Incorect Politic
Noiembrie 20, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (30)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28 și 29

4. Herman Göring şi ceilalţi în faţa T.M.I.-ului

Din cauza numărului mare de acuzaţi, procesul T.M.I. este mai greu de examinat, întrucât fiecare dintre aceştia putea invoca motive proprii pentru a se disculpa de crime reale sau imaginare.

Transcrierea procesului nu este foarte potrivită pentru studiul comportamentului acuzaţilor T.M.I. Însemnările psihologului închisorii Nürnberg, dr. Gustave M. Gilbert, publicate sub titlul Nuremberg Diary, completează în mod adecvat, pentru noi, transcrierea oficială a procesului.

Cartea doctorului Gilbert ne dă o descriere a atitudinilor şi reacţiilor acuzaţilor T.M.I., nu numai în cadrul strict al procesului, dar şi în închisoarea din Nürnberg. Desigur, nu putem avea o încredere absolută în exactitatea povestirii lui Gilbert.

Majoritatea elementelor constau în rezumate ale discuţiilor acuzaţilor în închisoare, fie între ei, fie cu doctorul Gilbert. Acesta nu nota nimic în timpul discuţiilor, dar transcria totul, în fiecare seară, după memorie.

Manuscrisul său a fost examinat critic de un membru Office du War Information, ca şi de procurorii Jackson şi Taylor. Cu cea mai desăvârşită bună voinţă şi cu cele mai imparţiale dispoziţii, este, însă, limpede că doctorul Gilbert nu a putut consemna totul cu perfectă exactitate.

Cartea lui posedă o exactitate de ansamblu, rezervele noastre privesc numai detaliile. Acuzaţii T.M.I. fură arestaţi aproape imediat după capitularea Germaniei, în mai 1945, apoi au fost închişi separat, interogaţi şi supuşi propagandei vreme de şase luni înaintea deschiderii procesului T.M.I. (noiembrie 1945), cu care ocazie se întâlniră pentru prima oară după capitulare, ba chiar, în anumite cazuri, pentru prima oară pur şi simplu.

Patru observaţii foarte importante trebuie făcute. Prima, de loc surprinzătoare, este că toţi, cu excepţia lui Kaltenbrunner, adoptaseră în esenţă aceeaşi tactică de apărare cu privire la atrocităţile din lagărele de concentrare şi exterminarea jidanilor, indiferent de gradul de încredere pe care îl acordau sau nu acestor alegaţii.

Totul era, chipurile, greşeala lui Hitler şi a organizaţiei S.S., a lui Himmler. Bolnav şi acuzat în locul lui Himmler, care murise, Kaltenbrunner nu se întâlni cu ceilalţi acuzaţi decât după câteva săptămâni. Când şi-a făcut apariţia, ceilalţi coacuzaţi îl evitau, din care cauză el le-a spus foarte puţine lucruri pe timpul celor zece luni care au urmat.

A doua observaţie este mai puţin evidentă şi i-ar putea mira pe unii. Cu excepţia lui Kaltenbrunner şi poate a încă doi sau trei, aceşti funcţionari germani de rang înalt nu înţelegeau că în cele câteva luni sau săptămâni de prăbuşire progresivă a Germaniei, lagărele au fost confruntate cu o situaţie catastrofală pe toate planurile (alimentar, medical, îmbrăcăminte, căldură etc.). Originea şi cauza scenelor teribile, fotografiate şi exploatate cu cinism de către propaganda aliată, trebuie căutată în această catastrofală prăbuşire din ultimele luni, săptămâni şi zile de război.

Se ştie că fotografiile cadavrelor găsite, ale prizonierilor care nu mai avuseseră o hrană normală de săptămâni şi poate chiar de luni de zile, au fost folosite de aliaţi drept „dovezi“ de exterminare. Afirmaţia aceasta poate să mire pe mulţi. Consultarea cărţii doctorului Gilbert le va arăta, însă, că ea este cât se poate de îndreptăţită. (Singura explicaţie diferită posibilă ar fi că anumiţi acuzaţi s-au prefăcut pur şi simplu că nu înţeleg situaţia).

