Incorect Politic
Noiembrie 22, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (32)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29,30 și 31

9. Cum stăm cu tortura?

 

Un alt aspect important al paralelismului istoric dintre procesele de vrăjitorie şi cele pentru crime de război este tortura acuzaţilor şi a martorilor, utilizată cu vârf şi îndesat în ambele cazuri.

Mărturiile inventate cu ocazia proceselor de vrăjitorie sunt explicate, de regulă, prin recursul la tortură, deşi citatul din Michelet subliniază că isteria gloatei furnizează ea singură un motiv foarte eficace. Ştim că anumite persoane au fost torturate în cadrul proceselor pentru crime de război şi vom examina în ce măsură tortura a contribuit la stoarcerea mărturiilor, mai ales a acelora ce confirmă teza exterminărilor.

Dispunem de dovezi care arată că tortura a fost frecvent folosită în cadrul proceselor pentru crime de război. În primul capitol am văzut torturile prin care au trecut acuzaţii germani cu ocazia procesului de la Dachau. Sub oblăduirea britanicilor, scene asemănătoare au avut loc în cadrul procesului Bergen-Belsen. Josef Kramer şi alţi acuzaţi au fost torturaţi până ce ei înşişi şi-au implorat călăii torţionari să îi execute³¹.

Pe de altă parte, se pare că acuzaţii T.M.I. erau prea cunoscuţi pentru a se recurge la tortură, cu excepţia lui Iulius Streicher, despre care se spune, inclusiv, că a fost obligat să îşi mănânce propriile excremente³².

Streicher s-a plâns în faţa tribunalului, de a fi fost bătut de soldaţi negri, după arestarea sa.

La cererea procurorului Jackson, această mărturie a fost suprimată din procesul-verbal, altfel „curtea ar fi fost obligată să facă o anchetă“. Streicher fusese redactorul şef şi editorul revistei Der Stürmer, un magazin cvasi pornografic despre care se zice că avea o foarte proastă reputaţie, care ataca, însă, nu numai pe jidani, ci şi pe francmasoni, clerul catolic sau protestant, inclusiv nazişti cu poziţii foarte înalte.

Streicher a afirmat în Der Stürmer, că fata lui Göring nu era chiar a acestuia, întrucât fusese concepută prin inseminare artificială.

Der Stürmer era considerată o publicaţie şocantă de aproape toţi conducătorii politici ai Germaniei, dar Streicher beneficia de protecţia lui Hitler, care îi era recunoscător pentru contribuţia lui la succesul nazismului în Nürnberg. În 1940, Göring a manevrat astfel încât Streicher a fost pus pe tuşă.

Deşi Der Strürmer nu a fost interzis, Streicher a fost demis din funcţia lui de Gauleiter de Nürnberg. El nu a ocupat niciodată vreo funcţie în guvernul german, nici înainte de război, nici în timpul acestuia. Faptul că ziaristul Julius Streicher a fost inclus în prima linie a acuzaţilor T.M.I.-ului este mai mult decât ridicol, mai mult decât o crimă, o murdărie pe obrazul celor patru magnifici³³.

În cadrul proceselor T.M.N., nu s-a produs niciodată o revelaţie generală sau masivă cu privire la torturarea acuzaţilor şi a martorilor. După cum am arătat, însă, în capitolul precedent, credem că acuzatorii de la Nürnberg nu au ezitat să îi tortureze pe martori, inclusiv într-un proces american aproape banal, care, însă, îl implica de-a dreptul pe procurorul Kempner. Acest lucru confirmă supoziţia noastră că tortura a fost utilizată curent la Nürnberg, mai precis contra martorilor şi a acuzaţilor care au jucat un rol în procesele de la Nürnberg.

Suntem tentaţi să credem că Adolf Eichmann nu a fost foarte torturat de răpitorii lui izraelieni, cel puţin nu pentru a-l obliga să furnizeze o anumită mărturie cu ocazia procesului său. Această opinie se bazează pe simplul fapt că nu s-a plâns de a fi fost torturat, cu ocazia depoziţiei sale din timpul procesului, deşi la începutul depoziţiei se plânsese de tratamentul sălbatic din primele zile de după răpire.

