Incorect Politic
Noiembrie 21, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (31)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29 și 30

6. Adolf Eichmann

 

Procesul Eichmann merită şi el să fie examinat. Reamintim că Eichmann a fost răpit banditeşte la Buenos Aires, în mai 1960, de către spioni izraelieni. Apoi, Eichmann a fost expediat în Israel, unde a devenit victima unui „proces“ care avea să bată toate recordurile de ilegalitate, întrucât statul care regiza sinistra înscenare judiciară nici măcar nu existase la data săvârşiri sau nesăvârşirii pretinselor fapte.

Dezbaterile ilegale au început la Ierusalim, la 11 aprilie 1961. Tribunalul jidănesc a pronunţat pedeapsa cu moartea la 31 mai 1962. Pentru a determina strategia apărării lui Eichmann, să vedem mai întâi care era situaţia lui înaintea procesului, cum ar fi fost ea calificată de un avocat. În fond era vorba de situaţia politică a unei ţări, Israelul, care luase decizia punerii în scenă a unui proces spectacol.

Capturându-l pe Eichmann, Israelul călcase în picioare suveranitatea Argentinei. Din punctul de vedere al avocatului, singura speranţă de a obţine un verdict favorabil (o pedeapsă cu închisoarea, care putea fi, apoi, comutată) depindea de opinia publică mondială, care ar fi putut incita Israelul să îşi tempereze aroganţa printr-un gest de clemenţă.

Totuşi, eventualitatea unei astfel de sentinţe depindea de strategia apărării, care trebuia să se menţină în limitele politice posibile, acceptabile pentru tribunal. Ca şi la procesele de la Nürnberg, nu se punea problema negării programului de exterminări, aceasta fiind în afara oricărei strategii posibile pentru apărare. Aşa stând lucrurile, ca şi în cazul proceselor din Germania, singura apărare posibilă pentru Eichmann era negarea oricărei vinovăţii personale.

Eichmann a admis existenţa unui program de exterminare, iar prima ediţie a cărţii lui Reitlinger fu acceptată de cele două părţi ca descriere aproximativă a ceea ce se petrecuse. Esenţialul apărării lui Eichmann consta în aceea că el ar fi organizat pur şi simplu convoaie de jidani, conform ordinelor drastice, care nu puteau fi încălcate. Dintr-un anumit punct de vedere, apărarea lui fu încoronată de succes, întrucât portretul pe care şi l-a făcut el însuşi, conform adevărului, de altfel, ca simplă „curea de transmisie în cadrul maşinii“ a fost mai mult sau mai puţin acceptat de toţi cei care i-au studiat procesul (vedeţi, de exemplu, cartea lui Hannah Arendt^a).

Totuşi, practic, Eichmann şi-a atribuit un rol puţintel mai important decât o simplă „curea de transmisie“. Un aspect oarecum secundar al mărturiei sale arată pretenţia lui că el, Eichmann, făcuse tot ceea ce o persoană de un rang atât de modest, ca al lui, ar fi putut face pentru sabotarea programului de exterminare. Din acest punct de vedere, el a deviat semnificaţia multor documente utilizate pe parcursul procesului său.

Un foarte bun exemplu este comentariul lui Eichmann pe două documente precise. Primul dintre acestea datează din 24 septembrie 1941, fiind o scrisoare a comandantului unui lagăr de reinstalare din Lodz, care deplângea supraaglomerarea lagărului condus de el, din cauza enormelor convoaie de jidani, pe care nu avea unde să îi găzduiască: „Sunt pus în faţa faptului împlinit, ca să spun aşa, să absorb cât mai repede posibil încă 20.000 de jidani în ghetou, plus încă cinci mii de ţigani“.

Scrisoarea este adresată şefului local al guvernământului (polonez, N.T.). Al doilea document este o scrisoare a aceluiaşi şef local, datată 9 octombrie 1941, prin care transmitea la Berlin plângerea primită, adăugând că Eichmann procedase ca un „negustor de vite“ trimiţând acest convoi la Lodz fără să fie autorizat, deşi pretinde că ar fi fost. În depoziţia sa de la Ierusalim, Eichman a susţinut că aceste plângeri erau justificate, întrucât, efectiv, trimisese jidani la Lodz, fără nici o autorizaţie în acest sens. A făcut-o însă, afirma el, întrucât nu erau decât două locuri posibile unde i-ar fi putut trimite pe cei 20.000 de jidani: fie la „Est“, unde, spune el, ar fi trebuit să îi trimită, fie la Lodz. Întrucât, însă, după el şi, mai ales, după acuzare, la „Est“ se petrecea exterminarea, a ales Lodz-ul, unde nu se făceau exterminări la vremea respectivă.