Administrarea lagărelor de concentrare era ceva foarte străin şi depărtat de domeniul de activitate al aproape tuturor acuzaţilor, care fuseseră supuşi propagandei ordinare de după capitularea germană. În măsura în care ei admiteau sau se făceau că admit exterminările în masă, de care numai Hitler şi Himmler ar fi fost vinovaţi, ei îşi bazau opiniile personale pe chiar scenele teribile descoperite în lagărele germane la sfârşitul războiului şi pe care nu le înţelegeau ori se făceau că nu le înţeleg.

Acest lucru este bine ilustrat prin următorul schimb de cuvinte între Gilbert şi Göring:

— „Ce ţi-e şi cu filmele astea de atrocităţi! urmă Goering. Oricine poate fabrica un film de atrocităţi, scoţând cadavrele din morminte şi arătând, apoi, un buldozer care le împinge.

— Nu puteţi şterge astea cu atâta uşurinţă, am răspuns eu. Am găsit lagărele voastre de concentrare efectiv presărate de cadavre şi de gropi comune. Le-am văzut eu însumi la Dachau şi la Hadamar!

— Nu, însă, îngrămădite cu miile, cum a fost cazul…

— Nu îmi vorbiţi despre ceea ce nu aţi văzut. Eu am văzut căruţe de cadavre.

— Oh, un singur convoi.

— Dispuse ca lemnele care trebuie arse în cuptorul de cremaţiune; prizonieri pe jumătate morţi de foame şi mutilaţi, care mi-au spus (totul) despre măcelăria care dura de ani şi ani. Dachau încă nu era chiar cel mai rău dintre rele! Nu puteţi suprima toate astea cu o simplă ridicare din umeri… şase milioane de asasinate!

— Ei bine, mă îndoiesc că este vorba de şase milioane, spuse el descurajat, părând să regrete că a început această discuţie; după cum am spus-o, este suficient ca numai 5 la sută să fie adevărat“. Apoi urmă o linişte de moarte⁸.

Acesta nu este decât un exemplu. Lectura cărţii lui Gilbert ne arată evidenţa faptului că orice discuţie a acuzaţilor, despre atrocităţile din lagărele de concentrare, se făcea pe fondul celor descoperite şi aranjate de aliaţi la ocuparea acestora, către sfârşitul războiului. Este probabil imposibil de determinat care dintre acuzaţi nu înţelegea cu adevărat situaţia (Göring, de exemplu), sau doar se făceau că nu o înţeleg, calculând că din moment ce nu aveau nici în clin nici în mânecă cu lagărele de concentrare, era preferabil să accepte alegaţiile aliate decât să le conteste, ceea ce ar fi însemnat să-şi bată singur cuie în tălpi.

Cea de a treia observaţie a noastră priveşte calculul pe care, în timpul procesului, şi l-a putut face fiecare dintre acuzaţi. Li se părea desigur, probabil sau în orice caz posibil, ca Aliaţii să nu fie absolut decişi de a proceda la execuţii şi de a pronunţa pedepse de ani şi ani de închisoare. Procesele acestea pentru crime de război sau contra omenirii erau o noutate absolută în istorie şi în lumea lui Dumnezeu, iar acuzaţii erau conştienţi de ostilitatea considerabilă faţă de ele în chiar sânul opiniei publice din ţările aliate, mai ales Statele Unite şi Anglia. Mulţi dintre ei au putut estima că obiectivul lor imediat trebuia să fie de a spune sau de a face orice părea necesar pentru a supravieţui valului, presupus efemer, de isterie, de după război, lăsând restabilirea adevărului pe seama viitorului, la o vreme când examenul sincer al celor petrecute va fi posibil pe fond istoric, nu isteric.

