, după luarea puterii de către aceştia, în 1922. S-a ajuns la Concordatul din 1929, care a marcat o schimbare în politica anticlericală a guvernelor italiene anterioare, fiind la baza unor relaţii bune în ansamblul lor, până a căderea lui Mussolini, în 1943.

Când Hitler a ajuns la putere, în 1933, Vaticanul şi-a imaginat că este vorba de un nou guvern anti-comunist, care va face pace cu biserica, pe plan naţional. La început, evenimentele păreau să se desfăşoare ca şi în Italia, Concordatul cu Hitler din 1933 (încă în vigoare), garantând bisericii o parte din veniturile rezultate din impozite şi definind sferele de acţiune ale acesteia şi ale Statului, părea să confirme această speranţă.

Lucrurile nu s-au petrecut, însă, chiar atât de bine. Deşi, spre satisfacţia Vaticanului, Concordatul a definit rolul bisericii în domeniul educaţiei şi al formării tineretului, naziştii nu l-au aplicat întru totul, găsind diverse căi şi mijloace pentru a slăbi poziţia catolicismului, fără să conteste termenii Concordatului. S-a interzis asociaţiilor tineretului catolic, de exemplu, să se ocupe de sport.

Ideea era că, printr-o astfel de măsură, influenţa lor urma să se limiteze la domeniul strict spiritual, ceea ce ar fi dus la dispariţia lor. De asemenea, existau diverse mijloace de intimidare contra părinţilor care insistau să-şi înscrie copiii în şcolile catolice. În plus, publicaţiile naziste precum Das Schwarze Korps (revistă S.S.) sau Der Stürmer erau deschis anticreştine şi nu încetau să insulte papalitatea şi clerul catolic în general, acuzaţiile preferate fiind că oamenii bisericii sunt ori pederaşti, ori manifestă o slăbiciune specială pentru legăturile cu jidovcuţele.

Naziştii, însă, nu au revenit niciodată asupra celei mai importante dispoziţii din Concordat, adică dreptul de a percepe o parte din impozite. Totuşi, ostilitatea reciprocă deveni din ce în ce mai mare, astfel încât, după unii, se ajunsese la punctul care anunța un al doilea Kulturkampf (tentativa nereuşită a lui Bismarck, în anii ’70 ai secolului XIX, de a limita puterea bisericii catolice din Germania).

În 1937, ostilitatea dintre nazişti şi Vatican a produs enciclica Mit Brennender Sorge, care ieşea din uzanţele Vaticanului. Redactată în germană, nu în latină, ea contează printre cele mai virulente atacuri ale Vaticanului contra unui stat. La epoca respectivă, papa era Pius al XI-lea, iar cardinalul Eugenio Pacelli, care în 1939 va deveni Pius al XII-lea, era Secretarul de Stat al Vaticanului.

Diplomat până în vârful unghiilor, cardinalul Pacelli fusese vreme de zece ani nunţiu papal în Germania, vorbind curent nemţeşte. El era considerat succesorul probabil al lui Pius al XI-lea şi nimeni nu îi contesta supremaţia în materie de diplomaţie internaţională. Enciclica Mit brennender Sorge a fost redactată sub directa lui supraveghere¹.

În ciuda ostilităţii incontestabile dintre biserică şi nazişti, nu trebuie să uităm că, pentru Vatican, inamicul principal era comunismul. În faţa unui adversar precum naziştii, biserica dispunea de un spaţiu de manevră, în vreme ce comuniştii se arătaseră inamici absolut mortali.

În plus, Germania nu era singurul stat european care nemulţumea Vaticanul. Franţa şi Cehoslovacia aveau şi ele guverne foarte anticlericale. De aceea, când a izbucnit războiul, oficial neutru, după cum ştim, Vaticanul nu se putea entuziasma nici pentru o tabără, nici pentru cealaltă. Întrucât, însă, comunismul era inamicul principal, este normal să credem că Vaticanul avea, totuşi, o preferinţă pentru lagărul Axei. În ochii lui, Axa reprezenta răul cel mai mic. În sânul bisericii exista o diversitate considerabilă de opinii. Astfel, pe timpul războiului, nunţiul papal la Berlin, Mgr Cesare Orsenigo, a fost evident satisfăcut de victoria germană asupra Franţei, în 1940, exprimând ministerului german de Externe speranţa de a vedea pe nemţi trecând prin Versailles², înainte de a intra în Paris. Pe de altă parte, însă, Radio Vatican, condus de iezuiţi, era atât de antigerman încât englezii îl considerau prelungirea virtuală a propriei lor propagande³.

După ce am reamintit aceste puncte şi aspecte istorice, să examinăm tăcerea papei Pius al XII-lea, în legătură cu exterminarea jidanilor. Nu vom putea trece în revistă opiniile tuturor celor care au participat la controversă. Ne vom impune unele limite. Mai întâi, între 1967 şi 1975, Vaticanul însuşi a publicat nouă volume de documente din timpul războiului — Acte şi documente ale Sfântului Scaun, privind Al Doilea Război Mondial.

Principalul editor al acestei serii a fost Robert A. Graham, fost director al revistei iezuite America. Graham a acceptat fabulaţia exterminării, fiind cunoscut ca principalul purtător de cuvânt al Vaticanului, în această chestiune. Din păcate, numai ultimele două din cele nouă volume sunt consacrate în întregime victimelor războiului. Ele au fost publicate în 1974-1975, şi se opresc în luna decembrie 1943. Diferitele poziţii ale numeroşilor participanţi la controversă se regăsesc în două opere recente, The Vatican in the Age of the Dictators, de Anthony Rhodes (Londra, 1973), apărător al Vaticanului, şi The Pope’s Jews, de Sam Waagenaar (Londra, 1974), care se arată critic în privinţa papei.

Poziţia oficială a Vaticanului, aşa cum este ea enunţată în Introducerea la cel de al VIII-lea volum din Acte şi documente… (p. 279-280) este următoarea:

„În timpul scurtei sale vizite la Vatican, la 26 septembrie [1942], reprezentantul personal al preşedintelui Roosevelt, Myron Taylor, ne-a încredinţat o cerere oficială de informaţii. Din partea Biroului din Geneva al Agenţiei jidăneşti pentru Palestina, primisem informaţii cu privire la situaţia disperată a jidanilor din Polonia sau deportaţi în Polonia. Raportul datează din 30 august şi descrie lichidarea ghetoului din Varşovia, execuţiile dintr-un lagăr numit Belick, la Lwow şi la Varşovia.

La capătul deportării, se afla moartea: «Raportul spunea că jidanii deportaţi din Germania, Belgia, Olanda, Franţa şi Slovacia sunt trimişi la măcelărie, în vreme ce arienii din Olanda sau Franţa, deportaţi în Est, sunt într-adevăr utilizaţi pentru muncă». În discuţia lui cu cardinalul Maglione, Taylor a spus: «Aş fi foarte recunoscător Eminenţei Voastre de mi-aţi putea spune dacă Vaticanul deţine unele informaţii care par să confirme raportul conţinut în acest pro-memoria. În caz afirmativ, aş dori să ştiu dacă Sfântul Părinte are vreo sugestie cu privire la mijlocul practic de utilizare a forţei opiniei publice a lumii civilizate, pentru a opri continuarea acestei barbarii».

