Incorect Politic
Noiembrie 13, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (27)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21, 22, 23, 24, 25 și 26

 

6. Regia şi înscenarea

Nu trebuie să fim surprinși de descoperirea celor mai abjecte, scandaloase şi incalificabile practici în spatele acestor procese, în cadrul cărora, pentru obţinerea de „dovezi“, nici o limită şi lege omenească nu a fost respectată. În consecinţă, vom examina cu atenţie pe cei care au avut răspunderea procesului nr. 11.

Reamintim că nu a existat o procedură reală de „inculpare“, cu un juriu de punere sub acuzare. După cum se vede din lectura cărţii lui DuBois, ministerul public sau procurorul era acela care, în fiecare caz, decidea cine trebuie să fie judecat şi pentru care motive. Procesul Wilhelmstrasse nu avea, de altfel, nimic de-a face cu celelalte afaceri judecate de T.M.N.

După cum se vede din tabloul celor 12 procese (p. 61), toate aveau un scop precis. Dimpotrivă, procesul Wilhelmstrasse sau al ministerelor a fost un fel „Mini-T.M.I. “ de mare audiență, cu inculparea unor funcţionari din diferite ministere germane şi divizarea întregii tărăşenii judiciare într-o „secţiune economică“ şi o alta „politică“, fiecare cu echipa ei de procurori.

Din punctul nostru de vedere, secţiunea care importă  este cea politică, adică ministerele „judecate“ în cadrul procesului nr. 11, aceasta fiind cea mai importantă afacere de pe agenda T.M.N. Procuror şef a fost Robert M. W. Kempner, un specimen cu o întreagă istorie în spate. Prezentarea punctelor proeminente ale carierei sale va fi foarte utilă.

Kempner era un jidan născut în Germania, în 1899. După studii de drept, a intrat în Ministerul de Interne al Prusiei, în anii ’20. Între 1928 şi 1933 a fost consilier juridic la Poliţia de Stat din Prusia (sub autoritatea Ministerului de Interne), specializându-se în anchete asupra partidului nazist, pe atunci în plină ascensiune.

În cadrul funcţiilor sale a devenit un cruciat anti-nazist, încercând cu energie dar fără succes să interzică N.S.D.A.P. În 1933, când N.S.D.A.P. a venit la putere, Kempner a fost concediat din postul pe care-l ocupa în administraţie. Deşi jidan, el şi-a putut, totuşi, exercita câtva timp meseria de avocat, în calitate de consilier în drept internaţional, pe probleme legate de emigraţia jidănească, fiind, în acelaşi timp, se pare, consilier al sindicatului şoferilor de taxi.

Nu ştim dacă a fost închis în vreun lagăr sau dacă a cunoscut o altă formă de detenţie. Ştim, însă, că în 1935 s-a instalat în Italia, ocupând un post administrativ şi de profesor (în ştiinţe politice), la o mică şcoală din Florenţa.

Guvernul lui Mussolini închise, însă, şcoala în 1938, astfel că aceasta, cu Kempner cu tot, a părăsit Florenţa şi s-a instalat la Nisa, în Franţa. Kempner, însă, nu a rămas mult pe lângă această şcoală, emigrând anul următor în Statele Unite. Mama lui ocupa un post de cercetător la Universitatea din Pensylvania, astfel că i s-a găsit şi lui un post de „cercetător asociat“ la această universitate¹⁹.

În America, Kempner reluă imediat cruciada lui antinazistă, mai ales că reuşise să scoată din Germania dosarele sale de la poliţia prusiană, care i-au servit pentru a publica o carte pe contul lui, în 1943. Bazându-se pe experienţa din Germania, Kempner încerca să arate ce trebuie făcut în această ţară, după sfârşitul războiului, pentru a elimina definitiv nazismul. Deşi a cunoscut o foarte restrânsă difuzare, această carte şi alte câteva articole au făcut din Kampner un soi de expert în lupta contra naziştilor.

De asemenea, Kempner scosese din Germania unele fonograme ale reuniunilor naziştilor, efectuate de poliţia din Prusia pe vremea când fusese salariatul ei. Toate acestea au fost predate de el Universităţii din Pensylvania, adresând, pe deasupra, un număr de scrisori antinaziste diverselor ziare. Întrucât războiul se apropia de sfârşit, Kempner începu să scrie că liderii nazişti ar trebui judecaţi de tribunalele americane. Între timp, el obţine naturalizarea americană²⁰.

Pe timpul războiului a lucrat pentru Ministerul american al Justiţiei şi pentru O.S.S. În această ultimă agenţie, el fu însărcinat să întocmească liste de antinazişti germani, susceptibili de a intra în viitorul guvern de ocupaţie din Germania.

El făcea parte dintr-un important grup de jidani germani recrutaţi de către O.S.S., printre care figura şi Herbert Marcuse.

La sfârşitul războiului, Kempner intră în Ministerul de Război şi se întoarce în Germania cu Armata americană, în schema şi bugetul procurorului militar general. Înaintea deschiderii procesului T.M.I., a jucat un rol destul de important, ca mijlocitor între Parchet şi avocaţii apărării. Apoi a condus un grup care pregătea rechizitoriile individuale ale părţii americane.

