Incorect Politic
Februarie 14, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (40)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31,32,33, 34, 35, 36, 37,38 și 39

VIII. 3. Talmudul

 

Este o adevărată ironie a istoriei că Hitler a prevăzut psihologia „marii minciuni“ în capitolul X din Mein Kampf. De asemenea, este o ironie şi un simptom demn de luat în seamă că poveştile exterminaţioniste cele mai extraordinare, incredibile, stupefiante şi sufocante pentru spiritele normale se găsesc în literatura talmudică jidănească, în legătură cu ultimele două dintre cele trei mari revolte evreieşti contra Romei: revolta Diasporei de la 115-117 era noastră, apoi revolta Palestinei din 132-135. În legătură cu revolta evreiască^a din anii 66-70 era noastră, scrierile talmudice jelesc pierderea Templului din Ierusalim, fără să discute implicaţiile acestei pierderi pentru legea evreiască. Cartea lui Michael Drant, The Jews in the Roman World conţine un bun studiu al acestor trei revolte.

Conform textelor antice (mai ales Dio Cassius, care a scris în jurul anului 200 era noastră, sau Eusebiu, episcop de Cezarea, începutul secolului al IV-lea), revolta Diasporei ar fi început în Cyrenaica (nord-estul Libiei), pe când împăratul Traian pregătea anexarea ţării parţilor şi a Mesopotamiei, în care scop constituise o mare armată orientală, prin prelevarea unor mici contingente din diversele puncte ale imperiului, slăbind, astfel, posibilităţile de menţinere a ordinei în aceste ţinuturi.

Evreii revoltaţi atacară populaţia civilă greco-romană omorând, se zice, 220.000 de oameni în Cirenaica, într-un fel cât se poate de macabru. Revolta s-a întins curând în Egipt, unde evreii au ucis un număr necunoscut de oameni, apoi în Cipru, unde ar fi ucis exact 240.000 de civili. Totuşi, la Alexandria, populaţia majoritară greacă reuşi să menţină controlul situaţiei, masacrând toţi evreii din cetatea respectivă. Indicaţii arheologice recente par să arate că textele antice nu au exagerat prea mult cele consemnate⁶⁷.

Talmudul nu spune nimic despre această revoltă, afară de faptul că numărul evreilor ucişi în Alexandria a fost de „şaizeci de miriade plus şaizeci de miriade, de două ori mai mult decât la ieşirea din Egipt“, adică 1.200.000, dacă presupunem că trebuie adunat, nu înmulţit.

Împăratul Adrian ar fi vinovat pentru acest masacru şi altele, lucru determinat, probabil, de faptul că, la ora respectivă, el era comandantul armatei orientale a lui Traian, căruia i-a urmat la tron în 117, moartea acestuia având loc înainte de sfârşitul revoltei.

Cifra victimelor evreieşti este, evident, exagerată, deşi este foarte dificilă estimarea exactă a populaţiei oraşelor antice. Se crede că Alexandria avea, pe atunci, cel puţin 500.000 de locuitori. Putem estima că Alexandria avea mai puţin de un milion de locuitori, aceasta fiind pe atunci populaţia aproximativă a Romei, cifră de altfel nici ea foarte sigură. Dacă populaţia Romei a atins o cifră sensibil superioară celei de un milion, în nici un caz nu s-a apropiat de două milioane⁶⁸.

Cei 1.200.000 de evrei martiri ar putea conta drept o fabulaţie îndrăzneaţă, dacă nu ar fi altele şi mai şi… Cealaltă mare revoltă s-a desfăşurat în Palestina, între 132 şi 135, fiind o tentativă din partea şefului ei, Bar-Kokhba, de a stabili un stat evreiesc, el însuşi fiind regele, deşi, la un moment dat, s-a prezentat de-a dreptul Mesia în persoană.