La 10 octombrie, cardinalul Maglione răspunse că nu dispunea de nici o informaţie specială, pentru confirmarea raportului din Geneva. Efectiv, informaţia cea mai amănunţită, primită zilele acestea de către Vatican, era aceeaşi pe care o primiseră şi Statele Unite. Ea provenea de la ambasadorul Papée, al Poloniei, şi de la organizaţiile jidăneşti ele însele. «De asemenea, din alte surse, Sfântul Scaun a primit Raportul asupra măsurilor severe contra nonarienilor. Până în prezent, însă, nu i-am putut verifica exactitatea».

În aceste condiţii, a doua întrebare, despre mijloacele practice care ar putea fi întrebuinţate, nu are nevoie de nici un răspuns. Foarte semnificative sunt adnotările lui Maglione, după ce a primit documentul lui Taylor: «Nu cred că avem informaţii confirmând aceste foarte grave ştiri. Nu-i aşa?» Cel întrebat, secretarul sau «minutorul» răspunse: «Avem informaţiile d-lui Malvezzi». Grave dar generale, indicaţiile lui Malvezzi, funcţionarul unei întreprinderi italiene din Polonia, recent întors din Polonia, nu corespund celor din raportul de la Geneva.

Ceea ce cardinalul Secretar de Stat înţelegea prin «severe măsuri», se poate interpreta la lumina documentelor din aceşti doi ani. Informaţiile primite de Vatican proveneau din rapoarte de a doua sau a treia mână, cu privire la tratamentul brutal impus jidanilor din Ungaria, Croaţia, Slovacia, Franţa şi alte ţări. Care era ultima destinaţie a deportaţilor, care era planul naziştilor constituia, pe atunci, o enigmă. De exemplu, când în luna martie, Mgr Burzio, însărcinatul cu afaceri al Slovaciei, vorbea de deportați ca mergând la «moarte sigură», este clar că afirmaţia lui se baza pe condiţiile inumane ale plecării şi brutalitatea gardienilor. După un astfel de debut, era uşor de imaginat că bătrânii, infirmii şi copii nu puteau trăi prea mult, chiar dacă tifosul nu i-ar fi secerat în lagărele suprapopulate şi insalubre.

Pe aceeaşi linie se situa şi remarca şefului croat de poliţie, Eugen Kvaternik, după care nemţii ar fi făcut deja să piară două milioane de jidani, aceeaşi soartă aşteptându-i şi pe jidanii croaţi. Ulterior, aceste cuvinte s-au verificat ca foarte exacte. Totuşi, este evident că aducând acestea la Vatican, Părintele Abate Marcone, reprezentantul Sfântului Scaun, nu credea că ele vor fi luate à la letre, ci doar ca un grav avertisment cu privire la tragedia care se profila.

La sfârşitul lui 1942, s-au făcut mai multe declaraţii publice cu privire la deportare. La 17 decembrie, Naţiunile Unite aliate publicară la Londra o declaraţie despre drepturile omului, care denunţa, în termeni puternici dar generali, tratamentul impus jidanilor. La 24 decembrie, în discursul său din ajunul Crăciunului, papa Pius al XII-lea a scăpat o aluzie foarte clară la deportări, despre care, pe atunci, lumea nu îşi putea face o idee decât cu oarecare dificultate“.

 

Explicaţia Vaticanului nu este acceptabilă. Bineînţeles, este adevărat că în documente nu apăreau decât informaţii ocazionale şi neprevăzute cu privire la exterminare. În plus, nimeni cu scaun la cap nu contesta că majoritatea acestor fragmente erau invenţiile propagandei, alegaţiile exterminaţioniste fiind însoţite de altele, în care nimeni nu mai crede astăzi, respectiv asociate cu bizarerii care le făceau incredibile.

De exemplu, nota din 2 ianuarie 1943, adresată Vaticanului de către Wladislas Raczkiewicz, preşedintele guvernului polonez în exil la Londra, pretindea că germanii săvârșiseră exterminarea generală a populaţiei poloneze, peste minoritatea jidănească (conform analizei noastre din capitolul III, nota menţionează lagărul de concentrare Auschwitz, lăsând să se înţeleagă că acesta nu este unul dintre locurile exterminării⁴). În capitolul III am văzut deja că Mgr Burzio, însărcinatul cu afaceri al papei în Slovacia, transmitea la Roma anumite poveşti inventate. Ceva mai încolo, vom trece în revistă alte piese de acest gen.

Bineînţeles, trebuie să acceptăm informaţia Vaticanului după care informaţiile de care dispunea acesta, în timpul războiului, nu puteau fi considerate dovezi despre exterminări. Lucrul acesta l-am demonstrat deja. Astăzi, purtătorii de cuvânt ai Vaticanului afirmă că, într-adevăr, informaţiile lor de atunci nu indicau un program de exterminări, dar acestea au avut, totuşi, loc la scara continentului, fără ca informaţii demne de încredere, pe tema asta, să fi ajuns la Vatican. Afirmaţia este complet ridicolă şi nu o putem lua în consideraţie mai mult de câteva secunde.

Nu este posibil ca un atât de întins program de exterminări să aibă loc fără ca Vaticanul să prindă de veste. Masacrele s-ar fi produs mai ales în Polonia, ţară catolică unde biserica îşi avea agenţii, preoţii catolici din toate satele aflaţi într-o astfel de poziţie că nimic în genul exterminărilor nu s-ar fi putut produce fără ca întregul cler catolic să o afle (mâncărimea sub limbă a femeilor, spovedaniile credincioşilor etc.).

Este adevărat că germanii au impus o cenzură asupra comunicaţiilor dintre Polonia şi alte ţări, clerul polonez şi Vaticanul neputând comunica la fel de uşor ca de obicei, lucru care ni se explică în introducerea volumului III din Acte şi documente… Ni se explică, însă, de asemenea, că existau numeroase tertipuri pentru a păcăli cenzura, graţie italienilor, de exemplu, care aveau diverse întreprinderi comerciale în Polonia şi în diferite puncte din Estul acesteia, pe lângă mesajele transmise de particulari până la nunţiul papal din Berlin, care, apoi, comunica cu Vaticanul pe canalele diplomatice privilegiate.

Rhodes înţelege perfect că nu se poate susţine teza ignoranţei. Pe de altă parte, fiind un partizan al exterminărilor, el admite că Pius al XII-lea trebuie să fi avut cunoştinţă de ele. În plus, Rhodes ne explică de ce papa nu s-a exprimat limpede în această privinţă: de frica unei condamnări publice explicite, care ar fi agravat situaţia catolicilor din Germania şi din teritoriile ocupate. Apoi el afirmă că, „în mesajele sale private către şefii de state, privind persecuţia jidanilor, e sigur că papa «a vorbit»“ (sublinierea lui Rhodes). El dă, în continuare, două astfel de exemple de mesaje private, privind Slovacia şi Ungaria, care nu conţin, însă, nimic despre exterminări, vorbind în termeni generali numai de deportarea şi persecuţia jidanilor⁵.

Rhodes portretizează un Pius al XII-lea timorat, temându-se să se exprime direct contra naziştilor şi a programelor acestora. Din numeroase motive, portretistica lui nu stă, însă, în picioare. După cum o arată chiar documentele citate de el, Rhodes este nevoit să pretindă că papa era timorat, inclusiv în mesajele sale diplomatice confidenţiale.

