Incorect Politic
Noiembrie 27, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (33)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30,31 și 32

13. Formaţiunile militare Einsatzgruppen

 

Partea restantă din făcătura exterminării susţine că formaţiunile Einsatzgruppen i-au exterminat pe jidanii ruşi în camioane de gazare sau prin execuţii în masă. Este singurul fragment din scorneală care conţine o parte de adevăr.

În momentul invadării Rusiei de către germani, iunie 1941, un ordin al Führer-ului anticipa viitoarea linie sovietică de conduită a războiului, declarând că războiul cu Rusia nu trebuia dus după tradiţionalele „legi de război“. Trebuiau luate măsurile necesare contra activităţii partizanilor, Himmler fiind împuternicit să „acţioneze independent şi pe proprie răspundere“. Fiecare ştia că aceasta însemna executarea partizanilor şi a colaboratorilor lor.

Sarcina neplăcută a fost încredinţată celor patru Einsatzgruppen S.D., despre care vom spune câteva cuvinte. Efectivul total al acestora era de aproximativ 3.000 de soldaţi, cam între 500 şi 1.000 pentru fiecare grup.

Diverse autorităţi în materie, o spunem în treacăt, au recunoscut necesitatea acestor operaţiuni contra partizanilor, pe teatrul de război al Rusiei, în faţa unui inamic care nu respecta nici o „regulă“⁴⁵. În mai multe ocazii am vorbit despre ameninţarea pe care jidanii o exercitau contra securităţii spatelui armatelor germane în război. Extrasul citat din Raportul Crucii Roşii o lasă să se înţeleagă limpede.

Sarcina formaţiunilor Einsatzgruppen era de a face faţă partizanilor prin toate mijloacele, din care cauză nu avem nevoie să ni se spună prea multe pentru a înţelege că ele au putut executa numeroşi jidani, deşi nu ştim dacă acest cuvânt, „numeroşi“, înseamnă 5.000, 25.000 sau 100.000.

Desigur, unităţile Einsatzgruppen au executat la fel de bine alţi numeroşi partizani care nu erau jidani. Alegaţiile pe această temă ţintesc, însă, mai lung, atribuind unităţilor Enstatzgruppen un rol dublu. Ele ar fi fost însărcinate nu numai să facă faţă problemei partizanilor, ci şi să extermine orice jidan sau ţigan care le ieşea în cale.

Simplul bun simţ este suficient pentru a înţelege că efectivul total de aproximativ 3.000 de soldaţi nu permitea celor patru Einsatzgruppen să îşi risipească forțele, timpul şi activitatea pe obiective fără nici o legătură cu operaţiile militare. Ni se oferă din nou un fapt căruia i se atribuie o dublă interpretare, ceea ce arată că suntem în faţa unei poveşti cusute cu aţă albă.

Fabulaţia pretinde că nu a existat un ordin scris pentru exterminarea jidanilor, comandanţii unităţilor Einsatzgruppen primindu-şi ordinele pe cale orală şi în momente diferite. Comandantul formaţiunii D Einsatzgruppen, care opera în sudul Rusiei, a fost Ohlendorf, care îşi primise ordinele pe cale verbală, în iunie 1941, de la Streckenbach. Rasch, comandantul unităţii C Einsatzgruppen, opera la nord de unitatea lui Ohlendorf.

El nu şi-a primit ordinele înainte de august 1941. Unităţile A şi B Einsatzgruppen acţionau în jurul statelor baltice şi la sud-estul acestora, comandanţii lor fiind Stahlecker şi Nebe⁴⁶. Principala „dovadă“ a exterminărilor Einsatzgruppen este o cantitate enormă de documente de-a dreptul comice. Între acestea, găsim celebrul document PS-501, folosit, deja, de ruşi în cadrul unui proces-spectacol pus în scenă în decembrie 1943⁴⁷. Parte din acesta este o scrisoare adresată lui Rauff, la Berlin, de către Becker, un sublocotenent S.S. Aparent este singurul document pe care l-ar fi semnat acest Becker, care ar fi fost deja mort la data procesului T.M.I. Iată ce putem citi în „scrisoarea“ lui Becker:

„Revizia camioanelor (Wagen) grupelor D şi C este încheiată. Camioanele (Wagen) primei serii pot fi încă utilizate când timpul nu este prea rău, iar camioanele (Wagen) celei de a doua serii (Saurer) se opresc complet pe timp de ploaie (…). Camioanele grupei D le-am camuflat în maşini-camping (Wohnwagen) (…) şoferii apăsând pedala până la fund. În acest fel, oamenii care trebuie executaţi mor prin asfixie şi nu prin adormire, cum este prevăzut“⁴⁸.