Se ştie că răpitorii l-au forţat să semneze o declaraţie după care ar fi venit în Israel de bună voie, pe care acuzaţia a avut tupeul să o prezinte ca dovadă în timpul procesului. Totuşi, secretul riguros în legătură cu încarcerarea lui în Israel indică posibilitatea că Eichmann a fost torturat cel puţin într-un anumit sens, dar că din motive tactice, sau de altă natură, a preferat să treacă peste asta în depoziţia sa oficială³⁴.

Examinând problema mai de aproape, notăm că eficacitatea torturii pentru obţinerea unei mărturii cu un conţinut determinat este contestabilă. Nu putem crede că autorităţile judiciare de la Nürnberg şi-au făcut scrupule cu privire la utilizarea torturii.

Este, însă, foarte probabil că ele îşi vor fi zis că oricare ar fi stadiul în care administrarea torturii este stopată, nu se ştie niciodată ce va spune victima în faţa instanţei, când va fi chemată ca martor, pentru a confirma sau infirma ceva. Există, însă, excepţii, cazul proceselor staliniste din Moscova anilor treizeci, de exemplu, ca şi a altor procese ulterioare, din ţările comuniste. În aceste cazuri, acuzaţii au fost supuşi la o astfel de „spălare a creierelor“ încât s-au prosternat în faţa tribunalului, denunţându-se ei înşişi ca fiinţele cele mai repugnante de pe pământ³⁵.

La Nürnberg nu s-a văzut nimic de acest gen. În ciuda mărturiilor mincinoase şi insultante pentru reputaţia regimului nazist în general, acuzaţii nu s-au preocupat decât de afirmarea inocenţei lor personale. Examinarea chestiunii torturii arată că anchetatorii-călăi sau torţionari trebuie să fie foarte atenţi cu privire la întrebările pe care le pun şi concluziile care pot fi trase din răspunsuri.

Evident, se pune problema de a şti dacă un om a fost sau nu a fost torturat. Apoi, trebuie ştiut dacă acuzatul sau martorul a confirmat sau nu realitatea exterminărilor. Presupunând că a confirmat, nu este sigură concluzia că tortura explică răspunsul în întregul lui. Cazul Kramer ilustrează această incertitudine. În ciuda torturii, el a spus adevărul în prima declaraţie, pe care nu a schimbat-o decât după ce avocatul său i-a explicat implicaţiile sigure ale persistării într-o direcţie care nu are nici o şansă de a-i fi acceptată de tribunal.

Pe de altă parte, dacă un martor sau un acuzat a fost torturat, este limpede că nu putem avea nici o încredere în autoritatea care a organizat punerea în scenă a procesului. În acelaşi timp, nu trebuie să ne grăbim cu supoziţiile în ceea ce priveşte motivele posibile pe care le-ar fi avut temnicerii de la Nürnberg pentru a folosi tortura.

Aceasta nu putea fi neapărat necesară pentru obţinerea de mărturii speciale. În consecinţă, tortura a putut avea un caracter mai mult sau mai puţin conştient, fiind drămuită şi cu minuţiozitate de la caz la caz. Mai întâi, ea a putut fi folosită din exces de zel şi pentru simpla plăcere a brutelor şi a temnicerilor călăi.

Jidanii tăiau şi spânzurau la Nürnberg, greu de găsit vreunul care nu ura la modul talmudic victimele germane. În al doilea rând, tortura a putut fi folosită pur şi simplu pe baza observaţiei că deşi utilitatea ei nu este garantată, ea nu putea prejudicia câtă vreme rămânea confidenţială. Al treilea motiv posibil al utilizării torturii este ceva mai inteligent. Deşi discutabilă şi puţin utilă pentru obţinerea de mărturii precise, tortura putea fi eficace într-un sens mai general.