În plus, cele ştiute despre această etapă nu ne permit să susţinem, cum o face Rhodes, că Biserica Romano-catolică fusese pusă cu botul pe labe de către nazişti, prin teroare. Deşi este adevărat că, spre deosebire de colegii lor din ţările aliate, preoţii catolici nu s-au opus niciodată efortului de război german, ei au făcut, totuşi, pe timpul războiului, mult zgomot şi opoziţie valorilor regimului naţional-socialist în domeniul religios, exprimându-şi atitudinea în toată presa catolică din Germania şi de la altarul tuturor bisericilor catolice din Reich.

În decembrie 1942, episcopii germani reuniţi la Fulda în conferinţă anuală au trimis o declaraţie guvernului german, denunţând persecutarea Bisericilor catolice din ţările ocupate. În ianuarie 1943, contele Konrad von Preysing, episcop de Berlin, a pronunţat o condamnare publică a teoriilor rasiale şi a politicii naziste. În august 1943, episcopii germani denunţară public ostilitatea naziştilor faţă de educaţia catolică, mesajul lor fiind citit public, în toată Germania⁶. Este absolut sigur că Biserica catolică nu a fost redusă la tăcere.

Dacă chiar i-ar fi fost frică Sfântului Părinte, nu vedem de ce nu a condamnat exterminările după înfrângerea Germaniei. Discursul din 2 iunie 1945, al lui Pius al XII-lea în faţa Colegiului Sacru, a fost un lung şi ofensant atac contra naziştilor înfrânţi. Totuşi, singurul pasaj din acest discurs, care ar putea fi interpretat ca referindu-se la exterminări, nu priveşte decât „aplicaţiile învăţăturii naţional-socialiste, care au mers până la utilizarea celor mai rafinate metode ştiinţifice, pentru torturarea sau eliminarea oamenilor, adesea nevinovaţi“.

Citind întreg discursul papei, apare clar că, precum atâţia alţii atunci, Sfântul Părinte nu se gândea decât la spectacolul dezastruos oferit de lagărele de concentrare la sfârşitul războiului. Singurele victime precise menţionate sunt preoţii catolici internaţi la Dachau, dintre care un procentaj important a pierit din motivele tratate abundent în această carte. Deşi Pius al XII-lea menţionează că un episcop auxiliar polonez a murit de tifos, remarcile lui lasă impresia că nu credea că morţii din lagăre au fost ucişi deliberat de către nazişti, preoţii internaţi la Dachau fiind descrişi ca martiri care au „îndurat suferinţe inexprimabile, din cauza credinţei şi vocaţiei lor“. Nimic din alocuţiunea papei nu vizează exterminarea vreunui grup rasial, religios sau naţional⁷.

Nimic nu arată că romano-catolicismului i s-ar fi închis gura cu pumnul, pe timpul războiului. În plus, Vaticanul s-a dovedit mai mult sau mai puţin sensibil la anumite presiuni din direcţia contrară. Lucrul apare evident dacă examinăm împrejurările în care papa şi-a pronunţat mesajul de Crăciun 1942, care semăna şi nu chiar cu o condamnare a exterminărilor.

În capitolul III şi chiar ceva mai înainte, am văzut că în toamna lui 1942, Aliaţii au consultat Vaticanul pe tema informaţiilor privind alegaţiile cu privire la exterminările despre care rabinul Wise şi alţii vorbeau de mai multe luni. Am văzut că Vaticanul nu dispunea de astfel de informaţii.

Deşi papa Pius al XII-lea şi cardinalul Secretar de Stat Maglione au simţit râma din undiţa propagandei, trista Gruelpropaganda (propagandă pe bază de poveşti groaznice), documentele Vaticanului, reproduse mai sus, arată efortul acestuia pentru a examina îndeaproape chestiunea. Astfel, la 10 noiembrie 1942, nunţiul papal în Italia, Mgr. Francesco Borgongini-Duca, a întâlnit pe Guido Buffarini, subsecretar la Ministerul italian de Interne, cu care a discutat situaţia militară şi politică, inclusiv chestiunea jidovească. Iată ce raporta Borgongini-Duca lui Maglione:

„Apoi mi-a vorbit despre discursul lui Hitler (München, 8 noiembrie); întrebându-l dacă în aluziile la represalii este vorba de gaze asfixiante [gaz asfissianti], mi-a răspuns [risposto recisamente] nu de două ori⁸.

Se vede că în toamna lui 1942, Vaticanul nu dispunea de informaţii în sensul confirmării alegaţiilor exterminaţioniste, poziţie pe care a adoptat-o în schimburile sale cu reprezentanţii Aliaţilor, când s-a pus această problemă. În capitolul III am arătat că, la sfârşitul lui noiembrie 1942, o notă anonimă, despre care se credea că provine din cercurile Vaticanului, părea să confirme alegaţiile exterminaţioniste.

Întrucât nu era vorba de poziţia Vaticanului, această notă era într-un anumit sens un fals. Dacă ea nu provenea de la o sursă din interiorul Vaticanului, ea ar fi putut fi opera lui Virgilio Scattolini, ziarist la Osservatore Romano, care se dădea mare cunoscător al arcanelor Vaticanului şi vindea „ informaţii“ fabricate după buget. Cooperant şi disponibil, Scattolini aranja „informaţiile“ conform nevoilor clientelei, fiind considerat de către O.S.S., la un moment dat, „omul nostru la Vatican“⁹. O altă posibilitate, mai puţin probabilă, este că nota provenea de la preotul Pirro Scavizzi, despre care vom vorbi mai încolo.

Informaţiile de care dispunea Vaticanul în decembrie 1942, cu privire la persecuţia jidanilor de către nazişti, sunt bine ilustrate într-un mesaj redactat de Mgr. Giuseppe di Meglio, adjunct al Mgr. Orsenigo, nunţiul papal la Berlin, mesaj remis Vaticanului la 9 decembrie 1942. Mesajul tratează amănunţit politica germană cu privire la jidani şi putem presupune pe bună dreptate că redactarea lui s-a făcut în urma unei cereri adresată de Vatican nunţiului papal, Mgr. Orsenigo. Fără îndoială, nunţiatura din Berlin era considerată de Vatican cea mai bună sursă de informaţii în această problemă. De altfel, după cum am văzut, o mare parte dintre informaţiile din Polonia soseau la Vatican prin intermediul biroului lui Orsenigo din Berlin. Iată fragmentul din mesaj care tratează chestiunea jidănească¹⁰:

Întrucât mulţi au fugit, înainte de sosirea trupelor germane, în teritoriile poloneze ocupate de ruşi ca şi cele propriu-zis ruseşti, se estimează că în întregul Reich, în momentul de faţă, inclusiv teritoriile ocupate şi Protectoratul Boemiei-Moraviei, se găsesc cam patru milioane de jidani, adică un sfert din populaţia jidovească mondială.

Măsuri.

Principalele măsuri decise contra jidanilor sunt următoarele:

1. Înfiinţarea ghetourilor.

Cartiere întregi din câteva mari oraşe au fost destinate jidanilor ca domiciliu oficial, cu drept de administrare, forţe de poliţie şi mijloace de comunicare adecvată.

Printre ghetourile stabilite până în prezent, cele mai importante sunt la Litzmannstadt (Lodz) şi Varşovia. De asemenea, câteva ghetouri de găsesc în ţările baltice şi în teritoriie ruseşti ocupate.

2. Lagăre de concentrare.

Întrucât este evident că în ghetourile din oraşe nu s-a putut găsi loc pentru toţi jidanii, au fost create imense lagăre de concentrare, unde aceştia duc o viaţă foarte grea; li se dă mâncare puţină, sunt supuşi la o muncă extraordinar de penibilă, condiţii care îi duc pe mulţi şi rapid la moarte.