Textul acestui document sună cât se poate de fals. El ar fi fost scris de un obscur sublocotenent, înainte de a ajunge întâmplător în mâinile ruşilor. În Arhipelagul Gulag, Soljeniţîn menţionează cazul bavarezului Jupp Aschenbrenner, pe care ruşii l-au făcut să semneze o declaraţie similară, conform căreia, în timpul războiului, ar fi lucrat pe camioane de gazare. Mai târziu, Aschenbrenner a putut dovedi că, în vremea acţiunii presupuselor camioane de gazare el învăţa sudura electrică într-o şcoală profesională din München⁴⁹.

„Dovada“ mai des citată constă într-o serie de documente presupuse a fi rapoarte zilnice şi altele ale celor patru Einsatzgruppen, adresate lui Himmler şi Heydrich între iunie 1941 şi mai 1942. Cotele documentelor ar fi L-180 (chipurile un raport al lui Stahlecker găsit în dosarele lui Himmler⁵⁰), PS-2273 (un alt raport Stahlecker asupra operaţiunilor până la 31 ianuarie 1942⁵¹, „descoperit de ruşi la Riga“).

Stahlecker a fost ucis în martie 1942, după cum reiese din documentul USSR-119 şi multe altele, prea multe pentru a le putea face lista aici, majoritatea având cote în jur de NO-3000. Dincolo de activităţile normale contra partizanilor, rapoartele menţionează acţiuni individuale de executare în masă a jidanilor, cu un mare număr de victime, care se ridică, de obicei, la mai multe mii.

În majoritatea cazurilor este indicat că numeroase copii au fost distribuite, uneori până la o sută. Ele sunt policopiate şi nu comportă semnături, care ar stabili autenticitatea. Există de asemenea NO-1128, care ar fi fost adresat lui Hitler prin Himmler, şi care raportează, între alte subiecte, executarea a 363.211 jidani ruşi, din august până în noiembrie 1942. Această afirmaţie figurează la pagina 4 din NO-1128, iar parafa, chipurile a lui Himmler, este la pagina 1, care nu are nici o legătură cu subiectul. În rest, parafa lui Himmler era foarte uşor de falsificat, întrucât consta din trei linii verticale tăiate de una orizontală⁵².

Legat de asta semnalez cititorilor că, în reproducerile imprimate de documente din volumele T.M.I. şi T.M.N., o semnătură manuscrisă nu trebuie considerată ca atare decât atunci când este indicat expres că ea este manuscrisă. În general, cuvântul „semnat“ înseamnă semnătură dactilografiată.

Documentul L-180, de exemplu, este reprodus nemţeşte în volumele T.M.I., în vreme ce volumele T.M.N. nu dau decât extrase în engleză. În ambele cazuri, se indică prezenţa semnăturilor, dar documentul veritabil nu comportă de fapt decât decât „gez. dr. Stahlecker“ (semnat Dr. Stahlecker), dactilografiat în două locuri⁵³.

Există două documente al căror autor ar fi Hinrich Lohse, Reichskommisar (comisar al Reichului) Ostland, despre care am văzut că era, de asemenea, destinatarul scrisorii în care Wetzel vorbea de „remediul lui Brack“ (p. 300). Unul dintre documente tratează chestiunea Sonderbehandlung, despre care am vorbit în capitolul IV. Ca şi Wetzel, Lohse nu a fost chemat ca martor la Nürnberg.