În timpul revoltei, Bar-Kokhba promulgă legi, bătu monedă şi îndeplini toate funcţiile normale ale unui guvern. Sfârşitul lui Bar-Kokhba s-a produs în 135. Ierusalimul neputând face faţă unui asediu, Bar-Kokhba se retrase cu armata sa în satul Bethar (Bittir), situat pe o înălţime la aproximativ 15 km sud-est de Ierusalim, 40 km de Marea Moartă şi 55 km de Mediterană. Cetatea respectivă avea forma aproximativă a unui dreptunghi, cu lungimea de aproximativ 600 de metri pe direcţia nord-sud şi lăţimea de 200 de metri, est-vest. Partea de sud a oraşului era fortificată⁶⁹. Aceste dimensiuni, ca şi faptul că estimările populaţiei evreieşti din Palestina vremii oscilează între 500.000 şi 2.500.000 ne fac să credem că armata lui Bar-Kokhba nu a putut atinge cifra de 50.000 de oameni⁷⁰.

Romanii asediară Betharul în vara lui 135 şi luară cetatea cu asalt în luna august a aceluiaşi an. Bar-kokhba a fost ucis în cursul bătăliei finale. Pentru motive de ordin general, pare foarte puţin probabil ca romanii să fi masacrat populaţia evreiască din Bethar. Singura „dovadă“ a unui astfel de masacru se găseşte în literatura talmudică (Midrash Rabbah) care, pentru motive necunoscute, conţine o mulţime de comentarii despre asediul Betharului şi presupusele sale consecinţe. Cu excepţia locurilor indicate expres, pasajele din Talmud sunt reproduse în anexa lucrării Bar-Kokhba, a arheologului Yigael Yadin. Mărimea armatei lui Bar-Kokhba la Bethar este considerată de 200.000 de oameni. Se afirmă că Bar-Kokhba era atât de robust încât intercepta din zbor, pe genunchi, proiectilele catapultate de romani peste fortăreaţa sa. Nu numai că intercepta proiectilele romanilor, dar le şi returna către aceştia, făcând mare prăpăd printre asediatori.

Talmudul declară că numărul evreilor ucişi de romani după cucerirea Betharului fu de patru miliarde; alţii vorbesc numai de 40 de milioane, iar Midrash Rabbah admite 800 de milioane de evrei martirizaţi. Ca o confirmare a faptului că aceste cifre sunt cât se poate de serioase, ni se povestesc împrejurările prin care au trecut cei masacraţi.

Nivelul sângelui evreilor asasinaţi atingea botul cailor romanilor, apoi se produse un val pe o distanţă de kilometri, care plonjă până la urmă în mare, cărând după el stânci întregi şi înroşind marea cât vedeai cu ochii. Conform literaturii talmudice, şcolarii evrei din Bethar nu fură nici ei cruţaţi de către romani, care înfăşură fiecare elev într-un rulou manuscris, apoi, le dădură foc la toţi. Numărul şcolarilor în chestiune ar fi fost sau de 64 de milioane, sau de cel puţin 150.000, ceea ce reprezintă aproximativ numărul şcolarilor din Washington. Romanii rivalizau în eficacitate cu Germanii, căci corpurile evreilor masacraţi fură utilizate pentru construirea unei închideri în jurul viei lui Adrian, care ocupa o suprafaţă de aproximativ 30 de kilometri pătraţi. Sângele de după valul pomenit a fost utilizat pentru fertilizarea viilor romane vreme de şapte ani, ceea ce constituie o excelentă anticipare a fabricilor de „săpun din grăsime de jidan^b“, de clei şi de îngrăşăminte jidano-comice…

De asemenea, se pretinde că Bar Kokhba, desemnat de literatura talmudică sub numele de Bar-Koziba (nu i se cunoaşte numele adevărat), ar fi fost, de fapt, ucis de către rabini, pentru vina de a se fi proclamat Mesia⁷¹. Nefiind destinată unui public larg, literatura talmudică a beneficiat de mai multă credibilitate decât înşelătoria celor „şase milioane“, născocitorii acesteia confruntându-se cu un public nejidănesc destul de incredul sau sceptic de-a dreptul. Spiritul poveştilor talmudice, din exemplele precedente, seamănă perfect cu acela al înşelătoriei secolului XX.

Din acest punct de vedere, notăm probabilitatea ca rabinul Weissmandel să fi jucat un rol important în realizarea înşelătoriei, alături de rabinul Wise, care, întrucât a tradus un mare număr de texte jidăneşti din Antichitate şi Evul Mediu şi a fondat un seminar jidănesc, poate să fie considerat un talmudist. Nu este greu de imaginat că astfel de erudiţi erau exact tipul de oameni indispensabili pentru clocirea înşelătoriei.