Se zice că în momentul de faţă aceste lagăre de concentrare se găsesc în Polonia, ceea ce ne face să credem că teritoriile orientale şi Polonia în special au fost alese, în cadrul planurilor guvernului german, ca loc de rezidenţă definitivă pentru populaţia jidănească din Europa. În general, pentru a nu atrage atenţia populaţiei, ei sunt obligaţi să plece în mijlocul nopţii; nu pot lua cu ei decât foarte puţine veşminte personale şi o mică sumă de bani.

3. Steaua.

Începând cu luna septembrie 1941, pentru toţi jidanii a fost stabilit un semn obligatoriu de identificare: o stea galbenă cu şase colţuri, cu inscripţia „Jüde“! în mijlocul ei.

Vederea acestor nenorociţi palizi şi emaciaţi (raţiile lor alimentare sunt foarte reduse faţă de cele ale germanilor, anumite produse alimentare fiindu-le total interzise) care se grăbesc pe străzile oraşelor la anumite ore, sau care, pe timpul călătoriei, se strâng într-un colţ, trezeşte un profund sentiment de oroare şi de compasiune […]

Tratamente inumane în teritoriile ocupate şi în ţările supuse Germaniei din punct de vedere politic.

În urmă cu câtva timp, un ziarist italian, întors din România, mi-a făcut o lungă expunere a metodelor brutale adoptate de această ţară contra jidanilor, mai ales la instigarea Germaniei. Mi-a povestit că un tren întreg fusese umplut cu jidani. Apoi s-au închis cu grijă toate deschiderile, pentru ca aerul să nu mai poată circula. Când trenul a sosit la destinaţie, supravieţuitorii au fost foarte puţin numeroşi, anume aceia care, fiind mai aproape de o deschidere care nu a fost complet astupată, au putut respira cât de cât (…)“.

 

Di Meglio încheia această parte din mesajul său arătând caracterul anticreştin al Institut für Erforschung des jüdischen Einflusses auf das deutsche kirchliche Leben (Institut de Cercetări asupra influenţei jidăneşti în viaţa religioasă germană), condus de Alfred Rosenberg, ca şi indiferenţa clerului german cu privire la suferinţele jidanilor.

În mai multe puncte, informaţiile lui Di Meglio erau clar eronate. De exemplu, ne putem face o idee destul de precisă despre condiţiile în care avea loc deportarea jidanilor români, după raportul Crucii Roşii, citind extrasul reprodus în capitolul V, eventual alte părţi ale raportului respectiv¹¹ sau scrierile lui Ginsburg. Este sigur că evenimentele raportate de ziaristul italian au fost inventate. Di Meglio pare dispus să accepte poveşti alarmiste.

Felul în care Di Meglio tratează rolul lagărelor de concentrare arată că falsa interpretare a naturii acestora. Astfel, el lasă să se înţeleagă că numeroşi jidani au fost trimişi în lagărele de concentrare pentru că nu ar fi avut loc în ghetouri. Acest lucru nu este exact.

Jidanii şi alţii au fost trimişi în lagărele din Polonia pe măsura cererii de mână de lucru. De asemenea, Di Meglio lasă impresia că lagărele de concentrare au fost destinate mai ales cazării jidanilor, ceea ce, de asemenea, este inexact, ca şi exagerarea insuficienţei hranei în lagărele de concentrare. Totuşi, după cum am văzut în capitolul IV, el are dreptate cel puţin în ceea ce priveşte mortalitatea ridicată din lagăre în momentul redactării dării sale de seamă, deşi nu excesul de muncă a fost cauza deceselor.

În alţi termeni, descrierea lui Di Meglio constituie un adevăr general sau aproximativ, cu câteva lucruri inexacte şi tendinţa de a crede prea uşor lucruri din cele mai grave. Este, însă, clar că el nu avea cunoştinţă de existenţa vreunui program de exterminări care să semene cu acela care prindea formă în propaganda aliată şi care era raportat Vaticanului de către unii diplomaţi aliaţi şi diversele organizaţii jidăneşti.

Alocuţiunea papei cu ocazia Crăciunului conţinea o remarcă, fără aluzie precisă la jidani, despre „sutele de mii de oameni care, fără să fi comis vreo greşeală, ci numai din cauza naţionalităţii sau rasei, au fost uneori condamnaţi la moarte sau la o deteriorare progresivă“.

Reacţia Berlinului la această alocuţiune a fost eterogenă. R.S.H.A. a considerat-o un atac direct la adresa regimului nazist, în vreme ce pentru Ministerul de Externe nu a fost decât obișnuitul exces de păşunism catolic. Reamintim că, la 17 decembrie 1942, Aliaţii adoptaseră oficial alegaţiile exterminaţioniste, într-o declaraţie în care „numărul victimelor“ era „estimat la câteva sute de mii“ de jidani.

Ei nu au fost foarte satisfăcuţi de declaraţia Papei, considerând-o insuficient de explicită¹². Din punctul nostru de vedere, remarca de Crăciun a Papei este excesivă, dat fiind tabloul situaţiei pe care Vaticanul îl primise de la nunţiatura din Berlin. Având în vedere excepţionalitatea unei astfel de formulări, în gura unui papă care nu dăduse astfel de semne până atunci, ea este încă şi mai tulburătoare, mai ales în acel moment al războiului şi pentru că nu a mai revenit asupra ei.

Documentele Vaticanului din timpul războiului explică, totuşi, remarca Papei cu privire la persoanele condamnate la „moarte sau deteriorare progresivă“, din alocuţiunea pronunţată de Crăciun. La sfârşitul lui 1942 şi începutul lui 1943, unul dintre principalele obiective ale diplomaţiei Vaticanului era obţinerea din partea Aliaţilor a angajamentului de a nu bombarda Roma.

Britanicii insistau asupra dreptului lor de a bombarda Roma, atitudine care contrasta cu cea americană, care trebuia să ţină seama de o largă minoritate catolică, ce forma o parte importantă din electoratul New Deal-ului al preşedintelui Roosevelt. Poziţia adoptată de Anglia consta în aceea că Roma nu putea beneficia de consideraţii particulare şi că va fi bombardată funcţie de necesităţile militare.

Urmărindu-şi obiectivul, Vaticanul nu trata numai cu Aliaţii, ci şi cu germanii şi italienii. Pe Aliaţi încerca să îi facă să renunţe la ideea de a bombarda Roma, iar pe italieni şi germani să îşi mute în alte părţi obiectivele militare. De altfel, la Roma nu exista aproape nimic în materie de industrie de război, în schimba erau foarte multe cazărmi şi comandamente militare.

În decembrie 1942, Guvernul italian consimţi să îşi mute cartierul general afară din Roma. Simţind că se făcuse un pas important în sensul cel bun, cardinalul Maglione îl întâlni, la 14 decembrie, pe ministrul Angliei pe lângă Vatican, sir F. D’Arcy Osborne, anunţându-i schimbarea intervenită. Osborne nu s-a lăsat, însă, convins pe deplin, arătând că foarte multe trupe italiene sunt cantonate în oraş. În notele sale, Maglione rezumă întâlnirea lor în felul următor¹³:

„Ministrul a arătat că impresia lui este că Sfântul Scaun se preocupă special de oraşele italiene, când este vorba de bombardamente, tocmai pentru că ele sunt italiene.