Totuşi, spre deosebire de Wetzel, Lohse a fost judecat de un tribunal german, condamnat, în 1948, la zece ani de închisoare, apoi eliberat, în 1951, din motive de sănătate, atribuindu-se chiar o pensie, care i-a fost, apoi, retrasă din cauza protestelor publice. În legătură cu documentele care îi sunt atribuite, Reitlinger arată că acestea „l-au scăpat de tribunalul militar şi poate chiar de eşafod“.

Deşi ele vorbesc de atrocităţi, documentele respective sunt astfel formulate încât autorul lor apare ca fiind contra crimelor. Documentul care vorbeşte de Sonderbehandlung este o scrisoare datată 18 iunie 1943, adresată lui Rosenberg, prin intermediul lui Lohse. Se pare că documentul veritabil, R-135, este o dublură nesemnată, a corespondenţei găsite în dosarele organizaţiei S.S. Fragmentul care ne interesează indică următoarele:

„Că jidanii sunt Sonderbehandelt, nu comportă nici o discuţie. Că lucrurile se petrec, însă, după cum relatează raportul Generalkommisar-ului din 1 iunie 1943, asta pare aproape incredibil. Ce este Katyn în comparaţie cu asta⁵⁴?

Trei rapoarte nesemnate, primite, pe cât se pare de Wilhelm Kube (Generalkommisar al Bielorusiei), sunt alăturate documentului. Al doilea document Lohse (PS-3663) este unul din cele câteva „documente“ al căror principal inconvenient este de a fi trecut prin mâinile institutului Yivo (Institut ştiinţific idiş) din New York, înainte de a deveni documente oficiale în procesul Nürnberg.

Aproximativ şaptezeci de documente de acest gen ar fi fost descoperite în septembrie 1945, la ministerul lui Rosenberg, de către sergentul Szajko Frydman, din Divizia 82 aeropurtată americană. Frydman a făcut parte din personalul Yivo atât înainte, cât şi după serviciul militar. Institutul Yivo a fost foarte activ în furnizarea de documente descoperite, chipurile, în ministerul lui Rosenberg, încât s-ar putea foarte bine ca el să deţină informaţii instructive şi despre originea textului discursului pronunţat de Himmler la Posen. Prima parte a documentului este scrisă pe hârtie cu antetul ministerului. Este vorba de o scrisoare adresată lui Lohse, datată 31 octombrie 1941, purtând semnătura dactilografiată a dr. Leibrandt şi viza manuscrisă ilizibilă a altcuiva. Putem citi:

„R.S.H.A. s-a plâns că Reichskommisarul Ostland a interzis execuţiile de jidani la Libau. Ca răspuns la această scrisoare, cer un raport asupra acestei afaceri“.

A doua parte a documentului este răspunsul scris de mână, se pare de Trampedach, şi parafat de Lhose (cu o literă „L“ de aproximativ 3,5 centimetri înălţime. În acest document citim:

„Am interzis execuţiile sălbatice ale jidanilor la Libau întrucât ele nu se justificau din cauza felului în care erau efectuate. Aş vrea să ştiu dacă cererea dumneavoastră din 31 octombrie trebuie considerată ca o directivă pentru lichidarea tuturor jidanilor din Est. Oare asta trebuie să aibă loc indiferent de vârstă, sex şi de interesele economice (ale Wehrmacht-ului, de exemplu, pentru specialiştii în industria de armament)? Bineînţeles, curăţirea Estului de jidani este o sarcină necesară; ea trebuie să se armonizeze, însă, cu necesităţile producţiei de război. Până în prezent nu am fost în măsură să găsesc o astfel de directivă nici în dispoziţiile privind chestiunea jidănească din „dosarul maro“ (Braune Mappe), nici în alte decrete“.

Este evident că Lohse nu putea avea nici un motiv imaginabil pentru a contesta autenticitatea acestor documente, întrucât, deşi ele sugerează existenţa exterminărilor, în acelaşi timp îl disculpă categoric. Un alt document care provine de la Yivo poartă cota PS-3428, o pretinsă scrisoare a lui Kube către Lohse, dând seamă de expedierea jidanilor germani, polonezi şi din alte ţări în regiunea Minsk şi de lichidarea unora dintre ei. Examenul rezumatului policopiat nu ne permite să ştim clar dacă documentul este socotit a fi sau nu semnat de mână. În ceea ce privește rolul institutului Yivo în această afacere, chestiunea nu are prea mare importanţă. Wilhelm Kube a fost asasinat în septembrie 1943⁵⁵.