 

VIII. 4. Competenţe

 

Rămâne încă o obiecţie: aş putea fi întrebat care sunt competenţele mele pentru a scrie o astfel de carte. Aceasta ar fi o întrebare bună, întrucât sunt de formaţie inginerească, specialist în matematică aplicată, nu în istorie. Nu este, însă, pentru prima dată că un cercetător studiază un domeniu aparent îndepărtat de specialitatea sa.

În acelaşi timp, însă, recunosc că argumentul are greutatea lui şi merită să fie luat în seamă. În mod normal, lumea se aşteaptă ca descoperirile în materie de istorie să vină din partea istoricilor, după cum progresul tehnic vine din partea inginerilor. Putem admite excepţii la această regulă, în care caz suntem în drept să cerem justificarea excepţiei.

Justificarea mea este evidentă şi constă în incapacitatea istoricilor de a-şi onora profesiunea. Nici un istoric nu a propus un studiu critic al acestei chestiuni, o lucrare asupra unui aspect important al problemei exterminării, furnizând dovezi şi argumente în sprijinul afirmaţiilor sale. Cel care se apropie întrucâtva de aceasta este Reitlinger, care cel puţin este dispus să ia în consideraţie unele din anomaliile istoriei „Holocaustului“.

Reitlinger, însă, nu este nici el istoric, ci un artist şi un colecţionar de artă. El a scris mai multe cărţi în acest domeniu, între care cea mai importantă este un studiu în trei volume asupra istoriei obiectelor de artă, The Economics of Taste. După Reitlinger, Hilberg încearcă a se arăta ceva mai critic. El este, însă, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Vermont şi posedă un doctorat de drept public.

Cărţile lui Reitlinger şi Hilberg sunt astfel scrise încât grija lor de a convinge cititorii sceptici este perceptibilă. Ceilalţi mitologi ai exterminării nu fac nici cel mai mic efort pentru a demonstra că exterminările au avut loc cu adevărat. Ei consideră, pur şi simplu, că ştim cu toţii că ele au avut loc, pleacă de la ceea ce ar trebui să demonstreze, punând carul înaintea boilor, cu care ne confundă. Aşa stau lucrurile cu principalii propagandişti ai exterminării, dintre care îi cităm pe Nora Levin, Leon Poliakov şi Lucy S. Dawidowicz.

Nora Levin era bibliotecară şi cercetătoare când şi-a scris cartea, iar acum este profesoară de istorie la Gratz College, o mică şcoală jidănească din Filadelfia. Poliakov este director de cercetări la Centrul de documentaţie jidănească contemporană din Paris, deci un jidan propagandist profesionist.

Dawidowicz este singurul istoric de profesie dintre cei cinci, ocupând catedra Leah Lewis de studiu al Holocaustului, de la Universitatea Yeshiva din New York. Cei cinci principali susţinători ai exterminării sunt toţi jidani. În cărţile şi articolele pe diferite subiecte, dar abordând, totuşi, chestiunea „Holocaustului“, istoricii profesionişti cauţionează mai mult sau mai puţin minciuna, deşi scrierile lor conţin un număr considerabil de insinuări contrarii. Nici un istoric de profesie nu a publicat o carte cu argumente şi dovezi pentru sau contra exterminărilor.

Motivele acestei stări de fapt sunt evidente. Nici un istoric nu a catadixit să îşi pună în pericol situaţia scriind o lucrare de factură ştiinţifică în sprijinul alegaţiilor exterminării, referindu-se cu gravitate la documente şi mărturii produse în cadrul unor procese ilegale, desfăşurate în atmosfera de isterie care a scos la iveală, fără explicaţii, o serie de idioţenii evidente, de exemplu aceea cu privire la dublul rol al substanţei numită Zyklon. Nici o incitaţie în sensul scrierii unei astfel de lucrări nu s-a manifestat. Pe de altă parte, conformismul intelectual (ca să nu spunem mai mult) care domneşte în universităţi i-a redus pe istorici la linişte totală, i-a pus cu botul pe labe. Situaţia fiind aşa cum o ştim cu toţii, nu trebuie să ne mirăm că lucrări precum a noastră sunt scrise de către ingineri sau de necunoscuţi.