Aşadar el nu era de acord cu exterminările, făcând tot ceea ce funcţia lui modestă îi permitea, pentru a le împiedica, trimiţând convoiul respectiv la Lodz pentru a prelungi viaţa celor 20.000 de jidani²¹. De asemenea, acelaşi aspect al strategiei apărării lui Eichmann este ilustrat de depoziţia sa cu privire la propunerea de troc din 1944, „camioane contra jidanilor maghiari“. Natural, el prezentă eforturile germane de a se ajunge la un târg, în această problemă, ca datorate într-o largă măsură iniţiativei lui, motivată, bineînţeles, de dorinţa de a-i salva pe jidani²².

Subliniem, însă, că interogatoriile şi contrainterogatoriile lui Eichmann, de către procurori, nu vizau ceea ce se petrecuse pe timpul războiului. Acuzarea căuta să îl oblige pe Eichmann să repete în faţa „tribunalului“ ceea ce se pretindea că ar fi spus anchetatorilor izraelieni în anul de detenţie dinaintea procesului. De asemenea, acuzarea ar fi vrut să-l audă spunând în faţa „tribunalului“ ceea ce se credea că ar fi spus în Argentina, în 1957, unui anumit Sassen.

Conform depoziţiei sale, Eichmann îl întâlnise pe Sassen în 1955, la Buenos Aires. Pe atunci, Eichmann era un om uitat de mulţi, nu însă şi în anumite cercuri restrânse. Relaţiile dintre Eichmann şi Sassen ajunseră în final la proiectul editării unei cărţi despre persecutarea jidovilor în timpul războiului. Cartea pe care Sassen urma să o termine şi să o lanseze urma să fie scrisă pe baza şedinţelor înregistrate pe bandă magnetică, constând în întrebări şi răspunsuri cu Eichmann.

După mărturia acestuia de pe urmă, forma de lucru prevăzută iniţial nu a putut fi menţinută: „punându-mi-se aceste întrebări, eu trebuia să răspund, din când în când, fie că nu îmi aminteam, fie că nu ştiam; a devenit, însă, repede evident că nu aceasta era cea mai bună metodă de a scrie o carte (…) şi atunci am convenit că important era nu ceea ce îmi aminteam, ci relatarea evenimentelor aşa cum s-au petrecut ele; apoi am vorbit despre licenţele poetice, de acelea consimţite ziariştilor şi altor autori, care ne dau dreptul să descriem evenimente; chiar dacă nu îmi aminteam anumite detalii, esenţialul ce rămânea era o descriere a evenimentelor aşa cum au avut ele loc, iar în final este ceea ce de fapt a fost retranscris. (Sassen) mi-a cerut să spun ceva despre fiecare punct, pentru a se obţine cantitatea necesară. (…) De asemenea, s-a convenit că Sassen va aranja, apoi, totul sub forma unei cărţi şi că amândoi vom fi coautorii acesteia.

În final, materialul de care dispunea Sassen fu publicat de magazinul Life, în toamna lui 1960. Este, deci, clar că obiectul şedinţelor de lucru Sassen-Eichmann era producerea unei cărţi, care, dacă nu ar fi avut vreo valoare istorică, urma să aibă, cel puţin, una comercială. În orice caz, deşi Eichmann conta pe recuperarea unei părţi din profit, mărturia lui nu precizează speranţele financiare nutrite de Eichmann şi Sassen.

Sassen a transcris anumite benzi magnetice sub o formă dactilografiată, iar Eichmann adăugă cu mâna comentarii şi corecturi pe margine. De asemenea, Eichmann a redactat 83 de pagini în manuscris. După apariţia articolelor din Life, acuzarea obţinu de la Sassen o fotocopie a documentului de 300 de pagini dactilografiate, cu comentariile lor marginale, pare-se de mâna lui Eichmann, document socotit a fi transcrierea a 62 din cele 67 de şedinţe înregistrate.