Când anchetatorul ameninţă acuzatul că va acţiona contra familiei lui dacă nu cooperează, nimic nu dovedeşte că posedă puterea şi cruzimea necesară pentru asta. Se poate, deci, ca acesta să se îndoiască de intenţiile lui. Dimpotrivă, dacă prizonierul este încarcerat vreme de un an sau mai mult şi torturat în permanență, acesta poate să creadă că anchetatorul este în stare de orice.

Deşi prin ea însăşi tortura nu este un mijloc foarte potrivit pentru stoarcerea mărturiilor, ea a putut fi, totuşi, utilizată la Nürnberg pentru intimidarea generală a martorilor şi acuzaţilor, intimidare care putea facilita ulterior represiunea şi supuşenia planetară, la care s-a ajuns.

Există, însă, şi anumite complicaţii. De exemplu, tortura fizică nu este o realitate suficient de bine definită. Se poate susţine că o încarcerare îndelungată, în condiţii insalubre sau cel puţin neconfortabile şi cu interogatorii zilnice, este ea însăşi o formă de tortură. O altă complicaţie este că există forme de tortură, mai ales de natură sexuală, despre care nu vom avea niciodată cunoştinţă întrucât victimele vor evita să vorbească despre asta. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, trebuie spus că aproape nimeni printre noi, inclusiv autorul acestor rânduri, nu a fost torturat de către profesionişti urmărind un scop precis. Acesta este motivul pentru care, pentru a spune lucrurilor pe numele lor, nu ştim despre ce vorbim când vorbim de tortură.

Esenţialul concluziei noastre cu privire la tortură este că ea ne pune în faţa unei zone de imponderabilitate. Pe cât se pare, tortura a fost utilizată pentru slăbirea generală a victimelor, cu scopul ca mărturiile lor să fie canalizate pe căi motivate de cu totul alte consideraţii decât atrocităţile, brutalitatea, cruzimea şi sadismul. Sub acest unghi am făcut analiza depoziţiilor martorilor şi acuzaţilor de mai sus.

Efectele şi frica de tortură nu explică, prin ele însele, depoziţiile suportericeşti, în sprijinul tezei exterminaţioniste. De aceea, vom fi probabil în dezacord cu o bună parte dintre lucrările asupra acestei chestiuni, lucrări care acordă o prea mare importanţă ipoteticei eficacităţi a torturii la Nürnberg. Totuşi, admitem că analiza noastră asupra acestui subiect dificil nu ne permite să tragem o concluzie.

Din acelaşi motiv bănuim că, deşi s-au sprijinit pe două fapte incontestabil autentice, autorii de lucrări privind procesele de vrăjitorie au putut ajunge la concluzii eronate. Faptele incontestabil autentice de care vorbim sunt: 1) victimele proceselor de vrăjitorie au fost sigur torturate, potrivit procedurii legale pe atunci; 2) foarte multe persoane au recunoscut mai târziu existenţa unor fapte imposibile. Primul, adică tortura ca atare, nu îl implică neapărat pe cel de al doilea, dar poate contribui în sensul respectiv, în măsura în care efectele lui se adaugă motivaţilor mai puternice care pot favoriza un anumit gen  e mărturii.

 

10. Adolf Hitler

 

La momentul oportun, vom reveni asupra anumitor declaraţii făcute în cadrul proceselor pentru crime de război. Până atunci, vom menţiona câteva remarci atribuite naziştilor de rang foarte înalt. La 17 aprilie 1943, Hitler l-a întâlnit pe amiralul Horthy, la castelul Klessheim. Cu această ocazie, cancelarul german ar fi criticat politica de clemenţă a lui Horthy, cu privire la jidani, explicându-i, se spune, că în Polonia lucrurile se petrec cu totul altfel:

„Jidanii care nu voiau să muncească erau împuşcaţi. Dacă nu puteau munci (…), trebuiau trataţi ca bacilii de tuberculoză, prin intermediul cărora pot fi contaminate corpurile sănătoase. Dacă ne gândim că până şi creaturile inocente ale naturii, precum iepurii sau iezii trebuie ucişi dacă au contractat o boală cu care riscă să îşi infecteze semenii, nu este vorba de nici o cruzime“.

