Incorect Politic
Noiembrie 7, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (23)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19, 20, 21 și 22

11. De ce în engleză?

Ultimul paragraf

Este vorba de o problemă de interes secundar. Ni se pare bizar şi nefiresc faptul că mărturia sub jurământ a germanului Hess este redactată în engleză.

Nu avem dovada că Hess cunoştea limba engleză. Ca şi alţi numeroşi germani, este însă foarte posibil ca el să fi cunoscut câteva rudimente de engleză.

Un german prudent care semnează un document de o astfel de importanţă „în mod voluntar şi fără constrângere“ nu s-ar fi încumetat la aşa ceva cu o cunoaştere superficială a unei limbi străine. Din două una: ori Hess se considera un expert în limba engleză, ceea ce nu rezultă de nicăieri, ori el trebuia să insiste pentru a semna un text tradus în germană, cerere care nu-i putea fi refuzată.

Concluzie: starea de spirit în care se găsea nu îi permitea să insiste în nici un fel şi pentru nici o chestiune. Este, însă, neîndoielnic că Hess spera ca prin cooperarea cu procurorul T.M.I. să îşi salveze viaţa. Probabil că i s-au făcut promisiuni în acest sens. Sigur, însă, este că, în chip de recompensă pentru serviciile sale, la mai puţin de o lună după depoziţia sa în faţa T.M.I., Hess nu a obţinut decât extrădarea în Polonia.

În această ţară, fostul comandant de la Auschwitz a redactat cu docilitate o „autobiografie“ pentru temnicerii săi, în care a explicat, în legătură cu exterminările, că nu a făcut alta decât să execute ordinele primite. De data asta, recompensa lui a fost definitivă: a fost „judecat“ şi ucis în aprilie 1947. „Autobiografia“ sa a fost publicată în poloneză în 1951, apoi în germană şi engleză, în 1959.

12. Funcţia lagărului din Birkenau

Birkenau îndeplinea funcţiile normale ale oricărui lagăr de concentrare german, primind prizonieri în vederea exploatării forţei lor de muncă.

Nu se poate susţine că lagărul ar fi avut funcţii speciale, legate de subiectele pe care le-am abordat. Teza pe care o consider indiscutabilă este că Birkenau a fost prevăzut să primească toate persoanele din categoria celor care nu munceau, dar care, dintr-un motiv sau altul, se găseau sub răspunderea administraţiei S.S. de la Auschwitz. Astfel, Birkenau găzduia bolnavii cronici, muribunzii, morţii, cei prea tineri sau prea vârstnici, cei care, temporar, nu erau afectaţi unei munci sau pentru care Auschwitz era doar un lagăr de tranzit.

Aceşti prizonieri puteau veni fie din alte lagăre (între care numeroasele mini-lagăre din regiunea Kattowitz), fie cu noile convoaie. Teza noastră se sprijină pe consideraţiile următoare:

Mai întâi, prin capacitatea lui de primire, Birkenau era lagărul „principal“, Auschwitz I fiind primul doar în sens cronologic şi administrativ, funcţionând într-o cazarmă transformată şi lărgită. Birkenau, dimpotrivă, a fost conceput ca un lagăr enorm, pe măsura nevoilor specifice activităţilor S.S. în regiunea respectivă.

În al doilea rând, după cum am văzut, Birkenau primea deţinuţii respinşi de spitalul din Monowitz ca inapţi pentru muncă.

În al treilea rând, Birkenau avea lagăre pentru familii de ţigani şi noii sosiţi de la Theresienstadt, aflaţi în permanentă „pregătire de plecare“, durata sejurului lor fiind fixată dinainte.

Practic, lagărele pentru familii erau lagăre de tranzit, comparabile cu cele similare de la Belsen sau Westerbork. Am indicat destinaţia convoaielor şi vom relua această problemă într-un alt capitol.

În al patrulea rând, numai la Birkenau au fost construite instalaţii excepţional de importante pentru incinerarea morţilor.

În al cincelea rând, era normal ca o mare parte dintre deţinuţii de la Birkenau să nu poată munci. Pe timpul celor doi ani, dintre vara 1942 şi vara 1944, după cum remarcă şi Reitlinger, „numai o mică parte din populaţia înfometată şi suferindă de la Birkenau a fost utilizată“.

La 5 aprilie 1944, 15.000 din cei 36.000 de deţinuţi din Birkenau erau inapţi de muncă, în vreme ce, dintre ceilalţi 31.000 prizonieri din regiunea Auschwitz, numai 3.000 se găseau în această categorie. O lună mai târziu, două treimi dintre cei 18.000 de bărbaţi de la Birkenau erau clasaţi „imobili“, „inutilizabili“, „fără atribuţii“, fiind cazaţi în blocurile pentru bolnavi şi cele de carantină²⁵².