În timpul procesului, Kempner era un membru aparent ordinar al Parchetului, specializat în acuzarea lui Frick, ministrul nazist de Interne. Se pare că nu a fost foarte, foarte călare pe succes, deşi imediat după proces a trimis un articol la New York Times, pe chestiunea dimensiunii educative pe care procesul a avut-o pentru nemţi. Executarea şefilor militari şi politici ai Germaniei nu avusese încă loc, dar Kempner prezicea deja, cu o intensă jubilare, că naziştii condamnaţi vor fi îngropaţi în morminte fără nici o inscripţie, pentru a se „evita pelerinajele fanatice ale naziştilor, încă fervenţi“.

Pentru a spune adevărul, procedura finală a fost şi mai isterică, corpul lui Göring şi ale celorlalţi fiind fotografiate (pentru a se delecta cu acest spectacol şi mai târziu, în presă şi în jurnalele cinematografice) în uniforme ale armatei americane şi transportate în secret la Dachau, unde au fost incinerate, cenuşa fiind aruncată într-un râu din apropiere²¹.

În 1947, pe când i se atribuiau noi răspunderi în cadrul procesului nr. 11, Kempner fu onorat de presă într-o afacere importantă, legată de subiectul nostru. În anii 1943 şi 1944, în ţara „presei libere“ avuseseră loc procese de insubordonare şi revoltă contra americanilor ale căror opinii despre politica de război a guvernului Statelor Unite erau considerate indezirabile.

Procurorul acestor procese era O. John Rogge, din statul Ohio, pe care familia şi prietenii speraseră să îl vadă pastor. După studii strălucite, la Harvard, el se făcu, însă, avocat. Biddle, ministrul Justiţiei, l-a ales pentru a conduce procesele de sediţiune, în locul lui William P. Maloney, ale cărui metode provocaseră protestele mai multor membri influenţi ai Congresului.

Urmărirea judiciară implica 30 de acuzaţi, iar procedura, contrară principiilor constituţionale americane, a fost în cele din urmă abandonată şi anulată, la moartea judecătorului, în noiembrie 1944. Pe când guvernul pregătea reluarea procesului, Curtea Supremă anulă o altă condamnare pentru insubordonare şi sediţiune, astfel că Ministerul Justiţiei începu să se îndoiască de oportunitatea continuării procedurii. Sperăm că cititorul va avea răbdarea necesară pentru a urmări această lungă abatere pe tema episodului „sediţiunii“, în cadrul digresiunii Kempner, chestiunea fiind extrem de importantă²².

Rogge încetă să se mai intereseze de procesul pentru sediţiune ca atare, fără să piardă, însă, din vedere aspectul general al unei ameninţări „fasciste“, în interiorul Statelor Unite. În primăvara lui 1946, el petrecu unsprezece săptămâni în Germania, pentru a aduna „informaţii“ cu privire la fascism.

Cu această ocazie colectă ceea ce el numea fapte, pe care le rezumă într-un raport înaintat în acelaşi an Ministerului Justiţiei. Întrucât, însă, Ministerul Justiţiei nu reacţionă imediat, Rogge sfârşi prin a-şi pierde răbdarea, se puse pe călătorii, cu care ocazie pronunţă mai multe discursuri în care divulgă anumite „informaţii“, culese din gura nemţilor interogaţi.

În octombrie 1946, cu ocazia unui discurs în faţa lojei B‘nai B’rith din New York, Rogge declară în termeni foarte generali că fasciştii erau încă liberi „în lume şi în această ţară (…). Acum fasciştii se pot prezenta sub o aparenţă mai subtilă, putând spune, foarte simplu, că „ei sunt anticomunişti“. Câteva zile mai târziu, într-un alt discurs, Rogge fu mult mai precis cu privire la cei despre care vorbea.

Astfel, într-un discurs pronunţat la Swarthmore College, spuse că John L. Lewis, preşedintele sindicatului minerilor, şi William R. Davis, om de afaceri care lucra în petrol, conspiraseră împreună cu Göring şi Ribbentrop pentru a-l bate pe Roosevelt în alegerile din 1936, 1940 şi 1944. Conform „dovezilor“ pe care el le obţinuse în Germania, alţi americani de prim plan se vor fi opus, după nazişti, „participării Statelor Unite la război“.

El cită pe senatorul Burton K. Wheeler, vechiul vicepreşedinte John N. Garner, fostul preşedinte Herbert Hoover şi James A. Farlez, un elefant leguminizat din Partidul Democrat. Rogge încredinţase ziaristului Drew Pearson unele dintre dosarele sale, astfel că multe lucruri picante fură publicate de acesta cam în acelaşi timp cu discursurile incendiare.

Pentru violarea flagrantă a regulilor şi normelor Ministerului Justiţiei şi ale profesiunii de avocat, precum şi pentru a fi atentat la imaginea unor personaje politice importante, Rogge fu concediat din Ministerul Justiţiei, de către ministrul Clark.

El, însă, persistă în acţiunea sa, explicând că nu făcuse decât un „studiu al fascismului internaţional, cei anchetaţi fiind membrii unei mişcări internaţionale care viza distrugerea democraţiei atât aici, cât şi în străinătate“.

El dădu şi alte nume, de exemplu a două persoane care ar fi reprezentat o ameninţare fascistă, Douglas MacCollum Stewart şi George T. Eggleston, din redacţia Reader’s Digest. Rogge declara că obţinuse aceste informaţii în Germania, de la diplomaţii germani care avuseseră contacte oficiale cu Statele Unite, înainte de Pearl Harbour. În acelaşi timp, ziarul Pravda calificase revocarea lui Rogge un „scandal“²³.