I-am făcut observaţiile următoare: (1) că pentru Roma există motive foarte speciale. I le-am reamintit şi i-am spus că dacă Roma va fi bombardată, Sfântul Scaun va protesta; (2) că Sfântul Scaun intervine contra bombardării populaţiei civile din oraşele italiene, care era în curs. Ministrul nu trebuie să uite că Sfântul Părinte s-a exprimat şi cu alte ocazii contra bombardării populaţiei lipsite de apărare. Când oraşele englezeşti au fost bombardate, toată lumea a văzut că acest lucru nu a scăpat cuvintelor foarte severe ale Sfântului Părinte.

Ministrul a recunoscut justeţea observaţiei mele, apoi a exclamat: Dar de ce Sfântul Scaun nu intervine contra teribilei masacrare a jidanilor?

I-am reamintit că Sfântul Părinte revendicase deja, în mesajele sale, dreptul la viaţă, la o existenţă calmă şi la o parte suficientă din bunurile lumii acesteia pentru toţi oamenii, oricare le-ar fi rasa şi religia.

Pe de altă parte, am adăugat, nu trebuie să ignoraţi ceea ce a făcut şi face încă Sfântul Părinte pentru a uşura soarta bieţilor jidani. Aceştia o ştiu foarte bine şi mulţumesc frecvent Sfântul Scaun pentru tot ce se face în favoarea lor.

Ministrul a insistat: trebuie ca Sfântul Scaun să intervină pentru a obţine încetarea masacrelor [eccidi] jidanilor. [Sfârşitul notei].

 

Mai târziu, în aceeaşi zi, Osborne s-a întâlnit din întâmplare cu Mgr. Domenico Tardini, secretarul Congregaţiei pentru Afaceri ecclesiastice extraordinare (ministrul de Externe al Vaticanului), asigurându-l că plecarea din Roma a comandamentului militar italian „Nu schimbă nimic!“. În notele sale, Tardini a rezumat conversaţia cu Osborne şi a conchis¹⁴:

Îndepărtarea comandamentelor militare poate servi la mai buna punere în evidenţă a faptului că cel care bombardează Roma este un barbar (din care motiv este foarte bine că Sfântul Scaun s-a interesat de această problemă), deşi asta nu va feri Roma de bombe.

Vedem, astfel, fundalul politic în cadrul căruia s-a produs alocuţiunea Papei din ajunul Crăciunului. Din punctul de vedere al Vaticanului, după schimbul de vederi dintre Osborne şi Maglione, era clar că Anglia propunea un târg: Papa să condamne exterminarea jidanilor, iar Aliaţii, în schimb, se vor abţine să bombardeze Roma.

Recunoaştem că este vorba de o poziţie persuasivă având darul de a forţa chiar şi mâna unui Sfânt Părinte. Dincolo de consideraţiile de etică, este evident că Vaticanul nu îşi putea batjocori neutralitatea oficială, acuzând public Germania de crime absolut inventate. În orice caz, la ora respectivă, Germania încă era forţa militară dominantă pe continent, aceasta fiind cauza pentru care alocuţiunea de Crăciun nu comporta o aluzie precisă la jidanii din Germania. Totul, însă, s-a spus pe un fond pe cât de imprecis, pe atât de antigerman. Ameninţarea bombardamentelor aliate asupra Romei nu diminuă, însă, după Crăciunul 1942.

Astfel, cu ocazia unei scurte remarci similare, ignorate de presa mondială, pe care o găsim într-o lungă alocuţiune pronunţată de Papă la 2 iunie 1943, Vaticanul nu a mai făcut nici o aluzie la această chestiune. Într-o scrisoare către prietenul său Preysing, Papa Pius al XII-lea a menţionat remarca sa din ajunul Crăciunului 1942. Chiar şi în această corespondenţă confidenţială, însă, termenii precişi folosiţi sunt mult mai puţin severi decât cei din ajunul Crăciunului 1942¹⁵.

Deşi Vaticanul a interpretat pe bună dreptate cuvintele lui Osborne în sensul unei propuneri precise, este, totuşi, foarte probabil că acesta nu avea în vedere propunerea unui târg. Este posibil, de exemplu, că Osborne a simţit că poziţia lui Maglione este relativ puternică şi s-a servit de ceea ce i-a fost mai la îndemână pentru a-şi consolida poziţia şubredă din cadrul schimbului de vederi. Declaraţia oficială a Aliaţilor, asupra exterminărilor, va interveni trei zile mai târziu şi nu încape îndoială că întregul corp diplomatic era la curent cu tărăşenia care plutea în aer, lucru care explică prezenţa ei în spiritul lui Osborne.

Roma a suferit primul bombardament aerian la 19 iulie 1943 (opera americanilor), ţintele raidului fiind nodurile feroviare utilizate de armatele italo-germane după debarcarea aliată din Sicilia, la 9 iulie. În cursul raidurilor următoare, s-a întâmplat ca bombele să cadă chiar şi asupra Vaticanului, distrugerile suferite de monumentele istorice şi religioase ale acestuia fiind, însă, minime.

Singurul punct interesant cu privire la rolul Vaticanului constă în eforturile sale cu adevărat importante, pentru ajutarea jidanilor, după cum a arătat şi Rhodes. Acesta, însă, neglijează unele aspecte, din care cauză trebuie citit şi Waagenaar. Totuşi, pentru cel care analizează fantasmagoria exterminării, singura concluzie importantă care se degajă din activităţile Vaticanului este următoarea: implicaţiile de atunci ale Vaticanului în chestiunile jidăneşti din Europa aduc dovada suplimentară că, în chestiunea exterminărilor, nimic nu se putea petrece fără ca Sfântul Scaun să prindă de veste.

Am examinat câteva puncte importante cu privire la rolul Vaticanului, dar există şi alte elemente singulare pe care le putem aborda câtă vreme suntem pe subiect.

În documentele Vaticanului cu privire la război, apare un preot bizaroid şi suspect, pe nume Pirro Scavizzi. Acesta era un preot militar care călătorea în trenurile sanitare ale armatei italiene, făcând un fel de navetă între Italia şi Frontul de Est.

Calitatea lui de cuvios părinte militar îi permitea să se roage pentru soldaţii italieni răniţi, după cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări. Întrucât, însă, călătorea foarte mult, cuviosul părinte făcea adesea serviciul de curier, contactele pe care le avea cu demnitarii bisericii permiţându-i să predea cu regularitate diverse mesaje, dintre care unele au avut darul să îi excite imaginaţia.

Prima bizarerie o întâlnim în februarie-martie 1942, când Scavizzi aduce o scrisoare presupusă a fi din partea Mgr. Adam Sapieha, arhiepiscopul Cracoviei. Era vorba despre suferinţele preoţilor catolici, confruntaţi cu brutalităţile nemţilor. Modul cum Acte şi documete raportează acest fapt arată că împrejurările erau cu totul singulare¹⁶:

„(…) arhiepiscopul renunţă la orice precauţie, descriind opresiunea nazistă şi tragedia lagărelor de concentrare în termeni pe care nu-i întâlnim nici înainte, nici mai târziu. După ce i-a predat, însă, lui Scavizzi mărturia sa, arhiepiscopului i se făcu frică şi trimise un mesager cu misiunea de a-l ruga pe preotul militar să ardă mesajul, „fiind îngrozit că nemţii ar pune mâna pe el, în care caz ar împuşca toţi episcopii, ba poate şi pe alţii“. Abatele Scavizzi distruse efectiv autograful respectiv, nu înainte, însă, de a face o copie cu mâna sa, adăugând propria sa mărturie asupra tragediei şi disperarea care este urzeala vieţii de zi cu zi a catolicilor polonezi.