A patra observaţie este că exterminarea jidanilor era numai una dintre numeroasele acuzaţii lansate la Nürnberg. Privind retrospectiv, aceasta pare acuzaţia principală. La vremea respectivă, însă, în spiritul celor mai mulţi dintre oameni, acuzaţiile principale priveau răspunderea în „conducerea, pregătirea, declanşarea şi continuarea războiului de agresiune“, adică ceea se numea pe atunci „crimă contra păcii“.

Având în spirit aceste patru observaţii, vom constata că, fără excepţie, comportamentul acuzaţilor, în timpul procesului, a fost acela la care ne-am fi putut aştepta din partea unui astfel de grup de nazişti convinşi, tehnocraţi şi ofiţeri prusaci conservatori sau politicieni obişnuiţi.

În „privat“, adică în închisoarea în care cei executaţi şi-au petrecut ultimul an şi cinci luni de viaţă, prizonierii erau la fel de circumspecţi în remarcile lor ca şi în public, atacându-se şi criticându-se reciproc, făcându-şi unele reproşuri, inclusiv insinuări şi chiar calomnii. Din acest punct de vedere, Frank este cel care s-a dat mai mult în spectacol, practica respectivă fiind, totuşi, generală. Naziştii închişi la Nürnberg nu au format o familie mare, fericită şi unită.

Pentru a înţelege strategia apărării urmată în timpul procesului, va fi suficient să examinăm cazurile lui Speer, Göring şi Kaltenbrunner. Strategia lui Albert Speer a fost simplă şi încununată de succes, întrucât el nu a fost spânzurat. El a pretins că obligaţiile lui profesionale nu i-au permis să cunoască diversele atrocităţi de care s-a vorbit la proces. Chiar şi astăzi încă, i se permite să iasă basma curată, cu această inepţie inteligentă. De fapt, Speer şi colaboratorii lui era implicaţi din greu, de exemplu în deportarea, din primăvara lui 1944, a jidanilor maghiari apţi de muncă, spre uzinele subterane de avioane de la Buchenwald⁹.

Dacă lucrul respectiv s-ar fi petrecut cu adevărat, Speer şi colaboratorii lui ar fi ştiut, de exemplu, că s-ar fi dat prioritate convoaielor de jidani trimişi la exterminare, nu celor care trebuiau trimişi la muncă.

Dacă Speer nu ar fi minţit, el ar fi trebuit să declare că, prin poziţia pe care o ocupa, ar fi trebuit să cunoască existenţa unui program de exterminare, dacă un astfel de program ar fi existat. Problema este că dacă nu ar fi minţit şi ar fi spus acest adevăr, Speer nu ar fi scăpat cu viaţă, ci ar fi ajuns în ştreangul aliaţilor, ca şi colegii lui.

În cartea lui, Speer nu dă decât o „dovadă“ ridicolă pe care ar fi căzut în timpul războiului şi pe care ar fi trebuit să o interpreteze, spune el în prezent, ca indicând existenţa unui program de exterminări. Este vorba de sugestia care i-a fost făcută, în vara lui 1944, de prietenul său Karl Hanke¹⁰, de a nu „accepta niciodată o invitaţie de vizită în vreun lagăr de concentrare din Silezia de Nord“.

De asemenea, Speer raportează o remarcă ce i-ar fi fost făcută de Göring, exact înaintea procesului T.M.I., apropo de „supravieţuitorii“ jidani din Ungaria: „Deci, încă, mai sunt pe acolo? Credeam că i-am făcut îngeraşi pe toţi. Cineva a făcut vreo prostie“¹¹. Un astfel de sarcasm era de înţeles în împrejurările respective, întrucât Göring nu a recunoscut niciodată realitatea unui program de exterminare, insistând asupra faptului că nu a existat decât de un program de emigrare şi de evacuare a jidanilor în afara zonei de influenţă germană din Europa.

Introducerea lui Eugene Davidson, la cartea lui Speer, menţionează faptul (v. cap. IV) că numeroşi jidani olandezi trimişi la Birkenau „aproape de camerele de gazare“, nu aveau cunoştinţă de nici un program de exterminare, scriind scrisori optimiste către rudele şi prietenii rămaşi în Olanda¹². Remarcile cu privire la exterminarea jidanilor nu existau în versiunea originală a manuscrisului lui Speer, ele fură adăugate la insistenţele editorului¹³.