Înainte de Pearl Harbour, Stewart şi Eggleston publicaseră Scribner’s Commentator, cu scopul de a menţine Statele Unite în afara celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1941, Stewart primise o sumă importantă de bani, 38.000 de dolari, a căror provenienţă nu o putea explica. Cu ocazia trecerii sale prin faţa Camerei de punere sub acuzare, în cadrul procesului pentru „sediţiune“, Stewart declarase că ar fi găsit aceşti bani la el acasă. Întrucât o astfel de explicaţie părea ridicolă chiar şi pentru un observator imparţial, Stewart fu pus sub urmărire pentru declaraţie mincinoasă şi insultă a magistraţilor.

Refuzând să îşi schimbe declaraţia, Stewart fu acuzat de ultraj la magistrat şi condamnat la 90 de zile de închisoare. După 75 de zile, fost eliberat pe cuvânt de onoare.

În cursul anului 1946, atât Ministerul Justiţiei, cât şi Rogge însuşi au ajuns la concluzia că nimeni nu putea fi condamnat sub acuzaţie de „sediţiune“, astfel că, în cele din urmă, dosarul fu clasat. Rămânea, însă, în picioare problema depoziţiei lui Stewart, care părea să ofere o bază pentru acuzarea acestuia de jurământ fals şi chiar de trădare. Din această cauză, în 1947, Stewart fu din nou acuzat de jurământ fals în timp de război, în faţa Camerei de punere sub acuzare.

Acuzarea susţinu că 15.000 din cei 38.000 de dolari, veneau de la Statul german, prezentând în acest sens doi martori: baronul Herbert von Strempel, fost prim secretar la ambasada germană din Washington, şi dr. Hans Thomsen, unul dintre foştii însărcinați cu afaceri ai Germaniei în Statele Unite. Strempel declara că i-a dat 15.000 de dolari lui Stewart, la hotelul Pensylvania din New York, în toamna lui 1941. Banii proveneau de la Hans Thomsen.

Depoziţiile lui Strempel şi Thomsen erau o consecinţă directă a călătoriei de „informare“ a lui Rogge în Germania. Avocatul lui Stewart demonstră că banii proveneau din sumele primite de Stewart de la americanii bogaţi care susţineau cauza izolaţionismului în mod anonim, întrucât aceasta era foarte impopulară. Că aceasta ar fi fost adevărat sau că Stewart ar fi minţit Camera de punere sub acuzare din timpul războiului, pentru a nu îşi divulga susţinătorii americani, lucrul nu are importanţă din perspectiva subiectului nostru.

Ceea ce ne interesează este contrainterogatoriul apărării, al martorilor acuzării, în procesul Stewart. Apărarea acestuia a discreditat total martorii germani ai acuzării, arătând că depoziţiile lor fuseseră obţinute prin constrângere. Baronul von Strempel declară că a fost arestat la Hamburg de doi agenţi britanici.

Când le-a cerut acestora să îi prezinte mandatul de arestare, englezii şi-au scos pistoalele spunând: „Iată mandatul de arestare!“ Strempel petrecu patru săptămâni într-un centru american de interogatorii, apoi şapte luni într-un lagăr tot american, unde a fost supus zi şi noapte la interogatorii.

În această vreme, „săntatea sa fu mai rea ca niciodată“. Între altele a fost interogat şi de Robert M. W. Kempner, dar nu ar fi dorit să vorbească despre asta. Judecătorul Laws se văzu constrâns să îi ordone martorului să răspundă la întrebările avocatului apărării, Magee, cu privire la acest episod. Strempel sfârşi prin a declara că Kempner îl ameninţase că va fi tradus în faţa unui consiliu de război şi condamnat la moarte „dacă va ascunde cea mai mică maşinaţie din cadrul manevrelor ambasadei“. Apoi, povesti întreaga istorie.

Sub focul întrebărilor avocatului apărării, Strempel răspundea ca un „hipnotizat“. John Roge fusese unul dintre cei care l-au interogat pe Strempel în Germania. În timpul interogatoriului, i se confiscase cravata de la gât, cureaua de la pantaloni şi şireturile de la pantofi. Vreme îndelungată singur în celulă, interogat zi şi noapte, fără hrană, „permanent ameninţat cu tot felul de violenţe“, Strempel sfârşi prin a recunoaşte că a semnat o declaraţie prin constrângere, temându-se că altfel detenţia sa secretă s-ar putea prelungi.

El făcu această depoziţie fatală pentru acuzare, în ciuda faptului că Statele Unite îi dădeau 70 de dolari pe săptămână şi îi plăteau hotelul, pentru ca să depună mărturie contra lui Stewart. La un moment dat a fost evocată posibilitatea inculpării lui pentru „crime de război“. Interogat de apărarea lui Stewart, Hans Thomsen recunoscu că Strempel îi vorbise de ameninţarea cu moartea care plana asupra lui, declarând că Rogge îi dăduse instrucţiuni pentru a-şi aminti anumite detalii. Stewart a fost declarat nevinovat. Aşa îşi făcu Kempner apariţia spectaculoasă în ziare, înainte de deschiderea procesului nr. 11²⁴.