Alte documente interesante sunt numerotate de la PS-3660 la PS-3669 (cu excepţia lui PS-3663). Ele sunt atribuite unora precum Kube şi Gewecke, în fiecare caz descriptivul însoţind documentul precis al cărui original nu ştim unde se găseşte, nefiind disponibilă decât o fotocopie. Semnătură manuscrisă nu există decât în două cazuri. Reitlinger pare intrigat şi el de aceste rapoarte şi a alte documente, făcând următoarea remarcă:

„Greu de înţeles de ce criminalii au lăsat mărturii atât de abundente în spatele lor întrucât, în ciuda largii lor circulaţii, rapoartele lui Knobloch (funcţionar Gestapo care publica rapoartele) par să fi fost concepute pentru a face plăcere lui Himmler şi Heydrich. De aceea, în ciuda acestei jonglerii cu cifrele zilnice ale morţilor, pentru a furniza totaluri impresionante, este vorba de muncă de amator în materie de informaţii politice“⁵⁶.

„Munca de amator“ ne lămureşte că este vorba de un fals: conţinutul acestor rapoarte este ridicol prin înseşi lucrurile care sunt raportate. Iată câteva exemple de extrase, reproduse în volumele T.M.N.:

„Tactica ce constă în a opune teroarea la teroare a reuşit minunat. Împinşi de frica de represalii, ţăranii au venit pe jos sau călare de pe o rază de 20 de kilometri de subcomandamentul detaşamentului special A, pentru a ne aduce informaţii despre partizani, care s-au dovedit adesea exacte. În această privinţă, un caz poate servi de exemplu pentru justeţea principiului „teroare contra teroare“.

În satul Iatchnova, un raport din partea ţăranului Iemelianov, confirmat de interogatorii şi percheziţii, arăta că partizanii mâncaseră şi se odihniseră în casa Anei Prokofieva. La 8 august 1941, ora 21 s-a dat foc casei respective şi au fost arestaţi cei care locuiau în ea. Puţin după miezul nopţii, partizanii au incendiat şi ei casa informatorului Iemelianov. Detaşamentul trimis a doua zi la Iatchnova a stabilit că o ţărancă numită Ossipova prevenise partizanii că Iemelianov era cel care vorbise cu noi şi provocase acţiunea noastră. Ossipova a fost împuşcată, iar casa ei incendiată. În plus, doi tineri din sat, în vârstă de 16 ani, au fost împuşcaţi după ce au mărturisit că transmiteau informaţii şi scrisori partizanilor. (…) Mai mulţi jidani, care nu fuseseră scărmănaţi cum trebuie de către gărzile lituaniene, au scos cuţite şi pistolete şi s-au aruncat asupra poliţiştilor urlând „Trăiască Stalin!“ şi „Jos Hitler!“, reuşind să rănească şapte dintre ei. Rezistenţa lor a fost zdrobită scurt. După ce am împuşcat pe loc 150 de jidani, am reluat transportul celorlalţi către locul de execuţie, fără alte incidente. În cadrul marii acţiuni contra jidanilor, la Minsk au fost împuşcaţi 3.412, la Vileika 302 şi 2.007 la Baranovichi. Populaţia a aprobat aceste acţiuni, mai ales când a descoperit în apartamentele goale ale acestora stocuri importante de provizii, în vreme ce ei nu aveau mai nimic. Jidanii nu încetează să-şi facă simţită prezenţa, mai ales pe piaţa neagră. În cantinele din Minsk care hrănesc oamenii sub-administraţia municipală, doi jidani comiseseră deturnări importante şi distribuiseră plocoane. Hrana subtilizată era revândută pe piaţa neagră“⁵⁷.

Raţiunea existenţei acestor „documente“ nu este greu de înţeles întrucât, fără ele, autorii minciunilor nu ar avea altă dovadă despre alegaţiile lor decât mărturiile. În ceea ce priveşte Auschwitz, de exemplu, am văzut că semnificaţia multor fapte materiale putea fi deformată: expedierea jidanilor la Auschwitz, dintre care mulţi nu s-au mai întors în ţările de origine, livrările de gaz cianhidric, crematoriile moderne, selecţiile, duhoarea etc.