Spre deosebire de ceilalţi acuzaţi, de-a lungul întregului proces, Göring a presupus că va fi condamnat la moarte. Mărturia lui pare să fie adevărul aproximativ, aşa cum l-a trăit el, atunci. Deşi nu a acceptat niciodată că ar fi existat vreun program de exterminare a jidanilor, Göring nu a înţeles, totuşi, ce s-a petrecut, la sfârşitul războiului, cu lagărele germane. Aşa stând lucrurile, el a putut presupune că Himmler s-ar fi dedat, probabil, la unele masacre. Totuşi, Göring niciodată nu a admis născocirea unui număr de victime apropiat de faimoasele şase milioane¹⁴.

Remarcăm în trecere că Göring nu a fost niciodată toxicoman, cum afirmă legenda şi după cum a pretins de mai multe ori Speer, în privat, de-a lungul perioadei T.M.I. Douglas Kelley, psihiatrul închisorii Nürnberg, a încercat să restabilească adevărul în această privinţă. Göring fusese militar, as al aviaţiei germane din primul război, ultimul comandant al faimoasei escadrile sau „circ zburător“ von Richtofen, „Baronul roşu“.

La sfârşitul primului război, Göring a refuzat să predea inamicului unitatea lui. S-a reîntors cum a putut în Germania, unde s-a regăsit în postura de erou fără slujbă, fără a avea din ce trăi. Deţinător al medaliei „Pentru merit“, cea mai înaltă distincţie militară a Germaniei imperiale, odată intrat în N.S.D.A.P., era normal să devină curând unul dintre conducătorii acestuia. Ca atare, el a fost unul dintre şefii tentativei de puci din 1923, în cursul căreia a fost rănit la pulpa dreaptă. Nevoit să se ascundă, rana i s-a infectat şi în timpul spitalizării i s-au injectat cantităţi considerabile de morfină. Ca urmare, a contractat o oarecare dependenţă, de care, însă, s-a vindecat rapid, după ieşirea din spital, în 1924. Mai târziu, în 1937, suferind de dureri de dinţi, a început să ia comprimate de paracodeină, un derivat homeopatic al morfinei, prescris curent pentru astfel de cazuri, pe care l-a luat tot timpul războiului. Obişnuinţa de a lua paracodeină nu era gravă, doctorul Kelley reuşind să suprime acest medicament înaintea deschiderii T.M.I., printr-o simplă reducere zilnică a dozei¹⁵.

Revenind la acuzaţii T.M.I., situaţia lui Kaltenbrunner pare, astăzi încă, să fi fost fără de speranţă, lucru de care avocatul lui era probabil conştient. Totuşi, el trebuia să adopte un sistem de apărare. Cu privire la aspectele care ne interesează, acest sistem se baza pe două puncte principale.

Primul punct este că securitatea lagărelor de concentrare revenea şefului R.S.H.A., nu şefului W.V.H.A., care se ocupa numai de administrarea lor. Astfel, el a pretins că, practic, aproape nici nu a avut de-a face cu lagărele.

Singurul exemplu cunoscut de implicare a lui Kaltenbrunner în funcţionarea internă a lagărelor este ordinul său din martie 1945, privind autorizaţia acordată Crucii Roşii de a se instala în fiecare dintre acestea. Nu se ştie cum a ajuns el la autoritatea necesară pentru a da un astfel de ordin. În loc să încerce a restabili adevărul cu privire la cauzele situaţiei catastrofale din lagăre, la sfârşitul războiului, Kaltenbrunner şi avocatul său au insistat şi poetizat concesia făcută Crucii Roşii, prezentând-o drept un act contra lagărelor de concentrare ca atare, lagăre cu a căror existenţă el nu s-ar fi împăcat niciodată.