Examinând această afacere americană de sediţiune, ne-am întâlnit, într-un fel neaşteptat, cu procesul  nr. 11 sau Wilhelmstrasse, în sensul că Kempner figurează ca anchetator şi procuror potenţial al funcţionarilor încarceraţi din fostul Minister German de Externe.

Legătura cu procesul nr. 11 este încă şi mai puternică întrucât Warren S. Magee, avocatul lui Strempel în procesul acestuia din 1947, va deveni curând unul din avocaţii baronului von Weizsäcker, principalul acuzat din procesul nr. 11. Ne găsim, astfel, în faţa unui fapt neobişnuit: cele două părţi implicate în procesul nr. 11 s-au înfruntat, aproape în acelaşi timp, într-un proces banal din Statele Unite, mărturia rezultată din interogatoriile prizonierilor germani fiind răsturnată de apărare întrucât fusese obţinută prin constrângere.

Este vorba de o confirmare extraordinar de importantă cu privire la genul de practici, indicaţii şi elemente pe care le-am examinat deja, şi care nu puteau să nu se răspândească în culisele T.M.N.: metoda combinării promisiunilor şi ameninţărilor, putând merge în unele cazuri până la tortură în toată regula (deşi nu neapărat în toate cazurile în care am putea spune pe bună dreptate că „dovezile“ fuseseră stoarse „prin constrângere“).

Succesele avocatului Magge nu s-au limitat la procesul lui Stewart. Friedrich Gaus, care avea reputaţia de a fi fost „geniul rău“ al lui Ribbentrop, fusese utilizat de către Kempner ca principal martor contra lui Weizsäcker. Suntem în faţa altui exemplu neobişnuit, în care o persoană este folosită ca martor al acuzării, în loc să fie judecată şi ea.

Pentru că era american şi că în această calitate avea acces la documente care erau refuzate avocaţilor germani, Magee a putut dovedi tribunalului că procurorul Kempner îl ameninţase pe Gaus că îl va preda ruşilor dacă nu va coopera cu acuzarea, ameninţare frecventă şi eficace, comportând anumite variante.

Häfliger, unul dintre acuzaţii procesului nr. 11, era cetăţean elveţian. Dacă ar fi să credem mărturia lui în cadrul procesului, anchetatorul Sachs îl ameninţase că îl va preda ruşilor dacă va mai vorbi de cetăţenia lui elveţiană şi că „nu existau relaţii diplomatice între Elveţia şi Rusia“.

Mult mai interesant pentru noi este însă faptul că Thadden a recunoscut, în cursul contrainterogatoriului avocatului apărării, dr. Schmidt Leichner, că, legat de o execuţie efectuată de autorităţile germane în Franţa, Kempner l-a făcut să înţeleagă că nu îi rămân decât două posibilităţi: sau mărturiseşte, sau va fi predat autorităţilor franceze, care precis îl vor condamna la moarte. Mi s-au acordat douăzeci şi patru de ore pentru a mă decide.

La vremea respectivă, un ziarist elveţian scrisese că procurorul Kempner şi colegii lui încearcă să prezinte nazismul ca o „invenţie a burgheziei germane“ pentru distrugerea structurii sociale existente în Germania, înaintea venirii naziştilor la putere²⁵.

Rogge a avut o lungă şi interesantă carieră, dar rezumatul complet al acesteia ne-ar duce prea departe. Pentru a fi drepţi cu el, trebuie să spunem că atitudinea lui din timpul procesului de „sediţiune“ nu înseamnă că libertăţile publice îi erau indiferente.

Atunci când, după război, au fost luate primele măsuri în sensul unui program intern de securitate contra comuniştilor, Rogge a denunţat „vânătoarea de vrăjitoare“. În anii următori, el a devenit preşedintele unui comitet new-yorkez de susţinere a candidaturii comunistului Henry Wallace la preşedinţie, poziţie perfect logică întrucât Rogge încarna toate cele spre care această mişcare năzuia în materie de relaţii cu Uniunea Sovietică.

În 1950, revista de stânga Nation l-a calificat ca „independent solitar în diferite congrese, delegaţii şi comitete controlate de comunişti“, calitate în care s-a dus chiar la Moscova să asiste la „Congresul mondial al partizanilor păcii“. Cu ocazia unei reuniuni la Kremlin, Rogge luă cuvântul şi îl cită pe Thomas Jefferson, iniţiativă nu tocmai pe placul gazdelor sovietice. Revista Nation făcu următorul comentariu:

„Uşor de văzut în John Rogge numai un fel de Don Quijote care atinge totul, un progresist cu spiritul confuz, atât de străin de realitate încât crede că necazurile lumii nu sunt decât rezultatul unei regretabile neînţelegeri (…). El a arătat de ce conducătorii sovietici nu au încredere în aceia dintre ai lor care au luat contact cu Occidentul“²⁶.

De asemenea, ca avocat al Civil Rights Congress (Congresul libertăţilor publice), Rogge a participat la procesul pentru crimă al „Celor şase din Trenton“, care a durat din 1948 până în 1953 şi a cunoscut un mare ecou internaţional. În decembrie 1949, judecătorul l-a exclus din procesul New Jersey pentru violul regulilor de etică avocăţească prin denunţarea publică a modului cum este condus procesul şi manifestarea unei „lipse de curtoazie şi a unui dispreţ de circumstanţă“ faţă de tribunal, „deformând în mod deliberat faptele“.