Dovada că Hitler ar fi pronunţat aceste cuvinte este stenograma făcută atunci de către Paul Otto Schmidt, interpretul lui, care a depus mărturie în faţa T.M.I.-ului. Bineînţeles, Paul Otto Schmidt participa adesea la acest gen de întâlniri şi totdeauna lua note. În faţa tribunalului, el a declarat că aceste cuvinte sunt autentice, fiind notate de el însuşi. Totuşi, într-o carte publicată după aceea, Schmidt recunoaşte că deşi a fost prezent la întâlnirea cu Horthy, acesta a insistat ca el să părăsească încăperea respectivă³⁶. O altă declaraţie, despre care se face mult caz, figurează în Testamentul politic al lui Hitler:

„În privinţa asta, nu vreau să las nici un fel de îndoială: dacă popoarele Europei vor fi din nou considerate simple pachete de acţiuni de către conspiraţia banului şi a finanţelor, vom face ca acest popor, adică jidanii, să suporte consecinţa de a fi fost veritabilul vinovat al acestei lupte funeste. Vreau ca aceasta să fie clar pentru toată lumea: de data asta, nu numai milioanele de bărbaţi adulţi îşi vor găsi moartea, nu numai sutele de mii de femei şi de copii, bombardaţi şi arşi de vii în oraşe, vor muri, ci şi adevăraţii vinovaţi, care îşi vor plăti greşeala, deşi prin mijloace mai umane decât războiul“.

Această declaraţie este adesea interpretată ca o mărturisire a exterminărilor, deşi semnificaţia ei este cel puţin ambiguă. Apare foarte clar că ispăşirea de care este vorba trebuie să se realizeze prin „mijloace mai umane decât războiul“. Jidanii din Europa dominată de Hitler îşi pierduseră bunurile şi poziţiile lor, aceasta fiind probabil interpretarea corectă a frazei de mai sus.

Pierderea bunurilor materiale şi a unei poziţii dominante poate să pară o ispăşire inadecvată în raport cu ceea ce le reproşează el jidanilor. Se ştie, însă, că, în momentul când părăsesc scena publică, oamenilor politici le place să exagereze importanţa acţiunii lor. Există, însă, şi posibilitatea ca textul testamentului să fi fost denaturat, întrucât descoperirea lui de către autorităţile britanice şi americane nu a fost anunţată decât la 29 decembrie 1945, singura pagină semnată de mâna cancelarului fiind cea de pe urmă. Maşina de scris şi hârtia utilizată de secretariatul lui Hitler ar fi fost suficiente pentru a provoca o alterare indetectabilă³⁷.

 

11. Heinrich Himmler

 

Se vorbeşte despre un discurs al lui Himmler, pe care acesta l-ar fi pronunţat la Posen (Poznan), în 1943. Reproducem mai jos traducerea părţii care ne interesează, aşa cum figurează ea în volumele T.M.N. În anumite cazuri, vom da şi termenii originali, în germană. Iată, deci, partea aleasă de noi din presupusul discurs al lui Himmler:

„Cu toată sinceritatea şi încrederea, voi aborda aici, în faţa dumneavoastră, un capitol foarte penibil. Trebuie să-l abordăm între noi, cu toată francheţea, deşi nu vom vorbi niciodată despre asta în public, după cum, la 30 iunie 1934, fără să vorbim, nu am ezitat să ne îndeplinim datoria de a pune la zid şi a-i executa pe camarazii care se rătăciseră. Nu vom vorbi nici despre asta. (…) Ajungem la evacuarea jidanilor (die Judenevakuierung), la eliminarea (Ausrottun) poporului jidănesc. Este genul de lucruri despre care se vorbeşte uşor. — «Poporul jidănesc va fi eliminat (ausgerottet)», va spune primul venit dintre camarazii de partid; «Bineînţeles, eliminarea (Auschaltung) jidanilor este în programul nostru, ceea ce şi facem». Iată, însă, că vin peste noi 80 de milioane de bravi germani, fiecare în braţe cu jidanul lui bun. De acord, ceilalţi sunt nişte canalii, dar acesta este un jidan foarte bun. Dintre cei care vorbesc astfel, nici unul nu a privit lucrurile mai de aproape, nimeni nu vorbeşte din experienţă.

Cei mai mulţi dintre dumneavoastră ştiu ce înseamnă o sută de cadavre alungite unul lângă altul, sau cinci sute de cadavre, sau o mie de cadavre. O ştim pentru că am îndurat-o, ceea ce ne-a oţelit, fără ca pentru asta să încetăm de a fi oameni de bine, mai puţin în cazul excepţiilor cauzate de slăbiciunile omeneşti. Aceasta este o pagină faimoasă din istoria noastră, care nu a fost scrisă şi nici nu va fi scrisă vreodată, căci ştim cât ne-ar costa astăzi, când în fiecare oraş, în mijlocul bombardamentelor, greutăţilor şi privaţiunilor de război, îi avem încă pe aceşti sabotori clandestini, agitatori, provocatori şi instigatori, care sunt jidanii.

Fără îndoială, astăzi suntem la nivelul anilor 1916-1917, când jidanii încă erau încorporaţi în poporul german. Le-am confiscat bogăţiile pe care le posedau. După cum trebuia, am dat ordinul strict, executat de către generalul Pohl, ca aceste bogăţii să fie integral vărsate Reichului. Nu am oprit nimic pentru noi. […] Avem dreptul moral, avem datoria faţă de germani să distrugem acest popor (dieses Volk umzubringen) care voia să ne distrugă. Totodată, nu avem dreptul să ne îmbogăţim, nici măcar cu o blană, cu un ceas, o marcă, o ţigaretă sau orice altceva. Sub pretext de a extermina (ausrotten) un bacil, nu vrem ca în final să ne infectăm noi înşine şi să murim de asta. (…) Acolo unde se vor forma, îi vom cauteriza împreună“³⁸.

Dovada că Himmler ar fi pronunţat aceste cuvinte este foarte slabă. Presupusul text al discursului lui Himmler face parte din documentul PS-1919 şi se întinde pe 63 de pagini în volumele T.M.I. Pasajul citat ocupă o pagină şi jumătate, cam la jumătatea textului, sub titlul „Evacuarea jidanilor“.

Manuscrisul discursului nu poartă nici o semnătură, nici o menţiune. Conform prezentării care însoţeşte documentul procesului, discursul ar fi fost găsit în dosarele lui Rosenberg, ministrul Estului ocupat. El a fost prezentat ca dovadă în faţa TMI-ului, ca făcând parte din documentul PS-1919. In cursul procesului, nu s-a precizat unde anume ar fi fost găsit acest document şi nimeni nu l-a interogat pe Rosenberg în această chestiune.

Rosenberg a fost interogat despre un alt document, PS-3428, despre care vom spune câteva cuvinte mai încolo, care, de asemenea, ar fi fost găsite în dosarele sale³⁹. Faptul, însă, a fost dezminţit de Rosenberg. În plus, se afirmă că, cu ocazia procesului nr. 11, „dosarele lui Rosenberg fură din nou luate la bani mărunţi, descoperindu-se 44 de discuri conţinând înregistrările fonografice ale discursului ţinut de Himmler la Posen, la 4 octombrie 1943“⁴⁰.