 

VIII. 5. Alte chestiuni

 

După cum am anunţat la începutul lucrării noastre, nu ne-am ocupat în profunzime decât de mitul exterminării din cadrul propagandei fără a acoperi ansamblul revizionismului celui de-Al Doilea Război Mondial. Ar fi inutil să repetăm ceea ce a fost spus cu talent de către alţi autori, care au contribuit la demolarea mitologiei persistente cu privire la acest război.

Totuşi, câteva cuvinte vor fi bine venite, măcar pentru a indica cititorului cărţile care ar trebui citite. Mitul vinovăţiei exclusive a Germaniei în declanşarea Războiului Mondial a fost demolat de istoricul american David L. Hoggan, a cărui carte a apărut doar în germană: Der erzwungene Krieg⁷². Cartea lui A. J. P. Taylor, The Origins of the Second World War nu este foarte profundă, dar a cunoscut o mai largă difuzare, fiind disponibilă o vreme în format de buzunar. Reputaţia binemeritată de germanofob a lui Taylor a contribuit la creşterea semnificativă a literaturii revizioniste.

Anumite cărţi au demonstrat falsitatea mitului brutalităţii naziste comparată cu brutalităţile democraţiilor occidentale. Cea mai bună dintre acestea aparţine lui F. J. P. Veale, purtând titlul de Advance to Barbarism, din care, în 1968, a apărut o ediţie adăugită şi îmbogăţită. De asemenea, trebuie citată Unconditional Hatred, a căpitanului Russel Grenfell, de la Royal Navy, America’s Second Crusade de William Henry Chamberlin şi The High of Vengeance de Freda Utley. Aceşti autori ignoră, totuşi, una dintre cele mai teribile crime ale democraţiilor occidentale: repatrierea postbelică forţată a ruşilor în Uniunea Sovietică („Operatiunea Keelhaul“).

Cea mai mare parte din ceea ce ştim despre acest episod ruşinos o datorăm eforturilor lui Julius Epstein, un jidan care a părăsit Germania în anii ’30, din motivele obişnuite. Epstein şi-a început încă din timpul războiului cruciada sa pentru adevăr, anchetând asupra masacrului din pădurea Katyn şi utilizând cea mai mare parte din vremea de după război pentru clarificarea Operaţiunii Keelhaul. Cartea consacrată acestui subiect a fost publicată în 1973.

Arhipelagul Gulag, a lui Soljeniţîn, evocă îndelung Operaţiunea Keelhaul. În plus, scriind din punctul de vedere al ruşilor, Soljeniţîn completează considerabil studiul lui Epstein. The Last Secret de Nicholas Bethell explorează contextul politic al repatrierilor forţate. Cititorul interesat de examenul aprofundat al literaturii revizioniste poate începe cu volumul de omagii lui Harry Elmer Barnes, publicat sub direcţia lui Arthur Goddard. Pamfletul lui Barnes, Blasting the Historical Blackout, este o analiză destul de profundă a revizionismului celui de-Al Doilea Război Mondial.

Nici una dintre publicaţiile menţionate aici nu abordează mitul camerelor de gazare şi nu tratează în mod serios ceea ce se presupune că s-ar fi petrecut în lagărele de concentrare germane. Dimpotrivă, noi am tratat aproape dintr-un singur punct de vedere lagărele de concentrare, fără să examinăm mai amănunţit baza reală a altor alegaţii de brutalitate, de caracter nesigur şi nesistematic. Totuşi, cazul lui Ilse Koch, despre care am vorbit în capitolul II, ar trebui să fie suficient de instructiv pentru a ne permite distincţia între fapte şi ficţiune, iar metodele utilizate de către autorităţile americane, la Dachau, pentru obţinerea de „dovezi“ cu privire la extraordinarele brutalităţi germane ar trebui să fie convingătoare.