Al doilea argument al lui Kaltenbrunner era că, după cum fiecare o va recunoaşte, detaliile privind politica de urmat în problema jidanilor fuseseră fixate de Heydrich, predecesorul său, oricum ar fi fost această politică. El luase şefia R.S.H.A. în 1943, cu o directivă a lui Himmler care îi ordona să înfiinţeze serviciul de informaţii S.D. Apărarea lui exageră un pic, pretinzând că noile dispoziţii ale lui Himmler arătau că acesta nu va permite altcuiva să atingă notorietatea lui Heydrich şi că el, Kaltenbrunner, nu trebuia să se ocupe decât de informaţii, fără nici un control asupra funcţiunilor de poliţie şi securitate R.S.H.A., mai ales asupra poliţiei Gestapo, care trimitea prizonierii politici în lagăre şi organiza deportările, prin intermediul serviciilor lui Eichmann.

Astfel, potrivit apărării sale, Kaltenbrunner nu era în nici un caz vinovat de exterminarea jidanilor, pe care însă o recunoştea că a existat, după cum afirmau învingătorii, cu diferenţa că, după el, ea ar fi început încă din 1940. Practic, Kaltenbrunner nu ar fi avut cunoştinţă de programul de exterminări condus de serviciul lui Eichman decât în vara lui 1943, când a aflat acest lucru din presa străină şi emisiunile radio ale inamicilor Germaniei. La începutul lui 1944 l-ar fi forţat pe Himmler să recunoască acest lucru, protestând mai întâi faţă de Hitler şi, apoi, faţă de Himmler. Programul de exterminare fu stopat în octombrie 1944 mai ales datorită „protestelor lui pe lângă Hitler“¹⁶.

Oricât ar fi de absurdă maniera în care Kaltenbrunner pretinde că ar fi înţeles existenţa exterminărilor, ea este compatibilă cu secretul extrem, despre care se vorbeşte şi astăzi, din jurul programului de exterminare. Versiunea lui Kaltenbrunner, deşi total absurdă, nu era lipsită de merite reale, ca strategie de apărare într-un proces pe viaţă şi pe moarte. Ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi declarat inexistenţa unui program de exterminare?

Într-o lume normală, tribunalul ar fi fost obligat să dea dovadă de clemenţă, recunoscând, astfel, implicit că alegaţiile exterminaţioniste erau false sau, cel puţin, probabil false. O astfel de sentinţă, însă, era imposibilă din punct de vedere politic, foarte multe lucruri fireşti şi normale fiind politiceşte imposibile la vremea respectivă. Pretinzând, însă, că programul de exterminare ar fi existat, dar că el nu a avut nici un amestec în asta, ba chiar s-a opus lui, apărarea lui Kaltenbrunner dădea „tribunalului“, din punct de vedere politic, posibilitatea de a arăta oarecare clemenţă. În orice caz, tentativa ei în acest sens este clară. Dacă ne gândim cât de cât, înţelegem că nici o altă strategie de apărare nu era posibilă în cazul Kaltenbrunner.

Pe de altă parte, era evident că procesul nu se putea termina fără cel puţin câteva condamnări la moarte, câteva achitări şi câteva pedepse intermediare, acestea fiind necesare pentru păstrarea aparenţei unui adevărat proces. Analiza ne arată că logica de avocat a strategiei apărării lui Kaltenbrunner a fost de o perfectă justeţe. Din punctul de vedere al strategiei apărării, faptul că ea era absurdă nu avea prea mare importanţă. Felul în care au fost tratate lucrurile acestea de atunci şi până astăzi este el însuşi o continuă şi incredibilă absurditate. Cazul Speer arată că o poveste absurdă avea şansa ei de a fi acceptată nu numai de către T.M.I., ci şi de opinia publică, chiar mult mai târziu, într-un moment când aceasta ar fi putut, în sfârşit, să deschidă ochii şi să vadă adevărul ceva mai clar. Omul de rând şi chiar un spirit critic instruit şi la curent cu aceste evenimente nu sesizează prea uşor semnificaţia depoziţiei lui Kaltenbrunner, întrucât este dificilă înţelegerea punctului de vedere al acuzatului, a cărui grijă nu se centra pe problemele de istorie, cu care ne confruntăm noi astăzi.