Discurile sunt socotite a fi documentul NO-5909 şi au fost admise cu titlul de dovadă în timpul depoziţiei acuzatului Gottlob Berger, general S.S., fost şef al departamentului administrativ S.S., ofiţer de legătură personal al lui Himmler cu Ministerul pentru Est, al lui Rosenberg, responsabil cu afacerile prizonierilor de război, către sfârşitul acestuia. Interogat de procuror, Berger a declarat că nu a ştiut nimic despre programul de exterminare şi că, într-adevăr, Himmler pronunţase un „interminabil“ discurs la Posen, în 1943, în faţa unui public compus din înalţi demnitari nazişti,dintre care făcea parte şi el însuşi. Totuşi, el a contestat că documentul PS-1919 este o transcriere exactă a discursului, întrucât el îşi amintea că o parte din discurs tratase despre anumiţi şefi S.S. belgieni şi olandezi, prezenţi la reuniune. Iată ce a declarat Gottlob Berger:

„Aceasta lipseşte din transcriere. Pot spune cu toată certitudinea că el nu a vorbit de Ausrottung cu privire la jidani, reuniunea respectivă fiind consacrată aplanării şi reglării tensiunilor dintre Waffen S.S. şi poliţie“⁴¹.

Cu ocazia contrainterogatoriului, procurorul Petersen a dispus ascultarea înregistrării fonografice a primelor rânduri ale discursului presupus. Berger a contestat, însă, că ar fi vocea lui Himmler. Apoi, după o a doua ascultare a aceluiaşi fragment, el a declarat că, totuşi, „ar putea fi vocea lui Himmler“. Discurile au fost admise ca dovadă. Alte extrase, inclusiv cel de mai sus, tratând despre evacuarea jidanilor, fură ascultate de tribunal, fără ca Berger să mai fie interogat cu privire la autenticitatea vocii şi fiind lăsat să plece imediat după terminarea audiţiei discurilor. Tribunalul a manifestat oarecare reticenţă în acceptarea acestor discuri ca dovezi:

„Preşedintele Powers: Consider că, la prima vedere, avem destule elemente care justifică admiterea acestui document cu titlu de dovadă. Dimpotrivă, nu este dovedit că acest discurs a fost pronunţat la Poznan sau într-un alt loc. Discurile sunt admise ca dovadă, dar numai în sensul de indicaţie a atitudinii generale a lui Himmler“.

Singura dovadă „la prima vedere“, privind autenticitatea vocii (într-un singur loc al discursului), a fost, pe cât îmi dau seama, declaraţia lui Berger după care vocea, în acel loc, „ar fi putut fi a lui Himmler.

În ceea ce ne priveşte, acuzarea nu a dovedit întru nimic că vocea respectivă a fost cu adevărat a lui Himmler, nici că discursul de la Posen, care trata subiecte delicate, ar fi fost înregistrat pe disc. De aceea, autenticitatea acestor înregistrări, care nici măcar nu a făcut obiectul unei discuţii, nu a fost demonstrată.

Probabil că nu există nici o înregistrare presupusă a conţine observaţiile lui Himmler privind „evacuarea jidanilor“. Pe câte ştiu, în iureşul propagandistic din jurul afacerii Eichmann, nici o înregistrare de acest gen nu a ieşit la lumină. Reitlinger pretinde că există „o înregistrare parţială, pe fonograf“, a discursului de la Posen, fără să ne spună, însă, care parte există⁴². Nu am dus cercetarea asta mai departe, întrucât chiar dacă înregistrările ar fi disponibile, nu aş fi calificat pentru a le evalua.

Amintesc, însă, că aceste înregistrări, descoperite târziu, în dosarele unui mort, au fost admise ca dovezi în timpul „procesului“, mai exact circul lui Kempner, pe care analiza noastră l-a discreditat total, pe bază de cu totul alte elemente. Pare foarte bizar că Himmler ar fi aprobat înregistrarea unui discurs conţinând lucruri despre care el „nu va vorbi niciodată (…) în public“ şi apoi că, în ciuda faptului că el era şef peste Gestapo, aceste înregistrări au ajuns chiar în mâna lui Rosenberg, rivalul său politic.