De asemenea, judecătorul a acuzat Congresul libertăţilor publice (…) de a fi adunat de la oameni mai mulţi bani decât necesarul pentru proces. Şapte luni mai târziu, un tribunal american a considerat nejustificată concedierea lui Rogge, fără să ordone, însă, reintegrarea lui²⁷.

Acest scurt examen al carierei lui Rogge este suficient pentru ceea ce ne interesează pe noi. Să ne întoarcem, însă, la Kempner. În 1949, în vreme ce guvernatorul din Bonn abia fusese instalat, Kempner lansă un avertisment contra reînvierii nazismului, ceea ce nu l-a împiedicat, doi ani mai târziu, să participe, ca reprezentant al Israelului, la negocierile pentru indemnizarea jidanilor care suferiseră prejudicii din cauza guvernului nazist.

O lună mai târziu, Kempner critica reducerile şi comutările de pedepse acordate de Statele Unite anumitor „criminali de război“²⁸. În 1952 îl reîntâlnim pe Kempner în ancheta Camerei Reprezentanţilor cu privire la masacrul de la Katyn, o atrocitate sovietică bine cunoscută. Felul în care T.M.I. a tratat această afacere aruncă o lumină crudă asupra absurdităţii respectului pe care acest „tribunal“ îl pretinde din partea posterităţii.

La 13 aprilie 1943, germanii anunţaseră descoperirea în pădurea Katyn, nu departe de Smolensk, în Rusia (la jumătatea drumului între Minsk şi Moscova), a unor gropi comune conţinând cadavrele ofiţerilor polonezi capturaţi de ruşi în 1939. Patru zile mai târziu, Ministrul Apărării din guvernul polonez aflat în exil la Londra, cerea Crucii Roşii internaţionale deschiderea unei anchete. Germanii sprijiniră această cerere la care ruşii s-au opus, calificând polonezii din Londra drept „colaboratori polonezi ai lui Hitler“. Din cauza acestei afaceri, la 26 aprilie 1943, Uniunea Sovietică a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul polonez în exil.

Din cauza opoziţiei Uniunii Sovietice, Crucea Roşie a refuzat să ia parte la această anchetă. Totuşi, guvernul german prezentă osuarele descoperite unor diferite grupuri de polonezi, unui grup de reprezentanţi ai presei străine, unui grup de ziarişti germani, unor mici grupuri de prizonieri de război britanici şi americani, unei echipe tehnice a Crucii Roşii poloneze şi, ceea ce este mai important, unei comisii internaţionale de medici legişti.

Aceasta de pe urmă şi-a făcut cunoscute concluziile sale într-un raport care demonstra că ofiţerii polonezi fuseseră asasinaţi de către ruşi, înaintea declanşării războiului între Germania şi Rusia, în iunie 1941. După descoperirea ororii de la Katyn, serviciile de propagandă germane neştiind exact câte cadavre vor fi găsite în final, dar cunoscând numărul aproximativ de ofiţeri polonezi care putuseră fi victimele ruşilor, avansă cifrele de 10.000 şi de 12.000, care, apoi, s-au răspândit în întreaga lume.

De aceea, în cadrul T.M.I., acuzarea reproşă germanilor uciderea a 11.000 de polonezi la Katyn, deşi se stabilise, în cursul lui 1943, că nu fuseseră găsite decât 4.253 de cadavre. Această precizare fusese publicată de guvernul german, dar întrucât ea contrazicea precedentele lui alegaţii, nemţii au sfârşit prin a nu face o prea mare publicitate cifrei exacte.

Ceea ce s-a produs la T.M.I. cu  ceastă acuzaţie ilustrează absurditatea pretenţiilor acestui „tribunal“ de a se prezenta ca o instituţie sau jurisdicţie de drept. Mărturia membrilor comisiei de medici legişti experţi era de bună seamă interesantă. Din acest motiv, ruşi prezentară la Nürnberg pe profesorul Marko Markov, cetăţean şi locuitor al Bulgariei, unul dintre semnatarii raportului comisiei de medici legişti. Bulgaria devenise, între timp, una din republicile „populare“ sovietice din Europa.

Profesorul Markov îşi schimbase între timp opinia, susţinând în faţa tribunalului că nemţii îl ameninţaseră pentru a-l forţa să semneze raportul comisiei²⁹.

Pe de altă parte, avocatul lui Göring ceru ca profesorul F. Naville, preşedintele comisiei, să fie chemat în faţa tribunalului pentru a depune mărturie. Constatăm o totală lipsă de eficacitate din partea tribunalului pentru a găsi adevărul, ba chiar şi a dorinţei de a-l găsi.

Naville era cetăţean elveţian, locuitor al Genevei, care nu putea fi constrâns să depună mărturie. Nu a depus, iar motivele sunt evidente. De asemenea, avocatul feldmareşalului Keitel a cerut şi el ca Naville (care fusese şi reprezentant al Crucii Roşii internaţionale) să răspundă în scris la anumite întrebări, pe cu totul alte probleme. Se pare că acest interogatoriu nu a avut loc niciodată.

Din cauza naturii sale intime, T.M.I. s-a arătat ostil prezentării martorilor venind dintr-o ţară neutră în timpul războiului şi independentă după acesta. Este adevărat că T.M.I. nu putea constrânge martorii elveţieni să se prezinte în faţa instanţei.