Tot atunci, ea a obţinut şi fotocopia celor 83 de pagini, presupuse a fi fost scrise de mâna lui Eichmann. Bineînţeles, documentele originale nu au fost furnizate, ceea ce a lăsat deschisă posibilitatea unor alterări şi schimbări, mai ales în ceea ce priveşte documentul de 300 de pagini. În legătură cu benzile magnetice originale, parchetul a emis următorul comentariu:

„Nu ştim nimic despre aceste benzi. Nu ştim dacă persoanele care au luat parte la această conversaţie au păstrat banda sau dacă aceasta a fost ştearsă şi reutilizată pentru alte înregistrări“.

Apărarea a contestat autenticitatea documentelor, arătând că cea mai mare parte a corecturilor marginale nu fuseseră incluse în document şi cerând ca Sassen însuşi să vină pentru a depune mărturie în faţa tribunalului, cu care ocazie s-ar putea dovedi că el a modificat şi deformat ceea ce spusese acuzatul, pentru a-şi îndeplini, astfel, propriile sale scopuri. El (Sassen) a vrut să producă o carte de propagandă. Putem dovedi cum şi în ce fel acesta a deformat spusele (lui Eichmann).

Acuzarea a asigurat tribunalul că dacă Sassen vine în Israel, va fi judecat pentru apartenenţă la organizaţia S.S. Tribunalul a decis să accepte cele 83 de pagini redactate de mâna lui Eichmann. Acuzarea, însă, descoperi curând că ele nu conţineau nimic care ar fi putut fi utilizat, fiind nevoită să facă o nouă ofertă tribunalului, deşi procesul era destul de avansat.

Ea manevră astfel încât tribunalul acceptă, ca „dovezi“, unele extrase din documentul dactilografiat, care conţinea o serie de corecturi şi adaosuri manuscrise.

Magazinul Life, care primise, aparent, aceleaşi texte de la Sassen, consideră toate acestea ca absolut autentice²³.

Terminăm scurtul examen al procesului Eichmann raportând reacţia acestuia la alegaţia, foarte răspândită, după care, la sfârşitul războiului, el ar fi declarat că „ştiind că cinci sau şase milioane de jidani ar fi fost ucişi, coboară bucuros în mormânt“. Eichmann declară că, într-adevăr, făcuse cândva o astfel de remarcă sarcastică şi dezagreabilă, către cei din echipa lui, dar că nu era vorba de „jidani“, ci de „inamici ai Reichului“, adică soldaţi inamici, mai ales ruşi. Strategia de apărare a lui Eichmann nu implica contestarea realităţii programului general de exterminare. El a insistat chiar asupra faptului că nu era nicicum în măsură să cunoască numărul aproximativ al jidanilor ucişi sau morţi de moartea lor, în ciuda remarcilor care i se atribuiau în chestiunea jidănească (de exemplu, depoziţia lui Hötl), care erau false²⁴.

 

7. Procesele din Germania de Vest

 

Procesele de după război, din Germania de Vest, nu au prea mare importanţă întrucât nu au adus noutăţi documentare semnificative. În general, este vorba de depoziţiile unor oameni puţin cunoscuţi. Pe de altă parte, după cum am spus, legislaţia germană nu permite studiul acestor depoziţii (a se vedea, de exemplu, anexele II şi III din Mitul de la Auschwitz, de Wilhelm Stäglich).

Vom spune, totuşi, câteva cuvinte, pe baza studiului „procesului Auschwitz“ de la Frankfurt, 1963-1965. Seria de procese pentru crime de război, între care procesul Auschwitz fu cel mai important, a fost organizată din motive politice, ca urmare a publicităţii isterice declanşate de răpirea banditească a lui Adolf Eichmann. Una dintre victime fu Richard Baer, succesor al lui Hess şi ultimul comandant de la Auschwitz, arestat la 20 decembrie 1960, lângă Hamburg, unde lucra ca tăietor de lemne. Baer a fost închis şi interogat în închisoare şi se spune că ar fi declarat cu insistenţă că la Auschwitz nu au existat nici un fel de camere de gazare.