Nu putem accepta ipoteza, adesea exprimată, că un bolnav şi inapt de muncă era trimis la Birkenau pentru executare. S-a spus asta mai ales despre bolnavii trimişi de la Monowitz la Birkenau, ipoteza fiind întărită de faptul că hainele acestora erau retrimise la Monowitz.

Înapoierea hainelor era, însă, datorată transferului lor din bugetul Farben în cel al organizaţiei S.S.²⁵³ În al şaselea şi ultimul rând, rata mortalităţii la Birkenau era foarte ridicată, precizarea cifrelor fiind, însă, dificilă, în afara unor etape determinate. Primul eveniment semnificativ este epidemia de tifos din 1942, care a necesitat închiderea fabricii de „Buna“ pentru un interval de două luni, cu începere probabilă de la 1 august.

Indicaţia principală ne este furnizată de Raportul WRB²⁵⁴. Ea este, însă, confirmată şi de alte surse şi elemente, printre care:

• 1) este absolut sigur că la Auschwitz au existat epidemii de tifos²⁵⁵;
• 2) datele furnizate de Crucea Roşie olandeză (Anexa C) arată că rata mortalităţii în lagărul de bărbaţi de la Birkenau, între 16 iulie şi 19 august 1942 a fost de aproximativ 186 de persoane pe zi, cu maxime, către sfârşitul intervalului, superioară celei din faza iniţială;
• 3) La Amsterdam există un singur volum din registrul de decese de la Birkenau, despre care vorbeşte şi un raport al Crucii Roşii olandeze. Acest volum conţine certificatele de deces pentru cele cinci zile, de la 28 septembrie la 2 octombrie 1942. Este vorba de 1.500 de morţi.

Cauzele invocate sunt caracteristice condiţiilor care rezultă dintr-o epidemie de tifos, deşi Reitlinger pare să considere cauzele consemnate, de exemplu „slăbiciunea muşchiului cardiac“ şi altele ca fiind […] diagnostice fantastice născocite de medicii internaţi, care încercau să-şi salveze pacienţii destinaţi „listelor de transporturi“ sau injecţiei cu fenol²⁵⁶. Fapt este că aceste cauze de moarte sunt, într-adevăr, caracteristice tifosului. Iată ce putem citi în articolul TYPHUS FEVER din Encyclopaedia Britannica (ediţia a XI-a):

Tifosul se poate dovedi mortal în oricare dintre stadiile bolii şi chiar la începutul convalescenţei, fie printr-un stop cardiac subit, cauza cea mai frecventă, fie printr-o  sociaţie de simptome nervoase între care meningită şi o comă profundă, fie alte complicaţii, de exemplu bronşita. În plus, moartea poate interveni, prin epuizare, înaintea crizei, mai ales pentru cei ale căror forţe fizice şi nervoase fuseseră diminuate prin muncă grea, insuficienţa hranei şi a somnului, anumite abuzuri şi lipsa de măsură.

Întrucât la Birkenau erau trimişi bolnavii, victimele epidemiei de tifos au fost înregistrate ca decedate la Birkenau, independent de locul unde lucraseră înainte. Raportul W.R.B pretinde că, pe timpul celor două sau trei luni ale epidemiei, au avut loc între cincisprezece şi douăzeci de mii de decese la Auschwitz²⁵⁷.

În ciuda caracterului îndoielnic al sursei, această alegaţie pare să concorde, cel puţin ca ordine de mărime, cu alte informaţii de care dispunem despre această perioadă la Auschwitz, deşi e foarte probabil ca lucrurile să fie exagerate întrucâtva. După cum o vom vedea mai departe, este însă foarte adevărat că vara lui 1942 a fost cea mai grea etapă la Auschwitz. „Injecţia cu fenol“, menţionată de Reitlinger, revine atât de frecvent în literatura concentraţionară, încât, cine ştie, ar putea fi adevărată: bolnavii incurabili erau probabil eutanasiaţi uneori, prin injecţii cu fenol direct în inimă²⁵⁸.

Foarte ridicata rată a mortalităţii la Auschwitz, în vara lui 1942, atinge indirect problema „exterminării“, fiind vorba de decese înregistrate, din cauze normale, nu de o exterminare secretă. Acest gen de decese nu avea nici în clin nici în mânecă cu jidanii, deşi printre victime s-au numărat şi dintre aceştia.

Reitlinger examinează mortalitatea la Auschwitz, socotind ca normală o estimare a deceselor zilnice între 160 şi 179. Datele utilizate de el sunt, însă, cele din vara 1942, care a fost o etapă catastrofală. Cu privire la această mortalitate ridicată, observăm că Reitlinger şi Hilbert fac mare caz de evenimentele de la Auschwitz, deşi admit o diferenţă între rata ridicată de mortalitate naturală şi exterminarea deliberată.

Este, deci, de mirare şi chiar de necrezut că ei nu consideră crematoriile ca fiind construite din necesitatea mortalităţii ridicate şi a combaterii tifosului. Dimpotrivă, amândoi prezintă lucrurile ca şi cum crematoriile ar fi fost construite, în primul rând, în cadrul programului de exterminare.