Am văzut, însă, promptitudinea cu care Burckhardt, preşedintele Crucii Roşii, răspunsese fără probleme la câteva întrebări scrise, care i-au fost puse în Elveţia, pentru apărarea lui Kaltenbrunner. În cele din urmă, apărarea a făcut apel la trei soldaţi germani. Ca şi acuzarea, apărarea nu putea dispune decât de trei martori³⁰.

Independent de veritabilii făptaşi ai atrocităţii respective, decizia finală a T.M.I. în chestiunea masacrului de la Katyn a fost o ruşine, subiectul fiind abandonat pe tăcute… Nemţii nu au fost declarați nici vinovaţi, nici nevinovaţi de această atrocitate rusească.

Pur şi simplu T.M.I. a înăbușit afacerea Katyn. În 1952, Camera Reprezentanţilor a anchetat şi ea masacrul de la Katyn, dorind bineînţeles să cunoască concluzia T.M.I. în această chestiune.

Comisia de anchetă pe această problemă a ţinut câteva audienţe la Frankfurt, în aprilie. Apoi i-a ascultat pe reprezentanţii apărării şi acuzării care oficiaseră în scenariul T.M.I. În ceea ce priveşte partea germană, comisia a făcut apel la dr. Otto Stahmer, care fusese avocatul acuzatului principal, Göring, care insistase cel mai mult asupra acestei afaceri.

Ca reprezentant al acuzaţiei americane, Comisia Camerei Reprezentanţilor l-a ales pe Kempner, ceea ce este surprinzător. Examinând dezbaterile, nu ne-am putut da seama de ce comisia l-a ales pe Kempner pentru acest rol. Este adevărat, el locuia în Germania la vremea respectivă şi s-a putut deplasa cu uşurinţă la Frankfurt.

Aceasta, însă, nu explică nimic. Singurul alt membru al Parchetului american pe care l-a ascultat Comisia a fost judecătorul Jackson. Figuraţia acestuia din noiembrie, la Washington, a fost, însă, cam ceremonioasă, fără să aducă nimic nou la dosar.

Conform celor publicate la Frankfurt, Kempner susţinu că, după opinia membrilor Parchetului, masacrele de la Katyn sunt „o afacere rusească pură, ruşii fiind cei care s-au ocupat de ea încă de la început (…). Noi nu avem nici un drept să intervenim“.

Totuşi, după ce martorii fură ascultaţi, opinia de ansamblu a fost, după Kempner, că Göring repurtase o victorie în această chestiune. Absenţa unei referinţe la Katyn în sentinţa finală punea în cauză integritatea procesului de la Nürnberg.

Întrebările puse de membrii Comisiei arată, într-o manieră implicită, că şi-au dat seama de aceasta. Kempner a fost interogat despre o eventuală participare a procurorilor americani la negocieri de culise cu privire la Katyn, lucru pe care l-a negat. De asemenea, răspunzând la anumite întrebări, Kempner a negat existenţa unei „conspiraţii sau a unei tentative de complicitate între partea americană şi partea rusă“³¹.

New York Times raportează că tonul şedinţelor comisiei, la Frankfurt, a fost de aşa natură încât „principiile procedurii de la Nürnberg au fost serios zdruncinate. În privat, responsabilii americani prezenţi la aceste audienţe publice şi-au exprimat neliniştea şi preocuparea cu privire la acest subiect“³².

Chicago Tribune a raportat că, în cursul unei şedinţe secrete, în ajunul audienţei publice de la Frankfurt, Kempner a recunoscut că Parchetul american al T.M.I.-ului deţinea dovezi care demonstrau că ruşii săvârşiseră masacrul de la Katyn. Comisia de anchetă asupra masacrului de la Katyn a tras concluzia că guvernul american a ascuns adevărul cu privire la Katyn atât în timpul războiului, cât şi după acesta.

În special, raportul locotenent-colonelului John H. Van Vliet, unul dintre prizonierii de război americani, cărora nemţii le-au prezentat masacrul, „dispăru nu se ştie cum atât din dosarul armatei, cât şi din cel al Departamentului de Stat“. S-a mai descoperit că Federal Communications Commission intimidase staţiunile de radio pentru a le determina să se abţină de a-i critica pe ruşi în această chestiune³³.

După 1952, Kempner a avut mai puţin de-a face în legătură cu naziştii. Mai târziu, cu ocazia procesului Eichmann, el reintră în „pâine“, pe post de „consultant“ al guvernului israelian, însărcinat cu reunirea dovezilor pentru proces. În această calitate, Kempner deveni din nou foarte activ, redactând un articol pentru Yad Vashem Studies, despre metodele de interogare a naziştilor în procese, publicând o carte pe aceeaşi temă în germană, repetând la tot pasul şi fără încetare vechile mituri ale propagandei de război.

În 1971, Kempner aprobă condamnarea locotenentului american Calley, iar în decembrie 1972 cauţionă „dovezile“ reunite de Ladislas Farago, cu privire la presupusa prezenţă a lui Martin Bormann în Argentina. Regretând în mod evident epoca de aur, când tăia în carne vie şi spânzura oameni nevinovaţi, Kempner declară că „Statele Unite şi Aliaţii lor ar trebui să redeschidă dosarul Borman, în cadrul T.M.I.“³⁴.