Situaţia unităţilor Einsatzgruppen era diferită; nu exista decât un singur şi unic fapt, execuţiile. În el însuşi, acest fapt nu este prea impresionant ca element de dovadă şi această constatare i-a obligat pe cei interesaţi să fabrice documente în stil mare. Aceasta contrastează cu impostura de la Auschwitz, în cadrul căreia falsificările de documente sunt mult mai puţin numeroase şi realizate mai cu grijă. În cazul Auschwitz avem de-a face cu o minciună fabricată de Washington, iar în cazul unităţilor Einsatzgruppen este vorba de minciuni îngogonate la Moscova.

În arsenalul propagandistic sovietic, „camioanele de gazare“ nu figurează înainte de mijlocul războiului. Bineînţeles, despre masacrarea jidanilor s-a vorbit de la început, iar articolul din New York Times din 6 aprilie 1942, reprodus de noi în capitolul III, este un exemplu.

Una din producţiile propagandei sovietice a fost cartea We Shall Not Forgive (Moscova, 1942). Cartea începe printr-un rezumat cu privire la crimele pe care germanii le-ar fi comis în cursul invadării Rusiei, rezumat prezentat de demnitarul stalinist Molotov la 27 aprilie 1942.

Restul cărţii ilustrează acuzaţiile prin fotografii şi comentarii, cele mai multe fiind simple montaje. Întrucât nemţii sunt acuzaţi de aproape toate crimele imaginabile, natural că sunt acuzaţi şi de masacrarea jidanilor. Totuşi, „camioanele de gazare“ încă nu figurează printre aceste acuzaţii. Pe cât ne-am putut da seama, primele alegaţii de exterminare prin „camioane de gazare“ în teritoriile ruseşti (alegaţii care nu trebuie confundate cu cele privind lagărul Chelmno, din Polonia), apărură în iulie 1943, în timpul procesului de la Krasnodar a unsprezece ruşi, acuzaţi de sovietici de a fi colaborat cu nemţii.

Aceasta sugerează că alegaţiile formulate de ruşi apropo de camioanele lor de gazare le-au fost inspirate de propaganda privind camerele de gazare, începută în Vest la sfârşitul lui 1942. În orice caz, apariţia tardivă a camioanelor de gazare printre acuzaţii, ca şi propaganda privind Auschwitz, constituie un alt indiciu că este vorba de o născocire⁵⁸. De asemenea, există un anumit număr de mărturii care trebuie menţionate.

Cu riscul de a trece prin ciur şi dârmon o observaţie cât se poate de simplă, vom repeta încă odată ceea ce am subliniat deja în mai multe rânduri: martorul care recunoaşte în faţa unui tribunal existenţa unui „X“, în împrejurări pe care tribunalul deja le-a formulat în propria sa teză despre „X“, nu dovedeşte absolut nimic.

Mărturia la care se face adesea referinţă este aceea a generalului S.S. Ohlendorf, un economist care a avut un oarecare diferend cu Himmler, după care s-a trezit pentru un an, din vara lui 1941 până în vara lui 1942, la comanda Einsatzgruppen-ului D, în sudul Rusiei. Ohlendorf era cel mai instruit printre cei implicaţi în această afacere. Cu ocazia procesului T.M.I., în vreme ce alţii erau judecaţi, Ohlendrof comparu ca martor al acuzării, depoziţia sa fiind conformă cu acuzaţiile exterminaţioniste⁵⁹.

El declară că a primit ordin oral de a adăuga exterminarea jidanilor la activităţile sale, camioanele de gazare fiind utilizate pentru exterminarea femeilor şi a copiilor, documentul PS-501 fiind autentic (scrisoarea sublocotenentului Becker), iar Wehrmacht era implicată în toate acestea. Această acuzaţie cu privire la Einsatzgruppen face, deci, parte din judecata TMI, care a mers până la a afirma că Ohlendorf însuşi exterminase jidani, în fruntea grupului său „D“⁶⁰.