Ţinând cont de aceste consideraţii şi de faptul că este greu de admis că Himmler ar fi ocupat timpul atâtor şefi S.S. pronunţând presupusul text al documentului PS-1919 (o discuţie generală despre război), suntem siguri că ne găsim în faţa unui alt fals. Se poate, însă, ca unele părţi din presupusul discurs să fie autentice, anumite fragmente au fost poate pronunţate în discursul de la Posen sau cu alte ocazii. Cu ocazia procesului nr. 4, Pohl a declarat că a asistat la discursul din Posen (ceea ce este probabil adevărat) şi că Himmler formulase câteva remarci cu privire la exterminarea jidanilor. Totuşi, argumentul principal al lui Pohl a fost rizibil.

Am văzut că strategia de bază a lui Pohl consta în exploatarea faptului că acuzaţiile de exterminare fuseseră lansate contra Gestapo-R.S.H.A., folosind tot ceea ce îl putea disculpa de domeniul exterminărilor, de exemplu depoziţia lui Hess. După cum am văzut, strategia sa de apărare era pe aceeaşi logică de bază a tuturor acuzaţilor, cu singura excepţie a lui Göring.

Astfel, mărturia lui Pohl despre discursul de la Posen intervine într-un anumit context, discursul respectiv fiind prezentat de el drept primul element de informaţie pe care l-ar fi avut, cu privire la exterminări. În alţi termeni, exterminările ar fi fost atât de îndepărtate de funcţiile sale oficiale, încât i-a trebuit o declaraţie a lui Himmler pentru a lua cunoştinţă. Bineînţeles, el a declarat în faţa tribunalului că puţin după aceea protestase pe lângă Himmler, care i-ar fi răspuns că nu aceasta este „treaba lui“. Pohl întorcea în folosul său tot ceea ce curtea admitea ca un fapt sigur⁴³.

Înainte de a încheia chestiunea discursului de la Posen, iată, însă, şi un argument secundar. Se poate admite autenticitatea textului, dar arăta că prin „Ausrottung“ Himmler vorbea pur şi simplu despre „dezrădăcinare“ sau o altă formă de eliminare, mai puţin radicală decât asasinatul.

Baza acestui argument constă în faptul că, în text, Ausrottung este un echivalent de Judenevakuierung şi de Ausschaltung. Cadavrele despre care se vorbeşte pot fi uşor asimilate ca fiind acelea ale victimelor germane ale bombardamentelor teroriste aliate, despre care naziştii pretindeau adesea că cei vinovaţi sunt jidanii.

Pe de altă parte, dacă discursul este autentic, putem nota că Himmler considera un drept şi o datorie dieses Volk umzubringen, iar comparaţia cu epuraţia sângeroasă din 1934 pare să justifice considerarea expresiei Ausrottung în sensul de exterminare. De aceea, deşi un astfel de argument ar putea fi avansat, el nu ar fi prea solid.

Concluzia este că cerându-ni-se să credem în autenticitatea acestui text-discurs, mi se cere în fapt să avem încredere în Kempner.

 

12. Josef Goebbels

 

The Goebbels Diaries conţine o serie de observaţii şi de remarci. „Nota editorului“ ne explică, însă, că „jurnalul a fost dactilografiat pe o foarte frumoasă hârtie filigranată“, apoi „trecu prin mai multe mâini înainte de a ajunge, finalmente, în cele ale lui Frank E. Masson“. De aceea, deşi într-un fel sau altul se poate dovedi autenticitatea de ansamblu a jurnalului, autenticitatea întregului manuscris nu este de loc sigură.