Borman fusese judecat în contumacie şi condamnat la moarte de către T.M.I. El nu a fost niciodată găsit, iar astăzi se consideră că, de fapt, a murit la Berlin, în 1945. Din acest rezumat al carierei sale, rezumat care se sprijină pe materiale din domeniul public, putem trage trei concluzii principale.

Mai întâi şi pe bună dreptate, îl putem caracteriza drept un anti-nazist fanatic, atitudine ce vine din anii ’20, de pe vremea când, de bună seamă, naziştii nu puteau fi mai criminali decât alte grupuri apărute pe scena politică germană în plină violenţă şi haos (comuniştii şi social-democraţii germani dispuneau şi ei de propriile lor batalioane de miliţieni). Este clar că anti-nazismul a fost vocaţia lui devorantă.

Kempner a fost, însă, o figură foarte importantă în cadrul proceselor pe care Statele Unite le-au regizat la Nürnberg. Am văzut că el a îndeplinit sarcini cruciale în T.M.I. şi că, mai târziu, a fost considerat drept o autoritate în legătură cu ceea ce s-ar fi petrecut. La sfârşitul T.M.I.-ului, presa îl descria ca „expertul judecătorului Jackson în afacerile germane“, „şeful anchetelor şi cercetărilor (…) lui Jackson“³⁵299».

În cadrul T.M.N.-ului, Kempner a condus acuzaţia în cea mai importantă cauză, secţiunea politică a procesului Wilhelmstrasse şi se prea poate ca el să fi fost personajul cel mai important de la Nürnberg. Pentru a stabili acest lucru, ar fi necesare cercetări suplimentare, pentru a clarifica veritabilele relaţii de putere care existau în cadrul personalului american al maeştrilor cântăreţi nürnbergieni. Rămâne, însă, de văzut dacă o astfel de clarificare este posibilă.

James M. McHaney a condus divizia ce a pregătit procesele nr. 1, 4, 7, 8, 9 şi 12. Taylor a evocat alte personaje influente în cadrul T.M.N.³⁶

Encyclopedia Judaica îl descrie pe Kempner ca „procurorul-şef“ al proceselor T.M.N. A treia concluzie pe care o putem trage este că există excelente motive, pe bază de fapte de notorietate, de a admite că procurorul Kempner a abuzat de puterea avută în tribunalele militare, obţinând „dovezi“ prin metode ilegale, ameninţări şi diverse forme de constrângere.

Procesul Stewart face această concluzie absolut inevitabilă. Acesta este omul care deţinea puterea de viaţă şi de moarte asupra lui von Thadden şi Horst Wagner. Cu aceasta, digresiunea Kempner se încheie. În analiza noastră cu privire la jidanii din Ungaria, am arătat deja iregularităţi clare în ceea ce priveşte obţinerea de dovezi în cadrul procesului nr. 11. Mai era însă necesară examinarea a încă două aspecte: cine s-a ocupat de procesul nr. 11 şi care a fost nivelul de integritate şi corectitudine al procedurilor de la Nürnberg.

Examinând primul aspect, am ajuns să vedem adevărul destul de clar şi cu privire la cel de al doilea. Studiul carierei lui Kempner ne-a arătat toate cele pe care trebuie să le ştim pentru a înţelege valoarea reală a „dovezilor“ furnizate în cadrul proceselor de la Nürnberg.

E clar că dacă vrem să susţinem autenticitatea documentelor privind o exterminare în Ungaria, trebuie să furnizăm o poveste sofisticată şi alambicată, atât de trasă de păr încât abia am putea imagina un astfel de scenariu. O altă persoană foarte implicată în aceste documente este Veesenmayer, unul dintre acuzaţii procesului Wilhelmstrasse, care a fost interogat cu privire la unele dintre aceste documente.

Poziţia adoptată în depoziţia sa a depins de scopul lui, care era obţinerea achitării, sau a unei pedepse foarte uşoare. Sarcina lui fusese de a supraveghea tot ce se petrece în Ungaria, acesta fiind motivul pentru care măsurile cu privire la jidani figurează invariabil în rapoartele sale.

La vremea respectivă, însă, în spiritul său, aceste măsuri nu aveau importanţa pe care ele o au astăzi, în spiritul nostru. Veesenmayer a explicat că adesea primea douăzeci de misiuni pe zi şi că în interval de o lună i s-a întâmplat să primească misiuni total opuse. Natural că aceste rapoarte, mărturiseşte Veesenmayer, erau redactate de asistenţii săi. El le parcurgea rapid şi le semna.

Când i s-au arătat documente în care raportase că două convoaie, fiecare fiind compus din 2.000 de jidani apţi de muncă, fuseseră expediate la Auschwitz în aprilie 1944, cerându-i-se să confirme dacă este exact, el a răspuns că nu îşi aminteşte precis, dar că este „foarte posibil“, adăugând că el niciodată nu a ştiut ce înseamnă Auschwitz. Când i s-a prezentat documentul NG-5567, în care el raportează că, până la 17 iunie 1944, 326.009 de jidani fuseseră deportaţi din Ungaria, Veesenmayer aprobă din nou, spunând că este „foarte posibil“.