După cum am văzut, aceste declaraţii cuprinse în judecată constituie ele însele „dovada faptelor enunţate“. Contrar aşteptărilor sale, Ohlendrof însuşi fu tradus în justiţie, ca principal acuzat în procesul nr. 9. Faţă cu constrângerile legale ale momentului, nimeni nu s-ar fi putut găsi într-o situaţie mai disperată decât aceea a lui Ohlendorf, la propriul său proces. Depoziţia lui Ohlendorf în procesul său a fost pur şi simplu contradictorie.

El nu se putea depărta de depoziţia făcută cu ocazia procesului T.M.I. Procurorul, de altfel, făcu tot ce putu pentru a-l menţine pe poziţia respectivă, dar Ohlendorf manevră tot timpul într-o parte sau alta, astfel că s-a ajuns la o poveste perfect incoerentă⁶¹. El reveni asupra primei sale declaraţii, după care ar fi avut ordine explicite pentru exterminare. În cursul contrainterogatoriului declară, însă, că ucidea, bineînţeles, toţi jidanii şi ţiganii, dar că, de fapt, era vorba de operaţii contra partizanilor, care nu făceau parte din programul „pentru exterminarea tuturor jidanilor şi ţiganilor, pentru motive rasiale sau religioase“. Numărul total al celor, de toate categoriile, executaţi de către Einsatzgruppen-ul D, în timpul anului său în Rusia, fiind numai de 40.000, nu de 90.000, cifră susţinută în faţa T.M.I.-ului, pe care procurorul T.M.N.-ului încerca să-l facă să o confirme.

Aceste cifre, mai ales prima, au desigur un sens dacă execuţiile intrau în cadrul măsurilor contra partizanilor. Dacă era, însă, vorba de executarea tuturor jidanilor şi ţiganilor, inclusiv a femeilor şi a copiilor, ele aveau un cu totul alt sens. Depoziţia lui Ohlendorf în faţa T.M.N.-ului este total şi iremediabil contradictorie. Ea nu putea fi altfel, în împrejurările disperate în care se găsea generalul Ohlendorf. De altfel, Ohlendorf nu a confirmat realitatea execuţiilor acceptate aprioric de tribunal ca reale. Singura parte a mărturiei lui Ohlendorf care are, poate, o valoare este calificarea de către el ca „false“, a rapoartelor diverselor Einsatzgruppen.

Depoziţia lui Ohlendorf contrastează cu aceea a lui Hänsch, un locotenent-colonel S.S., care a comandat cam şapte săptămâni un Sonderkommando din Einsatzgruppen C. Faptul că el nu depusese înainte ca martor şi că, prin gradul său inferior, greutatea constrângerilor era mai mică îi asigură lui Hänsch o libertate de care nu putea beneficia Ohlendorf.

El a declarat că nimeni absolut nu menţiona jidanii ca atare, atunci când primea ordine, în cadrul execuţiilor efectuate de Einsatzgruppen, şi că Sonderkommando-ul său nu a avut niciodată ca linie de conduită executarea jidanilor ca jidani. El estima că Sonderkommando-ul său executase, probabil, aproximativ şaizeci de persoane pe timpul intervalului sale de serviciu. Toate acestea contrazic în întregime ceea ce ni se prezintă ca rapoarte Einsatzgruppen, lucru pe care tribunalul l-a semnalat detaliat în judecata sa, conchizând, în legătură cu Hänsch că:

„Nu putem decât să înlăturăm ca extravagantă declaraţia acuzatului, după care predecesorul său care ucisese, după propriile-i mărturisiri, mii de jidani, conform ordinului Führer-ului, şi pe care el trebuia să îl continue, nu i-ar fi spus nimic lui Hänsch despre acest program. Când Hänisch afirmă cu îndrăzneală că abia şase ani mai târziu, la sosirea lui la Nürnberg, ar fi auzit prima oară despre acest ordin al Führer-ului, el se plasează într-o categorie de incredulitate (sic) care sfidează orice calificare (he entered a category of incredulousness wich defies characterization)⁶².