Că Scavizzi vorbeşte de o scrisoare pe care o arde, pentru a onora cererea autorului ei, iată ceva care ne surprinde. Să fim, însă, indulgenţi cu prea-cucernicul părinte, cum se spune. Iată-l, însă, că Scavizzi reapare cu o scrisoare către Papa, scrisă la 12 mai 1942, în Bolonia¹⁷:

 

„În legătură cu nunţiul actual [Orsenigo, la Berlin] cardinalul [Innitzer, din Viena] îi deplânge tăcerea şi îşi exprimă opinia că acesta [Orsenigo] este prea timorat şi nu se interesează de lucruri cu adevărat grave (…). Lupta contra jidanilor este implacabilă şi se agravează pe zi ce trece, cu deportări şi chiar execuţii în masă. Masacrul jidanilor din Ucraina este de acum complet. Tot aşa, în Polonia şi Germania, ei vor să-l ducă la capăt cu un sistem de asasinate în masă (uccisioni in massa)“.

Am văzut, însă, că nu acestea erau informaţile de care dispunea nunţiatura din Berlin. Totuşi, chiar dacă Innitzer ar fi avut astfel de opinii, este ridicol să ne imaginăm că le-ar fi încredinţat lui Scavizzi, chiar numai pentru conduita personală a acestuia, fără să mai vorbim că i le-ar fi încredinţat spre a le transmite Papei. Suntem, deci, în drept să emitem îndoielile noastre cu privire la credibilitatea lui Scavizzi. Iată-l, însă, încă o dată pe prea-cucernicul părinte Scavizzi, la 7 octombrie 1942, când scrie un „raport asupra situaţiei din Polonia Scavizzi, care a ajuns în dosarele Vaticanului¹⁸:

„Jidanii: Eliminarea jidanilor prin asasinate în masă [uccisioni in massa], inclusiv copii şi sugari, este aproape totală. În rest, pentru aceştia orice viaţă civilă este imposibilă, din cauza unei brasarde albe. Nu pot merge la piaţă, nu pot intra într-un magazin, urca într-un tramvai sau taxi, asista la un spectacol sau frecventa o casă ne-jidănească. Înainte de a fi deportaţi sau ucişi, ei sunt condamnaţi să muncească forţat, chiar dacă aparţin clasei instruite. Cei câţiva jidani rămaşi par liniştiţi, ba chiar îşi afişează aproape orgoliul lor. Se zice că peste două milioane de jidani ar fi fost ucişi“.

Ajunşi aici, putem formula o a doua bănuială: Vaticanul cunoştea foarte bine ceea ce noi avansăm ca simplă bănuială, dar a considerat că nu trebuie dată nici o importanţă declaraţiilor lui Scavizzi. Deşi le păstrează în dosarele sale, Vaticanul nu consideră că ele confirmă alegaţiile exterminaţioniste ale organizaţiilor sioniste evocate mai sus.

Întrucât publicarea documentelor Vaticanului din cursul războiului este încă în curs la data încheierii acestei lucrări, este posibil ca numele lui Scavizzi să nu mai apară de loc. Totuşi, în 1964 (el a murit către 1967), el pretindea, într-o revistă italiană, că Papa i-ar fi vorbit cu toată încrederea, în timpul războiului, despre consecinţele neapărat negative pe care le-ar fi avut excomunicarea lui Hitler (care, oficial, era catolic) pentru exterminarea jidanilor¹⁹462.

Iată-ne aşadar la destinaţie! Scavizzi scornea poveşti extravagante pentru a se plasa pe post de vedetă în sutană, atribuindu-şi o importanţă şi un statut diferite de poziţia lui umilă, de popă militar într-un tren sanitar. Devine clar că cea de a doua bănuială a noastră este, probabil, întemeiată: Scavizzi era considerat de Vatican drept un preot inofensiv, care putea administra sfintele taine şi chiar transporta mesaje, dar care era incapabil să raporteze corect nişte fapte. Judecând după comentariile lor, constatarea că editorii Actelor şi documentelor… l-au putut lua uneori în serios, este destul de amuzantă. Totuşi, întrucât imaginea lui Scavizzi de povestitor bun de adormit copiii sare în ochii cititorului, la lectura documentelor, se poate ca editorii să fi avut o altă opinie cu privire la cuvioşia sa, pe care încă nu au exprimat-o.

Există un punct care merită reţinut din rapoartele lui Scavizzi, mai ales cel din 12 mai 1942. Nu este verosimil ca Scavizzi să fi scornit singur fabulaţia exterminării, deşi aceasta ar putea fi, totuşi, posibil într-un mod confuz şi vag. Dacă nu el a născocit alegaţiile despre exterminare ce se găsesc în scrisoarea sa din 12 mai 1942, înseamnă că a auzit ceva, undeva… Faptul nu este lipsit de interes, întrucât raportul său este datat cu o lună înainte ca organizaţiile sioniste din Vest să înceapă să vorbească în acest fel.

Prima declaraţie de acest gen a Congresului mondial jidănesc datează din 29 iunie 1942, după cum am arătat în capitolul III. Aceasta ne face să credem că motivul propagandei exterminaţioniste circula, deja, în Europa Orientală înainte de iunie 1942. De altfel, supoziţia noastră este în acord cu studiul lui Dawidowicz, după care alegaţiile exterminaţioniste în Watherland (partea anexată din Polonia, la sudul Coridorului), privind camioanele de gazare de la Chelmno, au apărut mai întâi în publicaţia clandestină jidănească Veker, de patru pagini.

Paginile 3 şi 4, din numărul pe februarie 1942, al acestei publicaţii, lansau alegaţiile exteminaţioniste în Guvernământul general din Polonia. Apoi, acestea au fost preluate de Mitteylungen, o altă publicaţie jidănească, tot clandestină, la începutul lui aprilie 1942²⁰, care vorbea de gazări la Belzec. Potrivit acestor indicaţii, făcătura exterminaţionistă a fost confecţionată de obscuri propagandişti jidani din Polonia, promovarea ei ulterioară la rang de impostură istorică internaţională fiind opera unor cercuri sioniste occidentale, mai ales din New York şi din jurul acestuia.

Întrucât propaganda privind exterminările exista deja în Polonia, în primăvara lui 1942, şi pentru că informaţiile ajunse la Vatican, într-un cuantum apreciabil, au trecut prin biroul nunţiului papal din Berlin, se poate ca aceste „basne“ exterminaţioniste să fi ajuns şi la urechile lui Orsenigo. În scrisoarea sa din 28 iulie 1942, către Mgr. Giovanni Montini (actualul Papă Paul a VI-lea, care adesea l-a înlocuit pe Maglione în timpul războiului), Orsenigo se plângea de dificultăţile obţinerii de informaţii exacte cu privire la ceea ce se întâmpla cu jidanii. După ce comentează practica naziştilor de a ordona jidanilor dintr-o dată şi fără avertisment să-şi facă valiza pentru a fi deportaţi, Orsenigo scrie²¹:

„După cum este uşor de înţeles, această absenţă de informaţii dă naştere la cele mai macabre supoziţii privind soarta non-arienilor. De asemenea, din păcate, circulă zvonuri (voci), greu de controlat, despre călătorii dezastruoase şi chiar asasinate în masă de jidani (eccidi in massa). Astfel, până acum, toate intervenţiile în favoarea catolicilor non-arieni au fost respinse cu răspunsul obişnuit că apa de botez nu schimbă sângele jidanului şi că Reichul german se apără contra rasei non ariene, nu contra religiei jidanilor botezaţi.