Orice ar fi declarat, însă, Baer nu a trăit destul pentru a asista la proces, murind în vârstă de 51 de ani, la 17 iunie 1963, aparent de o boală circulatorie. Întrucât soţia lui a declarat că Baer era în perfectă sănătate când a fost arestat, moartea lui trebuie considerată ca suspectă²⁵.

Când procesul s-a deschis finalmente la Frankfurt, în decembrie 1963, principalul acuzat fu Robert K. L. Mulka, fost căpitan S.S., care a servit o vreme ca adjunct al lui Hess, la Auschwitz.

Pentru rolul său la Auschwitz, Mulka fusese deja judecat şi condamnat, imediat după război, precum cei mai mulţi dintre ceilalţi douăzeci şi unu de coacuzaţi în procesul Auschwitz, care, toţi, erau judecaţi a doua oară, pentru aceleaşi acuzaţii, încălcându-se principiul non bis in idem. Bineînţeles, tribunalul nu ignora în totalitate chestiunile de legalitate.

De aceea şi-a dat silinţa să explice că guvernul din Bonn se consideră succesorul legal al celui de-Al Treilea Reich, fiind competent să judece persoanele care ar fi încălcat legile în vigoare în Germania, pe timpul războiului. Uciderea jidanilor fusese, desigur, ilegală în Germania nazistă, din care cauză majoritatea acuzaţilor erau inculpaţi chiar pentru această vină. Cât despre a şti dacă organizarea acestui proces a fost normală, oportună şi rezonabilă, cel mai bun lucru este să cităm chiar opinia tribunalului din Frankfurt, cu privire la acest proces:

„(…) Totuşi, această demonstraţie a culpabilităţii a pus tribunalul în faţa unor sarcini extrem de dificile. Pentru reconstituirea acţiunilor acuzaţilor, în afara câtorva documente foarte firave, tribunalul dispunea, aproape exclusiv, numai de mărturii. Din experienţă criminologică, se ştie, însă, că mărturiile nu constituie cel mai bun mijloc de a dovedi ceva.

Lucrul este şi mai valabil în cazul depoziţiilor unor martori despre evenimente observate de ei acum douăzeci de ani sau mai bine, în mijlocul unor nenorociri şi dificultăţi inexprimabile. Chiar martorul ideal, care nu vrea să spună decât purul adevăr şi care îşi stoarce memoria, după douăzeci de ani va avea dificultăţi să-şi amintească ceva cu precizie, riscând să proiecteze asupra altor persoane lucruri pe care le-a trăit cu adevărat, sau de a considera ca experienţe personale lucruri pe care alţii, din mediul respectiv, i le-au descris cu forţă sugestivă. Pe această pantă, în legătură cu ceea ce a trăit, el riscă să confunde timpurile şi locurile.

Desigur, faptul de a-i interoga pe martori astăzi despre ceea ce au trăit, cu toate detaliile respective, este un lucru dureros şi penibil pentru ei. Ar însemna să le cerem prea mult astăzi, după douăzeci de ani, ca martorii să-şi amintească precis şi riguros când, unde, cum şi în ce fel, cineva a făcut una sau alta.

Acesta este motivul pentru care martorii şi-au exprimat în repetate rânduri mirarea că li se cere să reproducă cu o astfel de precizie evenimente învechite. Este de la sine înţeles şi de datoria apărării să ne informăm cu privire la aceste detalii.

Nu ar fi absolut nedrept dacă am imputa apărării intenţia de a-i face pe martori să arate cât pot fi de ridicoli. Dimpotrivă, se cuvine să ne reprezentăm infinita minuţiozitate cu care se procedează astăzi într-un proces penal; cum se face că de la piesele mărunte ale mozaicului se reconstituie imaginea veritabilă a evenimentelor din clipa crimei. Tribunalul dispune în primul rând de cadavru, de protocolul de autopsie, de rapoartele de expertiză asupra cauzelor care au antrenat moartea, de ziua când s-a produs aceasta şi de mobilul care a determinat moartea persoanei în chestiune.