Problema acuzaţilor de la Nürnberg era una de viaţă şi de moarte, nu de cunoaştere ştiinţifică, de istorie. Viaţa lor era în joc, iar ei considerau aceste procese, pe bună dreptate, o incredibilă manifestare de isterie judiciară. Pentru fiecare dintre ei, salvarea vieţii însemna definirea strategiei de urmat în faţa instanţei, adică adaptarea la situaţia absurdă de atunci, care de altfel continuă.

Nicio strategie judiciară nu caută a înfrunta tribunalul în punctele sau elementele în care acesta crede şi nu cercetează, cum este cazul în orice religie. Lucrul acesta se produce inclusiv în multe din procesele ordinare. Odată luată o decizie, aceasta este luată cu adevărat, iar avocaţii organizează apărarea în consecinţă.

Bineînţeles, este dezolant şi penibil că, în încercarea de a-şi salva viaţa, naziştii implicaţi în procesomania postbelică au fost siliţi să mintă. Cunosc, însă, universitari capabili de minciuni enorme, pentru a beneficia de un mic spor de salariu pe timp de vară, de exemplu. Care din aceste două exemple este mai consternant decât celălalt?

 

5. Oswald Pohl la Nürnberg

 

La vremea procesului Kramer şi a T.M.I.-ului, tribunalele erau convinse a priori că Germania nazistă a avut un program de exterminare a jidanilor. Cu ocazia proceselor ulterioare, începând cu T.M.N.-ul şi până astăzi, tribunalele sunt convinse nu numai aprioric, ci obligate prin jurisprudența procedurală despre care deja am vorbit, declaraţiile înseşi din judecata T.M.I. constituind „dovada faptelor enunţate“ de aceste declaraţii. Sentinţa T.M.I. declară că milioane de oameni au fost exterminaţi în lagărele de concentrare germane, în special la Auschwitz, lagăr care ar fi fost „conceput mai ales în acest scop“. Mai precis, 400.000 de jidani maghiari ar fi fost asasinaţi acolo¹⁷.

Aşa stând lucrurile, acuzaţii şi martorii T.M.N. au fost obligaţi să joace după cum cântă muzica, altfel spus, să facă faţă unei situaţii asemănătoare celei în care s-au găsit acuzaţii şi martorii care îi precedaseră. Între timp, situaţia se codificase, iar strategia judiciară se standardizase.

Procurorii ştiau foarte bine să atragă atenţia judecătorilor asupra acestei constrângeri legale, atunci când li se părea că există riscul ca ea să fie neglijată¹⁸. În acest scurt subcapitol, vom arunca o privire rapidă, din punctul de vedere al strategiei apărării, asupra a două cazuri: procesele nr. 4 şi nr. 6 din lista noastră, adică procesele Oswald Pohl şi I. G. Farben Industrie.

Acuzatul Pohl, bineînţeles, nu a negat programul de exterminare. Negând orice participare personală la exterminări, el a beneficiat de un oarecare avantaj din faptul că acuzaţiile Aliaţilor vizau mai ales poliţia Gestapo şi funcţiile de securitate S.S., care nu erau din domeniul lui, în calitatea sa de şef W.V.H.A.¹⁹. Depoziţia şi mărturia lui Hess i-au fost de mare ajutor. Cine auzise vreodată de Wirtschafts-Verwaltungshauptamt? Totuşi, acuzatul Pohl a fost şi el spânzurat.

Depoziţia lui Münch, fost medic la Auschwitz, este şi ea foarte interesantă. Münch a compărut ca martor al apărării în cadrul procesului I. G. Farben, după ce, în prealabil, fusese achitat de un tribunal polonez. El este martorul pe care avocatul general Minskoff l-a interogat cu privire la fiţuicile lansate asupra lagărului Auschwitz de către avioanele aliate. Între altele, Münch a declarat că în vreme ce el avea cunoştinţă de exterminări pe când era la Auschwitz, ba chiar asistase la o gazare, cei care trăiau în afara regiunii Auschwitz, adică cei din Germania, nu ştiau nimic despre asta.