Printre atâtea rumori sinistre sunt şi câteva ştiri mai puţin triste. De exemplu, circulă zvonul că în Olanda, unde tocmai au început deportările non-arienilor, protestul deschis al protestanţilor, la care s-au asociat şi episcopii catolici, a reuşit să excludă non-arienii botezaţi de pe lista deportărilor. De asemenea, s-a raportat că în ghetoul de tristă celebritate Litzmannstadt, în Reichsgau-l Wartheland, un preot polonez cu spirit apostolic eroic a fost autorizat să rămână printre catolicii non-arieni, pentru a se ocupa de mântuirea sufletelor acestora“.

 

O notă a editorului arată, totuşi, că povestea cu protestul din Olanda este falsă. Semnalăm că o parte însemnată din ajutorul Vaticanului destinat jidanilor, în această perioadă, era vărsat mai ales familiilor recent convertite la catolicism, a căror situaţie era deosebit de tragică. Nimeni nu vrea să mai audă de ei. Germanii îi considerau jidani în continuare, iar jidanii îi considerau renegaţi.

Remarcile precedente ale lui Orsenigo arată clar că Scavizzi ne-a dat o imagine falsă despre nunţiul papal din Germania. În egală măsură, însă, ele mai arată că Orsenigo auzise anumite rumori oribile, deşi nu se ştie prea bine ce înţelegea el prin „masacre“ (eccidi in massa). Bineînţeles, după cum am notat în capitolul VII, uneori au avut loc masacre de jidani, iar el a putut lua cunoştinţă prin mesajele primite şi poveştile care circulau.

Se poate ca aceste poveşti să-şi fi avut originea în propaganda care începuse să strige cucurigu de pe acoperişurile organizaţiilor clandestine jidăneşti din Polonia. Este posibil ca el să fi avut în vedere un raport al lui Scavizzi către nunţiatura din Berlin, cu privire la „informaţiile“ transmise prin scrisoarea din 12 mai 1942. În orice caz, scrisoarea lui Di Meglio, din 9 decembrie 1942, arată că nunţiatura din Berlin nu îşi dăduse adeziunea, la acea dată, la nici o alegaţiune exterminaţionistă (cu excepţia, poate, a poveştii despre România) care a putut să îi parvină.

În legătură cu documentele Vaticanului, mai sunt câteva puncte care ar merita să fie examinate. În timpul războiului, reprezentantul Vaticanului în Grecia şi în Turcia a fost Mgr. Angelo Roncalli, devenit mai târziu papă, sub numele de Ioan al XXIII-lea. Iată ce transmite acesta, din Istambul la Vatican, la 8 iulie 1943²²:

„1. Fidel regulii de prudenţă pe care mi-am impus-o în contactele cu diverse persoane, chiar cele demne de un respect special, evit întâlnirile care nu sunt strict necesare sau foarte utile. De exemplu, nu l-am văzut pe von Papen (ambasadorul Germaniei în Turcia) decât odată în şase luni şi foarte rapid, cu ocazia vizitei mele la Ankara, pentru sărbătoarea de Paşte. Atunci se vorbea mult de afacerea Katyn care, după von Papen, ar fi trebuit să dea de gândit polonezilor cu privire la avantajele reorientării lor către Germania. I-am răspuns cu un trist surâs că, pentru asta, ar trebui uitate mai întâi milioanele de jidani trimise şi suprimate (soppresi) în Polonia şi că, în orice caz, este o bună ocazie pentru Reich de a schimba tonul în relaţiile cu polonezii.

Acum că von Papen şi întregul corp diplomatic s-au întors din Ankara la Istanbul şi pe malul Bosforului, ocaziile de întâlniri nu vor lipsi.

2. Cel care vine să mă vadă din când în când este bravul baron von Lersner (…)“.

Roncalli trece, apoi, la subiecte care nu ne interesează. Când acest document a fost publicat de către Vatican, presa a spus că Mgr. Roncalli vorbise de „milioane de jidani trimise şi suprimate în Polonia“²³, traducere acceptabilă care cere, însă, câteva cuvinte din partea noastră.

Verbul italian sopprimere (al cărui participiu trecut soppressi se găseşte în nota Mgr. Roncalli) este apropiat de englezul suppress şi de francezul supprimer, remarcă ce îşi are locul aici, pentru că Mgr. Roncalli şi von Papen îşi vorbeau, probabil, în franceză. Termenii italian şi francez au acelaşi sens, fără să fie echivalentul strict al termenului englez, căci, aplicate la oameni, cuvintele sopprimere şi supprimer lasă să se înţeleagă că sunt ucişi mulţi.

Totuşi, aceste cuvinte nu sunt echivalentul strict al exterminării („extermination“) sau anihilării („annihilation“). Italiana şi franceza au termeni de aceeaşi origine şi echivalenţi cu cel englez, pentru ambele noţiuni. A aplica termenul sopprimere la un mare număr de persoane subînţelege că multe sunt ucise şi, funcţie de context, poate însemna sau nu acelaşi lucru cu „exterminarea“. Nu trebuie, deci, exclusă posibilitatea ca Mgr. Roncalli să se fi gândit la altceva decât exterminările care făceau, atunci, obiectul declaraţiilor aliate, pe care desigur le cunoştea.

De exemplu, cu aceiaşi termeni, a putut să se gândească la ceea ce germanii numeau suprimarea rebeliunii din ghetoul Varşovia, în cursul căreia nemţii au ucis numeroşi jidani. Totuşi, eu înclin către respingerea acestei interpretări. Mi se pare mai probabil că Mgr. Roncalli se gândea la exterminările evocate de Aliaţi.

Dacă totuşi citim cu atenţie darea de seamă a lui Roncalli, înţelegem că nu este foarte important de a şti la ce anume s-a gândit el exact când a formulat remarca respectivă. El descrie întâlnirea neprevăzută dintre doi diplomaţi, pe care unul, adică el însuşi, nu o dorise. Conform „regulii de prudenţă“ pe care şi-o impusese, cuvintele sale au fost astfel alese pentru a scurta sau evita astfel de întâlniri.

Ceea ce, de fapt, i-a spus lui von Papen a fost că, dacă acesta doreşte să prelungească întâlnirea, nu trebuie să conteze pe el, pe Roncalli. În limbaj diplomatic, i-a adus la cunoştinţă lui von Papen atitudinea pe care o expune curat şi neîntortochiat în prima frază din raportul său. Remarca lui Roncalli era o paradă diplomatică de un tip bine cunoscut, în cadrul căreia nu este foarte important de ştiut cu adevărat despre ce vorbeşte interlocutorul, sau de a verifica dacă acesta acceptă sau nu veracitatea alegaţiunii respective.

Partea semnificativă din acest schimb de cuvinte este că Roncalli nu dorea să vorbească cu von Papen, asta fiind tot ce i-a spus. Pe de altă parte, dacă Roncalli ar fi dorit cu adevărat să-i vorbească lui von Papen, în nici un caz nu ar fi început conversaţia prin remarci indiscutabil ostile, evocând exterminarea-represiunea sângeroasă a revoltelor din ghetouri, independent de opinia pe care ar fi avut-o despre atrocităţile şi brutalităţile care ar fi fost comise de către nemţi.