Cu alte cuvinte, el nu a vrut cu nici un chip să se implice în aceste chestiuni, manifestând acordul sau dezacordul în legătură cu faptele respective. Dacă el ar fi spus că îşi aminteşte clar şi amănunţit de deportări masive de jidani, potrivit cifrelor avansate în documente, pentru primăvara şi vara lui 1944, atunci ar fi fost amestecat vrând-nevrând în povestea exterminărilor.

Pe de altă parte, dacă ar fi negat realitatea acestor deportări în masă, aceasta ar fi însemnat că îşi recunoaşte implicarea în ceea ce se petrecuse, indiferent de ceea ce s-a petrecut. Printr-un astfel de răspuns el ar fi lansat o provocare la adresa acuzării şi a tribunalului, pe care acestea nu ar fi putut-o ignora.

De aici decurge întreaga logică a depoziţiei lui Veesenmayer. El a declarat că fusese însărcinat să îi deplaseze pe jidani în afara Budapestei, din cauza riscurilor de revoltă, pe măsură ce ruşii se apropiau.

Interogat insistent asupra acestui punct, Veesenmayer a explicat că: „Practic, problema consta în a şti dacă frontul va rezista sau nu. Dacă Budapesta se revoltă, întreg frontul se va prăbuşi (…). Dacă am participat la aceste conversaţii, şi nu neg că este posibil, atunci a fost exclusiv din punct de vedere militar. Ce puteam face pentru a menţine Frontul de Est cât mai mult timp posibil? Numai din acest punct de vedere. Veesenmayer a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, dar la începutul lui 1952 era deja liber³⁷.

A sosit momentul să atragem atenţia asupra unui fapt ce pare să fi fost omis de mulţi dintre cei care au scris pe această temă. Al Doilea Război Mondial nu a fost uşor pentru nimeni. Germanii îşi băteau capul cum să câştige războiul, nu cum să extermine pe jidani. Afirmaţia din documentul NG-2233, după care programul de exterminare avea prioritate asupra producţiei militare în materie de exploatare a reţelei feroviare, este complet ridicolă^a.

NOTE

19. 283. New York Times, 22 febr. 1940, p. 22; 26 aug. 1940, p. 17; 30 mart. 1944, p. 6; 14 nov. 1945, p. 8; 17 ian. 1946, p. 14; Select Committee, pp. 1534-1535; Current Biography (1943), p. 370; Who’s Who în World Jewry (1965), p. 498.
20. 284. KEMPNER, pp. 1-12; New York Times, 28 sept. 1941, sec. 2, p. 6; 20 ian. 1945, p. 10.
21. R. H. SMITH, pp. 217, 222; Yad Vashem Studies, vol. V, p. 44; New York Times, 6 oct. 1946, sec. VI, p. 8; 7 oct. 1946, p. 2; 18 mar. 1947, p. 4; Select Committee, pp. 1536, 1539.
22. Current Biography (1948), pp. 533-534; New York Times, 7 feb. 1943, p. 34.
23. Current Biography (1948), p. 534; New York Times, 14 oct. 1946, p.44; 23 oct. 1946, p. 8; 26 oct. 1946, p. 1; 27 oct. 1946, p. 16; 3 nov. 1946, p. 13; Newsweek, 4 nov. 1946, p. 26.
24. 288. New York Times, 12 mart. 1947, p. 6; 13 mart. 1947, p. 17; 14 mart. 1947, p. 12; 15 mart. 1947, p. 11; 18 mart. 1947, p. 4; 19 mart. 1947, p. 5; 26 mart. 1947, p. 4; Chicago Tribune, 19 mart. 1947, p. 20.
25. UTLEY, pp. 172, 177; Gaus (transcrierea procesului nr. 11, pp. 5123-5167) a negat constrângerea. Avocatul Magee a declarat, însă, în faţa tribunalului că „apărarea posedă întrebările şi răspunsurile date de martor“ la interogatoriul respectiv. Declaraţiile lui von Thadden şi Häfliger au fost făcute în şedinţele din 3 martie şi 11 mai 1948, părţile corespunzătoare din dezbaterile procesului fiind citate de BARDECHE, p. 120 sqq., care dă şi alte exemple de constrângere şi intimidare a martorilor la Nürnberg.
26. New York Times, 8 nov. 1947, p. 10; 4 apr. 1948, p. 46; Nation, 27 mai 1950, p. 258; 2 dec. 1950, p. 499.
27. New York Times, 17 dec. 1949, p. 1 ; 22 iul. 1950, p. 32.
28. New York Times, 30 sept. 1949, p. 21; 12 ian. 1951, p. 7; 2 febr. 1951, p. 8.
29. BELGION, pp. 64-78.
30. 294. T.M.I., vol. 10, p. 648.
31. 295. Select Committee, pp. 1536-1548.
32. 296. New York Times, 25 apr. 1952, p. 5; Chicago Tribune, 24 apr. 1952,

partea a IV-a, p. 1.

33. 297. New York Times, 15 nov. 1952, p. 2; 23 dec. 1952, p. 1.
34. Encyclopedia Judaica, vol. 10, p. 904; New York Times, 31 mart. 1971, p. 1; 5 dec. 1972, p. 16.
35. New York Times, 6 oct. 1946, sec. 6, p. 8; 7 oct. 1946, p. 2.
36. TAYLOR, 15 aug. 1949, p.38 sq.
37. T.M.N., vol. 13, pp. 487-508; REITLINGER, p. 566.
38. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 280-294. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)