Ohlendorf şi Hänsch fură condamnaţi, deopotrivă, la spânzurătoare. Primul fu efectiv spânzurat în 1951. Celui de al doilea, pedeapsa cu moartea i-a fost comutată în cincisprezece ani de temniţă. Totuşi, pe cât se pare, Hänsch a fost eliberat în cursul anilor ’50. Bineînţeles, prima justificare a tuturor acuzaţilor din procesul nr. 9, ca şi din aproape toate celelalte procese, a fost că nu au făcut decât să respecte ordinele primite, care nu puteau fi încălcate fără riscul de a fi executat.

În treacăt fie spus, acest argument este perfect valabil, după mine, ceea ce a contribuit probabil ca germanii să devină martori ai acuzării în procesul T.M.I. Cel puţin din punct de vedere logic, aceasta nu implica vinovăţia lor, de vreme ce nu făcuseră decât să execute ordinele. Lucrul acesta era clar stipulat în regulamentul militar german, care era familiar tuturor martorilor. Neîndeplinirea unui ordin, chiar ilegal, era pasibilă de sancţiuni.

Oameni ca Hess şi Ohlendorf îşi făcuseră, fără îndoială, socoteala că depoziţia lor în faţa T.M.I. nu putea suscita decât reproşul de trădare, un delict pentru care ştiau că tribunalele aliate nu îi vor urmări. Încercările lui Ohlendorf de a intra în graţiile procurorilor americani nu s-au limitat la procesul T.M.I., el fiind utilizat ca martor al acuzării contra generalilor Wehrmacht, deşi era deja condamnat la moarte, în cadrul procesului nr. 12. Este evident că vinovăţia personală nu are nici o importanţă câtă vreme este clar că acţiunile sugerate sau cerute de către acuzatori i-ar fi condus inevitabil pe acuzaţi la moarte.

Consider că toţi acuzatorii unităţilor Einsatzgruppen s-ar fi supus ordinelor de participare la raidurile aeriene (teroriste) ale Aliaţilor deasupra unor oraşe ca Hamburg, Dresda, Hiroshima sau Nagasaki, dacă ar fi primit astfel de ordine. Nu aş vrea să dau, totuşi, impresia că neg sau contest că, în cadrul activităţilor lor în Rusia, unităţile militare Einsatzgruppen au executat oameni care, aparent, erau civili, inclusiv femei şi copii.

Toate războaiele contra partizanilor, indiferent că au fost ale britanicilor, francezilor sau americanilor, arată clar şi indiferent de dovezile contrafăcute, pentru a nu spune mai mult despre „procesele“ de la Nürnberg, că ele au fost confruntate cu fenomene de acest gen. În timpul războiului din Vietnam, americanii nu s-au sfiit să folosească napalmul.

Abia, însă, când un obscur locotenent a fost prins că face asta cu gloanţe incendiare, s-a ajuns la scandalul cunoscut. Nu doresc să dau impresia că toată lumea este la fel de brutală. Un examen complet al problemelor implicate de asta ne-ar duce prea departe, din care cauză ne limităm la esenţial.

Din nefericire, războaiele neconvenţionale sau de partizani, cu toate cele implicate de ele, reprezintă nu numai cea mai mizerabilă nevoie sau acţiune imaginabilă, ci şi o permanenţă în cadrul tuturor războaielor din istoria secolului XX. Acţiunea respectivă este la fel de murdară, chiar şi atunci când cele două tabere sunt la fel de „civilizate“, aparţinând aceleiaşi culturi. Un bun exemplu este campania engleză contra rebeliunii irlandeze, care a avut loc între 1916 şi 1921, în cursul căreia cele două acţionară una contra alteia cu o brutalitate greu de depăşit.

Dacă adăugăm la aceasta că unul, cel puţin, dintre cei doi inamici în război, aparţinea unei populaţii relativ primitive, necivilizate, sau numai pe jumătate, ajungem la situaţia că o persoană civilizată oarecare nu poate decât foarte greu realiza despre ce este vorba, dacă este lipsită de o experienţă directă în acest sens. Aşezaţi comod într-un fotoliu, la căldurica saloanelor noastre, e foarte uşor să ne indignăm contra operaţiilor care implică asasinarea de oameni care, „după toate aparenţele, erau civili, inclusiv femei şi copii“.