Dispunem de arma crimei, de amprentele digitale care identifică vinovatul, dispunem de urmele paşilor lăsate de el când a pătruns în casa victimei. Suntem în prezenţa multor altor detalii care procură tribunalului convingerea de neclintit că acest om a fost ucis de un vinovat identificat.

Toate acestea ne-au lipsit în cadrul procesului de faţă. Pentru diferitele crime, nu avem nici un indice absolut. Nu avem decât depoziţiile martorilor. În plus, acestor depoziţii le lipseşte precizia presupusă de un proces penal. Astfel, când întrebăm martorii în care an şi în care lună a fost comis cutare act, o facem numai din nevoia unei indispensabile exigenţe în căutarea adevărului. S-a întâmplat ca aceste date să fie pentru tribunal singurul indiciu pentru a verifica dacă evenimentul descris de martori s-a produs în felul descris de aceştia, dacă nu cumva martorii au fost victimele unor erori sau confuzii de persoane.

Tribunalul şi-a dat seama că, pentru aceşti oameni, povestirea minuţioasă a lucrurilor trăite cândva, în mediu concentraţionar, fără să dispună de un calendar, de un ceas, de mijloacele cele mai primitive de reperaj, a fost o probă extraordinară.

Totuşi, tribunalul trebuie să poată stabili dacă cutare acuzat a comis cu adevărat o crimă, unde şi când a comis-o, căci asta ne cere codul penal. Orice altă perspectivă i-am atribui, suntem în faţa unui veritabil proces penal. Tribunalul nu poate să îşi dea sentinţa decât conform legilor pe care a jurat să le respecte şi aceste legi ne obligă, subiectiv şi obiectiv, la stricta demonstraţie a vinovăţiei fiecărui acuzat în parte.

Faptul că cerem prea mult martorilor demonstrează imensa dificultate de a stabili evenimente concrete, pe baze solide, după douăzeci de ani. Am văzut martori care, la prima vedere, erau atât de demni de crezare încât tribunalul a lansat mandate de arestare pe baza depoziţiilor lor.

Examinând, însă, mai atent depoziţiile martorilor, în cursul multor ore de deliberări, a trebuit să recunoaştem că depoziţiile lor nu erau absolut solide şi nu puteau corespunde pe de-a-ntregul adevărului. Acesta este motivul pentru care a trebuit să aprofundăm întrebările pe problema împrejurărilor temporale, să verificăm pe documente dacă acuzatul pus în cauză de un martor a fost sau nu la Auschwitz în perioada respectivă, dacă a avut sau nu posibilitatea de a comite actul de care este acuzat, dacă nu, cumva, martorul a pus acest act pe seama unei alte persoane.

Dat fiind caracterul nesigur al mărturiilor, tribunalul a fost obligat să controleze foarte de aproape depoziţiile. Vorbesc numai de martorii pe care tribunalul i-a acceptat cu deplină încredere în bunele lor dispoziţii cu privire la adevăr, adevărul subiectiv şi obiectiv. Acum câteva săptămâni am putut citi în ziare că un membru al lagărului din Buchenwald a fost condamnat pentru asasinarea unui deţinut, despre care se ştie, astăzi, că este în viaţă şi că nu a fost asasinat. Astfel de exemple trebuie să ne dea de gândit.

Este vorba de exemple de erori judiciare care nu contribuie nici la întărirea securităţii oferite de legi, nici la consolidarea încrederii generale în drept. Acesta este motivul pentru care tribunalul a evitat tot ceea ce ar fi putut semăna cu o decizie sumară.

Tribunalul a controlat cu cea mai mare grijă şi seriozitate fiecare dintre depoziţiile fiecărui martor, din care cauză nu s-a putut pronunţa cu privire la o serie de capete de acuzare, întrucât condiţiile de certitudine pentru o astfel de decizie nu au putut fi reunite. De altfel, condiţiile de control al acestor depoziţii au fost foarte restrânse. Toate urmele au fost distruse. Documentele care ar fi fost de mare ajutor tribunalului, au fost arse“ (…)²⁶.

Deşi această mărturie a tribunalului din Frankfurt ne dă o idee despre acest proces, trebuie să adăugăm că tribunalul a rămas, totuşi, mult dedesubtul adevărului. Marea majoritate a martorilor erau cetăţeni ai ţărilor blocului sovietic, cu tot ceea ce implică aceasta în legătură cu mărturiile lor.