Scandalul încarcerării lui Rudolf Hess, în vârstă de peste 81 de ani la ora actuală, a fost abordat de un anumit număr de cărţi recente, de exemplu Prisoner Nr. 7: Rudolf Hess de Eugene K. Bird, unul dintre comandanţii americani ai închisorii Spandau din Berlin, care a încălcat reglementările nu numai vorbindu-i lui Hess, ci întreţinându-se timp îndelungat cu el. Putem cita încă două cărţi: Motive for a Mission de James Douglas-Hamilton şi Hess: The Man and His Mission, de J. Bernard Hutton.

 

VIII. 6. Câteva implicaţii

 

În această carte ne-am limitat necesarmente la demolarea unui singur mit, fără să încercăm abordarea subiectului foarte vast al conduitei generale a Germaniei naziste comparată cu aceea a Aliaţilor, singura excepţie fiind recomandarea lecturii celor câteva cărţi precedente. Această lectură va ajuta cititorul să înţeleagă implicaţiile majore ale acestei cărţi, care se pot rezuma în ideea că mijloacele de informare ale democraţiilor occidentale se dovedesc o formidabilă uzină a dezinformării, de o întindere mult mai vastă decât au putut detecta, până acum, spiritele cele mai luminate şi mai independente.

O a doua implicaţie a acestei cărţi este legată de Palestina. „Justificarea“ invariabilă a sioniştilor pentru faptul de a fi expulzat arabii din Palestina comportă mereu şi într-o largă măsură fantasmagoria celor şase milioane. Este vorba aici de ceva mai mult decât un simplu raţionament, deducţie sau argumentaţie.

Palestina nu a fost invadată de şase milioane de jidani morţi, ba chiar de nici un mort cumsecade şi la locul lui; pe de altă parte, nu este nici just, nici rezonabil ca arabii să plătească ceea ce se presupune că nemţii le-ar fi făcut jidanilor în Europa, pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În plus, Israelul nu este o ţară care primeşte pe toţi cei ce au suferit într-un fel sau altul în mâinile nemţilor.

Statul Israel primeşte toţi jidanii, indiferent că ei sau ai lor au fost sau nu în contact cu naziştii. Astăzi, guvernul american furnizează destul ajutor Israelului, pentru ca acesta să conserve, graţie unei ocupaţii armate, teritorii pe care chiar Statele Unite le consideră ca aparţinând în mod legitim arabilor (este vorba de teritorii pe care Israelul le-a cucerit cu ocazia războiului din 1967). Deşi este dificil de înţeles în ce fel născocirea celor „şase milioane“ ar motiva o astfel de politică, fapt este că aceasta este justificarea cel mai des invocată.

Când, în noiembrie 1975, într-un moment de trezire din somnolenţă, Naţiunile Unite au votat cu o majoritate zdrobitoare rezoluţia declarând sionismul o formă de rasism (un adevăr la fel de indiscutabil ca 2+2 = 4), reprezentantul Statelor Unite, Daniel Patrick Moynihan, altfel un spirit strălucitor, a fost redus cu o stupefiantă instantaneitate la urlete isterice pe tema celor „şase milioane“. Consecinţele „războiului de Yom Kipur“, din 1973, au arătat că această susţinere totală a Israelului este contrară intereselor Occidentului. Faţă cu moralizarea care a devenit trăsătura dominantă a politicii externe a ţărilor occidentale, această susţinere necondiţionată şi totală este imorală şi absurdă, ba chiar de două ori absurdă. Israel a primit un ajutor considerabil din partea unei alte ţări, Germania de Vest. În 1975, guvernul din Bonn plătise jidanilor două miliarde de dolari, sub formă de restituiri şi indemnizaţii diverse (de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60), angajându-se încă a efectua şi alte plăţi⁷³.

Cel mai important program de acest gen a fost definit prin Tratatul de la Luxemburg, din 1952, între Republica Federală Germană şi Israel. Bonn se angaja să plătească Israelului 750 de milioane de dolari, în principal sub formă de produse industriale germane şi produse petroliere englezeşti. Desemnat de către Israel sub numele de Shilumin, acest program s-a încheiat în 1966. Textul Tratatului din Luxemburg începea prin aceste cuvinte:

„Având în vedere că acte criminale inexprimabile au fost comise contra poporului jidănesc sub regimul de teroare al naţional-socialiştilor şi având în vedere că, prin declaraţia în Bundestag, din 27 septembrie 1951, Guvernul Republicii Federale Germane a făcut cunoscută decizia ca, pe măsura mijloacelor sale, să repare prejudiciile materiale cauzate prin aceste acte (…)“⁷⁴.