Ediţia originală a acestor Diaries conţine chiar o declaraţie a guvernului american, care „nu certifică, nici nu respinge autenticitatea manuscrisului“. Wilfred von Oven, fost funcţionar în ministerul lui Goebbels, a devenit, după război, la Buenos Aires, directorul revistei „de dreapta“ La Plata, în limba germană, făcându-se cunoscut ca un partizan de o ardentă curiozitate a autenticităţii Goebbels Diaries. Impresia produsă de comentariile lui este, însă, de-a dreptul opusă. De exemplu, el ne spune că a) jurnalul a fost dictat consilierului (Regierungsrat) Otte, pe bază de note manuscrise, care, apoi, au fost distruse. Otte le dactilografia cu o maşină de scris specială, ale cărei caractere aveau aproape un centimetru înălţime, maşină utilizată pentru textele lui Goebbels, când acesta rostea un discurs. b) Conform ordinelor lui Goebbels, Oven „l-a observat adesea“ pe Otte care ardea paginile manuscrise „cât se poate de meticulos şi cu grijă“, către sfârşitul războiului, după ce le microfilmase.

Motivul acestei ultime operaţii, după cum Goebbels i l-a explicat lui Oven şi a scris în jurnal la data de 18 aprilie 1945 (publicat la Buenos Aires în 1948-1949), era că Goebbels „supraveghease vreme de luni de zile ca secretul şi comoara lui, rezultatul unei cariere politice de peste douăzeci de ani, să fie păstrat pentru posteritate şi să nu cadă în mâini neautorizate“.

Istoria cam bizară povestită de Oven lămureşte întrucâtva aluzia din Introducerea lui Louis P. Lochner la Diaries, cu privire la o maşină de scris puţin obişnuită. Dacă cele spuse de Oven sunt adevărate, este posibil ca persoane necunoscute să fi obţinut maşina de scris specială, un facsimil sau un joc de microfilme, fabricându-ne, apoi, un text. Este aproape imposibil de crezut că jurnalul lui Goebbels a fost, într-adevăr, transcris aşa cum susţine Oven^44a.

 

NOTE

31. BELGION, p. 80-81.
32. Opera lui Ţurcanu, Piteşti, Gherla, Aiud, penitenciarizarea socialului, educația şoatică, şcoala, presa, ne-au dezvrednicit cu o sfântă schimbare excremenţială la faţă. Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi, spunea Omul din Mărţişor. Poezie argheziană sau povestea cu albina şi musca? Făcând Dumnezeu albina şi văzând că e bine, s-a încruntat întru acestea Satana şi ne-a blagoslovit cu musca, instrumentul multor schimbări excremenţiale la faţă. (N.T.).
33. BARDECHE, p. 12; DAVIDSON, pp. 44-47, 51.
34. Eichmann, şedinţa 75, U1. Cu privire la măsurile incredibil de fanatice, luate pentru izolarea lui Eichmann de lumea exterioară, pe timpul detenţiei în Israel, vedeţi Jewish Chronicle din Londra, 2 sept. 1960, p. 15.
35. Soljeniţîn a făcut descrierea finală a evoluţiei „procesului“ politic comunist. De asemenea, se poate vedea CONQUEST, pp. 82-147.
36. REITLINGER, p. 450-452 ; HILBERG, p. 524; SCHMIDT, p. 248.
37. Ultima pagină a Testamentului reprodus de TREVOR-ROPER, p. 180. Descoperirea şi textul Testamentului sunt semnalate de New York Times, 30 dec. 1945, p. 1; 31 dec. 1945, p. 1, 6. Testamentul figurează, de asemenea, în SHIRER (1947), pp. 180-181.
38. Ps-1919 în TMI, vol. XXIX, p.110-173 (în germană). Extras din versiunea engleză, T.M.N. vol. 13, pp. 318-327.
39. T.M.I., vol. 11, p. 567.
40. TMN, vol. 13, p. 318.
41. T.M.N., vol. 13, pp.457-487.
42. REITLINGER, p. 317.
43. T.M.N., vol. 5, pp. 666, 675.
44. LOCHNER, pp. VIII, 126, 138, 147 sqq., 241. Remarcile lui Oven se găsesc în Nation Europa, apr. 1975, pp. 53-56.
45. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 324-335. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)