Tribunalul se plânge, de exemplu, că „depoziţia nu este destul de fidelă şi de precisă, pe cât am fi dorit“. Trebuie să arătăm, însă, că s-a încercat influenţarea memoriei martorilor într-un mod foarte subtil: „Comitetul internaţional Auschwitz“ şi-a stabilit cartierul general la Frankfurt, publicând „fiţuici informative“ cu privire la teribilele lucruri care se petrecuseră la Auschwitz.

Martorii au luat cunoştinţă de aceste „fiţuici informative“, pe care le-au studiat înainte de a-şi face depoziţiile lor. Nu departe de tribunal exista un „Comitet al lagărelor“ care, de altfel, a beneficiat de sprijinul multor persoane, de exemplu primarul din Frankfurt, care a făcut martorilor tot felul de sugestii, mai directe sau mai subtile²⁷.

De asemenea, farsa judiciară include chestiunile pe care tribunalul le-a abordat în cursul acestui lung proces, ca şi pedepsele care fură pronunţate. Recunoscut vinovat de a fi fost personalitatea numărul doi în administraţia marelui lagăr de „exterminare“, de a fi comandat Zyklon B cel puţin odată, de a fi fost şeful echipei de automobile care transporta condamnaţii, de a se fi ocupat de anumite sarcini administrative cu privire la convoaie şi de a fi fost implicat în construcţia crematoriilor, Mulka a fost condamnat la 14 ani muncă silnică, dar a fost eliberat patru luni mai târziu din motive de sănătate.

Acuzatul Franz Hofmann, fost căpitan S.S. şi responsabil la Auschwitz I, deşi recunoscut vinovat de a fi participat la exterminări, a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru a fi aruncat o sticlă în capul unui deţinut, care apoi a murit din cauza aceasta.

Povestea cu sticla a avut mai mare efect asupra curţii decât exterminările în masă, ceea ce nu trebuie să ne surprindă. Episodul cu sticla este lesne de înţeles. Fără nici un fel de martori, toată lumea ştie ce este o sticlă şi că există destule sticle peste tot. Exterminările, însă, sunt mai rare decât sticlele şi mai greu de recunoscut. Din cauza sticlei buclucaşe, Hofmann a fost condamnat la închisoare pe viaţă, înainte de a fi eliberat, puţin mai târziu, întrucât s-a ţinut cont de timpul deja petrecut în detenţie²⁹!

 

8. Astfel de procese nemaipomenite au mai avut loc vreodată?

 

Cel care caută în cărţile de istorie proceduri judiciare comparabile cu „procesele pentru crime de război“, nu trebuie să se limiteze la procesele politice.

Astfel de procese, de exemplu cel al Mariei Stuart, regina Scoţiei, nu au cunoscut atmosfera de isterie intercontinentală a proceselor noastre pentru crime de război, reale sau imaginare.

O altă particularitate a proceselor politice ordinare constă în aceea că, de obicei, nu este vorba decât de o victimă, cel mult câteva, şi că urmărirea penală nu depăşeşte două decenii.

Procesul Ioanei d‘Arc, care a comportat anumite aspecte isterice, nu este comparabil cu procesele noastre pentru crime de război, întrucât este vorba de o singură persoană, nu de un stat şi o societate întreagă sub acuzaţie.

În căutarea de precedente pentru procesomania şoatică şi procesele contemporane de crime de război, numai procesele de vrăjitorie oferă comparaţii satisfăcătoare. O foarte importantă similitudine rezidă în faptul că acuzaţii din procesele de vrăjitorie estimau frecvent că este oportun, în împrejurările respective, de a admite într-o oarecare măsură acuzaţiile.

Practic, în numeroase cazuri, o confesiune parţială era singura strategie de apărare posibilă. Nu se putea nega existenţa însăşi a conclavurilor sau reuniunilor vrăjitoreşti de sâmbătă noaptea, numite sabaturi, întrucât imaginaţia socială decisese de mult că acestea există, că vrăjitoarele pot zbura pe o coadă de mătură etc.