Vaticanul fiind observator şi participant la evenimentele războiului mondial, era inevitabil să audă zvonurile şi poveştile exterminaţioniste cunoscute de toată lumea. Ecoul acestor poveşti este cât se poate de normal în anumite pasaje din documentele Vaticanului.

Când întâlnim astfel de pasaje, trebuie să le considerăm în funcţie de intenţiile posibile ale persoanei care a formulat cutare sau cutare remarcă sau observaţie, ca şi întregul context al evoluţiei propagandei, aşa cum am analizat-o mai ales în capitolul III. După cum prima frază din raportul său lasă clar să se înţeleagă, Roncalli încerca pur şi simplu să se debaraseze de von Papen, în cadrul acestei întâlniri fortuite din 8 iulie 1943, la Ankara, repetând alegaţiile exterminaţioniste cărora, după cum o ştia foarte bine, Vaticanul nu le dăduse o cauţiune specială, în ciuda presiunii Aliaţilor.

Între documentele Vaticanului, găsim o altă scrisoare, din august 1942, a arhiepiscopului catolic ucrainian Szeptyczkyi, către papa Pius al XII-lea. Această scrisoare se întinde mult pe tema atrocităţilor pe care nemţii le-ar fi comis, cititorul surprins întrebându-se, până la ultimele linii, când Szeptyczkyi pune punctul pe „i“, ce l-a determinat pe acesta să îşi scrie scrisoarea. Szeptyczkyi semnalează că de trei ani nu a obţinut nici o binecuvântare apostolică (adică adeziunea Papei, foarte importantă în materie de politică eccleziastică), că suferinţele şi lupta sa sub germanii „răi“ ar trebui să fie un motiv suficient pentru a i se acorda, în sfârşit, binecuvântarea respectivă²⁴.

Este clar că cele câteva pasaje din documentele Vaticanului cu privire la exterminarea jidanilor reflectă pur şi simplu evoluţia propagandei, aşa cum am analizat-o în această carte. În capitolul III am văzut că Burzio transmitea Vaticanului, din Slovacia, născociri despre uzinele de săpun, care constituiau o trăsătură a propagandei epocii respective.

Un alt exemplu este seria de note redactate de către Maglione, la 5 mai 1943, raportând fabulaţiile exterminaţioniste. Nu ştim prea clar care a fost la originea acestor note. După textul publicat, cititorul nu poate spune dacă Maglione raporta propriile lui impresii sau numai alegaţiile formulate de un altul (alte documente redactate de Maglione, în vremea respectivă, arată că acesta nu credea în povestea exterminărilor). În orice caz, se face referinţă la exterminări prin cameră de gazare la Treblinka şi aproape de Brest-Litovsk. Editorul şi-a manifestat evidenta perplexitate observând²⁵:

„Informaţia adusă probabil de un om de afaceri italian, pare destul de veche, întrucât nu menţionează nici Birkenau, nici Auschwitz, unde se concentrase, atunci, cea mai mare parte a exterminărilor“.

Mereu pe acelaşi subiect, editorul notează²⁶:

„Propaganda aliată, care vorbea pe larg despre atrocităţile germane, era complet mută cu privire la Auschwitz, pentru motive care niciodată nu au fost analizate de cineva“.

După cum era inevitabil ca propaganda să se manifeste în documentele Vaticanului, tot aşa de inevitabil era ca o parte din adevărul cu privire la cele ce ne interesează să se găsească în fragmentele alese din arhiva publicată a Sfântului Scaun. Aceste documente sugerează că Vaticanul avea acces nu numai la jidanii polonezi, dar şi la cei deportaţi din Italia, după ocuparea Romei de către germani, la 8 septembrie 1943²⁷.

Editorii volumului IX din Acte şi documente… (apropo de victimele războiului în 1943) arată că prietenii şi rudele jidanilor deportaţi au primit scrisori din partea acestora, că membrii rezistenţei olandeze, „în contact constant cu jidanii din ţările lor, (raportau) pur şi simplu că deportaţii erau puşi la muncă în lagăre, vârstnicii şi copii fiind trimişi în ghetouri“. Conducătorii comunităţii jidăneşti din Roma nu aveau cunoştinţă de un program de exterminare, temându-se numai de „rigorile iernii şi sănătatea fragilă a multor deportaţi“, după cum o confirmă „multe dintre scrisorile ajunse atunci la Vatican şi care formează, astăzi, un gros dosar în arhivele acestuia (…) nu este menţionată exterminarea lor brutală“.

De asemenea, citim că, în iulie 1943, părintele Marie-Benoît, care i-a ajutat mult pe jidani în timpul războiului, a descris deportările jidanilor din Franţa, arătând că lagărul Auschwitz şi cele din vecinătate sunt lagăre de muncă în care „moralul deportaţilor este în general bun, plin de încredere în viitor“²⁸.

Propaganda privind exterminările la Auschwitz nu a început decât în 1944. De aceea, vom întâlni, probabil, alegaţii care nu pot lipsi din documentele Vatican pentru 1944-1945, atunci când acestea vor fi publicate. Alegaţiile în speţă nu pot lipsi întrucât, ca şi pentru documentele despre „exterminări“ în general, tot ceea ce priveşte lagărul Auschwitz provine din aceeaşi sursă contestabilă care este… propaganda^a.

 

NOTE

1. RHODES, pp. 171-210.
2. Aluzie la proclamarea Imperiului german, în ianuarie 1871, în Galeria Oglinzilor din castelul Versailles. (N.T.).
3. RHODES, p. 246.
4. Actes et documents, vol. 7, p. 179.
5. RHODES, p. 347.
6. New York Times, 22 ian. 1943, p. 6; 13 mai 1943, p. 8; 5 sept. 1943, p. 7; 6 sept. 1943, p. 7.
7. New York Times, 3 iunie 1945, p. 22.
8. Acte şi documente, vol. 7, p. 82.
9. Catholic Historical Review, vol. 59, ian. 1974, p. 719 sq.
10. Catholic Historical Review, vol. 59, ian. 1974, p. 719 sq.
11. Crucea Roşie (1948), vol. 3, p 520 sqq.
12. RODES, p. 272 sqq.; WAAGENAAR, pp. 409, 435 sq.
13. Acte şi documente, vol. 7, p. 136 sqq. Waagenaar, p. 413, dă extrase din discuţia lui Osborne cu Maglione, fără să le situeze, însă, în perspectiva ameninţării aeriene aliate asupra Romei.
14. Acte şi documente, vol. 7, p. 138 sq.
15. Acte şi documente, vol. 2, p. 326; vol. 9, p. 40; RHODES, p. 348 sq.
16. Acte şi documente, vol. 3, p. 15 sq; Rhodes, p. 288.
17. Acte şi documente, vol. 8, p. 534.
18. Acte şi documente, vol. 8, p. 669 n.
19. RHODES, p. 345; WAAGENAAR, p. 431.
20. Dawidowicz, p. 295 sqq.
21. Acte şi documente, vol. 8, p. 607 sq.
22. Acte şi documente, vol. 7, p. 473 sq.
23. New York Times, 5 aprilie 1973, pp. 1, 5.
24. Acte şi documente, vol. 3, pp. 625-629.
25. Acte şi documente, vol. 9, pp. 39, 274.
26. Acte şi documente, vol. 9, p. 42.
27. Acte şi documente, vol. 9, pp. 493, 499, 632-636.
28. Acte şi documente, vol. 9, pp. 38, 42 sq.
29. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 467-489. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)