Europenii tip din Vest ca şi americanii sadea au trăit într-o cultură în care principiile caritabile, de bunătate şi de onoare se impun de la sine, fiindu-le dificil să înţeleagă că acestea nu sunt automat respectate în Asia sau în Rusia, de exemplu, în cadrul unui război de partizani în care sălbăticia depăşeşte orice imaginaţie. Nu voi da decât un exemplu, cules printre cele petrecute în războiul american din Vietnam. Ce vei face tu, cititorule, dacă un copil continuă să se apropie de tine cerşind bomboane sau de-ale gurii, deşi tu îi ceri insistent să se depărteze, ştiind că e foarte probabil ca el să aibă un colier de grenade pe sub hainele-i zdrenţuite? Bineînţeles, în astfel de situaţii, totdeauna intervin numeroase brutalităţi inutile. Tot ceea ce putem face este să încercăm înţelegerea situaţiei.

În legătură cu unităţile militare Einsatzgruppen, contest că putem acorda vreo încredere poveştii a cărei trăsătură esenţială, în ciuda câtorva variante, este că aceste detaşamente, care nu au cuprins niciodată mai mult de 3.000 de oameni, pentru operaţiuni contra partizanilor din toată Rusia ocupată, ar fi avut, în acelaşi timp, o a doua misiune, fără nici o legătură cu mersul frontului.

Nu putem crede că un număr atât de redus de oameni ar fi putut avea o a doua misiune permanentă, adică exterminările, fără nici o legătură cu consideraţiile militare. Îndeplinirea unei astfel de misiuni ar fi necesitat mijloace tehnice importante şi efective considerabile.

În consecință, respingem această a doua misiune a formaţiunilor Einstazgruppen, considerând-o simplă propagandă inamică, fără să uităm, bineînţeles, falsurile şi mărturiile stoarse prin cine ştie ce mijloace, pentru susţinerea alegaţiei respective.

Din cauza rarităţii dovezilor demne de crezare, este foarte probabil că nu vom putea înţelege decât foarte aproximativ ceea ce s-a petrecut de fapt. Din nefericire, se pare că evenimentele petrecute în Rusia nu vor putea fi niciodată stabilite cu precizie, evenimentele legate de activitatea unităţilor Einsatzgruppen şi numeroase altele, rămânând parţial în umbră^a.

 

NOTE

45. VEALE, pp. 220-224; REITLINGER, pp. 83, 198; DAWIDOWICZ, p. 125.
46. REITLINGER, pp. 62-84, 199-201; HILBERG, pp. 187-188, 194-195.
47. REITLINGER, p. 213.
48. TMI, vol. 3, pp. 563-564. [Traducerea oficială franceză este atât de proastă încât îi substituim aici una fidelă, după originalul german (vol. 26, pp. 102-105), N.T.]; vol. 26, pp. 102-105; POLIAKOV & WULF (1955), p. 140 sqq.
49. SOLJENIŢÎN, vol. 1, p. 89, nota 15.
50. T.M.I., vol. 3, p. 563.
51. REITLINGER, p. 201, note 70.
52. T.M.N., vol. 13, pp. 269-272 (numai extrase).
53. T.M.I., vol. 37, pp. 670-717; T.M.N., vol. 4, p. 154.
54. HILBERG, p. 252n; REITLINGER, p. 232-233. Documentele R-135 şi PS-3633, reproduse în POLIAKOV & WULF (1955), p. 190 sqq.
55. HILBERG, p. 709; REITLINGER, p. 560; PS-3428 în T.M.N., vol. 4, pp. 191-193.
56. REITLINGER, pp. 213-214.
57. T.M.N., vol. 4, pp. 168-169, 187, 190.
58. New York Times, 16 iulie 1943, p. 7.
59. T.M.I., vol. 4, pp. 317-364.
60. T.M.I., vol. 22, pp. 509,522, 574.
61. T.M.N., vol. 4, pp. 223-312.
62. T.M.N., vol. 4 pp. 313-323, 547-555.
63. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 335-346. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)