Când condamnaţii acestor procese erau executaţi, se putea asista la scenele următoare:

„Pe eşafod erau cei sortiţi focului, câţiva, nu prea mulţi, iar pe un podium, mai încolo, se găsea mulţimea celor iertaţi, inclusiv eroina care şi-a regretat faptele, căreia i se citeşte spovedania. Aceasta îndrăznise tot ce se poate închipui. Nimic mai dement nu putea să existe. La sabatul vrăjitoarelor se mănâncă băieţei şi chiar fetiţe tocate mărunt. La felul doi se servesc hălci respectabile, din corpurile vrăjitorilor proaspăt dezgropaţi. Broscoii dansează, vorbesc, se plâng de broaştele care le-au sucit minţile, sunt certaţi de tovarăşul Diavol în persoană, care, apoi, îşi conduce politicos vrăjitoarele, luminându-le calea cu făclia făcută din mâna unui copil, mort nebotezat, nespovedit, neîmpărtăşit, fără lumină, fără colivă etc.³⁰

Situaţia era de aşa natură încât trebuiau alimentate şi întreţinute fantasmele şi pasiunile judecătorilor, ca şi ale gloatei. Existau mijloace de a devansa acuzaţia. Unele femei, de exemplu, se prezentau singure drept vrăjitoare pocăite. Apoi, acestea erau instruite cu privire la activitatea altor vrăjitoare, în păcat până peste urechi, care trebuiau demascate şi arse, pentru a le salva sufletele, nu-i aşa?

Atunci, ca şi astăzi, Doamne fereşte, Biserica nu-şi permite să piardă vreun suflet. Paralela între procesele pentru crime de război şi cele de vrăjitorie frizează perfecţiunea absolută.

Cele două tipuri de procese comportă o mulţime de victime potenţiale, posibilităţile de atac, anatemizare şi condamnare a lor, inclusiv ele între ele, fiind nelimitate.

Suntem în faţa aceleaşi atmosfere de irealitate şi isterie socială, a aceluiaşi tip de proces. Cel care crede că un stat modern a exterminat milioane de oameni într-un centru industrial coxochimic, cu analcid, motoare Diesel şi prafuri, că duhoarea persistentă venea de la crematorii, nu de la uzinele chimice, este echivalentul contemporan al celui care, acum câteva secole, credea că nenorocirile şi calamităţile sunt cauzate de vrăjitoarele care discută cu broaştele, călătoresc pe mătură şi fac dragoste cu Satana etc.^b

 

NOTE

 

2007. Cf. Hannah Arendt, EICHMANN LA IERUSALIM. Raport asupra banalităţii răului. Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. Vedeţi şi Prof. dr. Gheorghe Manole, „«Eichmann la Ierusalim» – Minciuna ca profesie (1)“, în revista ART-EMIS, 20 februarie 2012, pe http://www.art-emis.ro/analize/845-eichman-la-ierusalim-minciuna-ca-profesie.html. Pe aceeaşi temă, vedeţi şi: Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu, „Contra defăimării României“, în revista ART-EMIS, 7 martie 2013, pe http://www.art-emis.ro/jurnalistica/1474-contra-defaimarii-romaniei.html. N. red. – V.I.Z.
2008. Eichmann, şedinţa 78, NI-O1; şedinţa 98, TI-W1.
2009. Eichmann, şedinţa 103, Jj1; şedinţa 106, V1.
2010. Eichmann, şedinţa 72, Aa1-Kk11; şedinţa 73, A1-R1; şedinţa 74, Hh1-Ii1; şedinţa 88, L1-P2 şi anexele; şedinţa 104, T1-V1; şedinţa 105, W1-Z1; Life, 28 nov. 1960, p. 19 sq.; 5 dec. 1960, p. 146 sq.
2011. Eichmann. Şedinţa 85, J1-K1; şedinţa 87, M1-O1, Y1; şedinţa 88, G1-H1.
2012. ARETZ, p. 58; NAUMANN, p. 8.
2013. NAUMANN, pp. 8-26, 416-417.
2014. LATERNSER, pp. 85-94.
2015. NAUMANN, pp. 412-413, 418-419, 422-423; REITLINGER, p. 551, 561.
2016. 331. MICHELET, p. 162.
2017. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 315-324. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)