Guvernul din Bonn a lansat programe suplimentare de indemnizare, ale cărei motivări sunt identice. Întrucât această carte a arătat că „actele criminale inexprimabile“, în sensul în care expresia aceasta este folosită în textul Tratatului de la Luxemburg, sunt în mare parte o înşelătorie sionistă, rezultă că Israelul datorează Germaniei mulţi bani, pentru că, după cum am arătat, justificarea avansată pentru aceste reparaţii nu este valabilă^c.

 

NOTE

1. În ediţia franceză, aici de faţă, „juives“! Nu am avut acces la ediţia originală, în limba engleză, dar aici este, evident, o inadvertenţă istorică introdusă – din neatenţie, probabil – de către traducătorul francez, care trebuia să scrie „hebreux“. Deoarece, în primele secole de după Hristos nu au existat „jidani“ în Palestina, ci exclusiv evrei! Jidanii au „apărut“ – efectiv şi, deci, şi denominativ – abia în secolul al IX-lea, în Nord-Estul Mării Caspice, cînd şeful khazarilor, Bulan, a hotărît ca hoardele sale să adopte cultul iudaic. Dar khazarii nu au devenit, prin generaţie spontanee, „evrei“ – cum vor ei să impună lumii această optică, pentru a se substitui evreilor –, întrucît erau khazari care şi-au apropriat – adică au parazitat – cultul iudaic, ei fiind şi rămînînd, de neam, tot khazari. Tot aşa cum eu, de exemplu, dacă adopt budismul sau taoismul sau şintoismul nu devin, subit, indian, chinez sau, respectiv, japonez. Pe de altă parte, talmudismul din secolul al IX-lea, faţă de cel de la începutul mileniului, era mult modificat de către rabini şi avea să fie şi mai mult alterat de către rabinii jidani sionişti. De aceea evreii fundamentalişti – adică evreii autentici, de neam, din Palestina – îi contestă pe jidanii parveniţi în „evrei“, formele manifeste cele mai epatante fiind organizate de Neturei Karta, care clamează în demonstraţiile lor publice „JUDAISM REJECTS ZIONISM“, „Authentic Rabbis Always Opposed Zionism and The State of Israel“ (cf. www.nkusa.org). N. red. – V.I.Z.
2. FRUKS.
3. Cambridge Ancient History, vol. 10, p. 296; PACKER, CARCOPINO, pp. 16-21; T. FRANK, vol. 2, p. 245; vol. 4, p. 158 sqq; vol. 5, p. 218 n.
4. Encyclopedia Judaica, vol. 4, p. 735.
5. McGOWN.
6. Născocirea cu „săpunul din grăsime de evrei“ a fost răspîndită cu nonşalanţă şi impertinenţă inclusiv în România. Vedeţi: Prof. univ. dr. Şerban C. Andronescu, „Săpunul R.I.F. – o legendă fabricată (1)“, în revista ART-EMIS, 18 noiembrie 2010, pe http://art-emis.ro/analize/151-sapunul-rif-o-legenda-fabricata1.html. De asemenea, vedeţi şi: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu, „Simon Wiesenthal – impostorul nr. 2“, în revista ART-EMIS, 12 ianuarie 2013, pe http://www.art-emis.ro/analize/1385-simon-wiesenthal-impostorul-numarul-doi.html. N. red. – V.I.Z.
7. Talmudul babilonian, Sanhedrin 93 b sau p. 627 în traducerea editată de I. Epstein.
8. Între timp, cartea lui Hoggan a fost publicată şi în engleză: The Forced War: When Peaceful Revision Failed, Institute for Historical Review, Costa Mesa (California), 1989. (N.T.).
9. New York Times, 18 ian. 1975, p. 6.
10. VOGEL, pp. 56, 88-100.
11. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 405-413. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)