Totul era aranjat de o mână de maestru, astfel încât „cel care vizita vreo uzină din lagărul Auschwitz, de două sau de trei ori pe an, câte o zi sau două“, să nu-şi dea seama de nimic în ceea ce priveşte exterminările. Bineînţeles, aproape toţi acuzaţii, după Münch, aparţineau celor care nu puteau să ştie.

Fără să-şi tragă sufletul după o mărturie atât de dialectică, Münch afirmă pe deasupra că toţii soldaţii şi ofiţerii S.S., ca şi prizonierii, cunoşteau foarte bine chestia exterminărilor, dar nu vorbeau despre asta cu civilii, de teamă că ar fi fost pedepsiţi.

Astfel, inginerul Faust, de la I. G. Farben, pe care Münch îl cunoscuse la Auschwitz, nu ştia nimic despre exterminări. În mai multe rânduri, Münch a afirmat că tot ce se putea percepe cu privire la exterminări era duhoarea infectă a crematoriilor, „perceptibilă peste tot“. De mirare, însă, că nimeni în cadrul acestui proces, în care erau judecaţi numai ingineri chimişti, nu şi-a riscat pielea să arate că industria chimică din regiune producea şi ea tot felul de duhori. Ceea ce este, însă, şi mai bizar în depoziţia lui Münch este că, după el, crematoriile şi camerele de gazare se găseau „la un kilometru şi jumătate sud-vest de Birkenau, camuflate într-o pădurice“²⁰.

Depoziţia lui Münch nu este decât o ilustraţie suplimentară a felului în care apărarea îşi organiza strategia, pentru a salva vieţile acuzaţilor.

Apărarea nu se putea limita la lucrurile asupra cărora tribunalele se pronunţaseră deja, ea trebuia să fabrice noi şi noi poveşti, cu scopul de a-i dezvinovăţi cum-necum pe bieţii oameni care îşi riscau libertatea şi chiar viaţa. De aceea, diversele apărări pretindeau invariabil că programele de exterminare comportau aspecte care puteau disculpa acuzaţii. În orice caz, a vorbi despre aspectele programului de exterminare însemna a admite sine die existenţa programului însuşi^a.

 

NOTE

 

8. Cartea lui Gilbert merită să fie citită în întregime. Paginile 15, 39, 46, 47, 64, 78, 242, 273-275 şi 291 sunt foarte interesante.
9. HILBERG, p. 599; REITLINGER, p. 460-463; TMI, vol. 16, p. 462, 538.
10. În ultimele zile de război, acesta a fost desemnat de Hitler ca succesor al lui Himmler pe postul de Reichsführer S.S.
11. SPEER, pp. 375-376, 512.
12. SPEER, p. XVII; DE JONG.
13. New York Times Book Review, 23 aug. 1970, pp. 2, 16.
14. Depoziţia lui Göring, mai ales T.M.I., vol. 9, pp. 553-558, 647-655.
15. KELLEY, pp. 54-58.
16. T.M.I., vol. 9, pp. 279-283, 344.
17. T.M.I., vol. 22, pp. 526-527.
18. Dezbaterea procesului nr. 6, 197.
19. T.M.N., vol. 5, pp. 664-676.
20. DUBOIS, pp. 230-231; T.M.N., vol. 8, pp. 312-321; Dezbaterea procesului nr. 6, pp. 14321-14345.
21. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 306-314. Vezi şi: Ionuţ Stănescu, „Albert Speer jr., fiul arhitectului lui Hitler, în cărţi pentru viitorul plan urbanistic al Bucureştiului“, 16 ianuarie 2013, pe http://www.riseproject.ro/articol/albert-speer-jr-fiul-arhitectului-lui-hitler-in-carti-pentru-viitorul-plan-urbanistic-al-bucurestiului/. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)