În locurile considerate ca furnizoare ale braţelor de muncă ce lipseau din greu, această rată ridicată a mortalităţii era şi mai intolerabilă. La sfârşitul lui 1942 a început o campanie specială pentru reducerea ratei mortalităţii în lagărele de concentrare, Himmler ordonînd (28 decembrie) ca aceasta „să fie redusă cu orice preţ“.

La 20 ianuarie 1943, într-o circulară către toţi comandanţii de lagăre, Glücks ordona ca „toate mijloacele posibile să fie folosite pentru reducerea ratei mortalităţii“. La 15 martie 1943, Pohl scria lui Himmler că „starea de sănătare a […] prizonierilor trimişi de administraţia judiciară este catastrofală. Pierderile se cifrează, în toate lagărele, la cel puţin 25-30 la sută […]. Până acum, erau 10. 191 de prizonieri […] dintre care 7.587 erau afectaţi la […] Mauthausen-Gusen. Motivul probabil trebuie să fie că numeroşi deţinuţi […], închişi de mai mulţi ani, suferă de slăbiciune fizică din cauza transferului într-un mediu diferit […]. De asemenea, ne-au fost livraţi numeroşi pacienţi atinşi de tuberculoză“²⁵⁹.

La 10 aprilie, Pohl ceru lui Himmler aprobarea unui proiect de scrisoare către ministrul Justiţiei al Reichului, care probabil a fost expediată. Scrisoarea menţionează că dintre 12.658 de prizonieri transferaţi în lagărele de concentrare, 5.935 erau deja morţi la data de 1 aprilie. În scrisoarea sa, Pohl se plângea că „cifrele de mortalitate înspăimântător de mari sunt cauzate de faptul că închisorile transferă deţinuţi într-o stare fizică deplorabilă, astfel că, în ciuda eforturilor medicilor […] moartea lor nu poate fi întârziată […] nu doresc să înfiinţez un serviciu de carantină în lagărele de concentrare […].“

Se pare că era vorba de o rivalitate între anumite servicii de, un conflict de interese. Închisorile germane aveau propriile lor obiective economice. Ele se separau cu greu de prizonierii robuşti, încercând să se debaraseze mai ales de cei bolnavi. Nu ştim dacă Pohl a îmbunătăţit cooperarea cu administraţia penală. Totuşi, la 30 septembrie 1943, el anunţă un anumit progres, datorat măsurilor de igienă, alimentaţie şi procedură. Pohl prezenta Reichsführer-ului S.S. Himmler cele două tablouri care urmează, asigurându-l că, ţinînd cont de asaltul frigului, rezultatele obţinute aveau un caracter permanent²⁶⁰:

 

CAZURI DE DECES ÎN LAGĂRELE DE CONCENTRARE,

IULIE 1942- IUNIE 1943

 

LUNA                              DEŢINUŢI                DECESE          PROCENTAJ

Iulie                                             98.000                                8.329                               8,50

August                                       115.000                              12.217                          10,62

Septembrie                             110.000                               11.206                          10,19

Octombrie                                85.000                                 8.856                         10,32

Noiembrie                                83.500                                 8.095                            9,69

Decembrie                                 88.000                              8.800                           10,00

Ianuarie                                    123.000                             9.839                             8,00

Februarie                                143.100                              11.650                           8,14

Martie                                      154.200                               12.112                           7,85

Aprilie                                     171.000                                 8.358                          4,71

Mai                                          203.000                                 5.700                          2,80

Iunie                                       199.500                                  5.650                         2,83

 

 CAZURI DE DECES PE LUNA AUGUST 1943

 Lagăr                        Deţinuţi      Decese    August %   (Iulie) %          Variaţie %

Dachau                                  17.300                  40             0,23               0,32                         – 0,09

Sachsenhausen                  26.500                194            0,73             0,78                            – 0,05

Buchenwald                        17.600                 118               0,67               1,22                        – 0,55

Mauthausen-Gusen             21.100              290             1,37               1,61                          – 0,24

Flossenburg                             4.800               155              3,23               3,27                         – 0,04

Neuengamme                          9.800                150             1,53               2,14                          – 0,61

Auschwitz (bărb.)               48.000            1.442            3,00              2,96                        + 0,04

Auschwitz (fem.)                 26.000             938                3,61              5,15                          – 1,54

Gross-Rosen                           5.000                76                  1,52              2,69                         – 1,17

Natzweiler                                 2.200                41                 1,87              1,63                        + 0,24

Bergen-Belsen                         3.300                  4                   0,12              0,39                       – 0,27

Stutthoff (bărbaţi)                  3.800                131               3,45              5,69                        – 2,24

Stutthof (femei)                          500                  1                  0,20              0,00                        + 0,20

Lublin (bărbaţi)                         11.500          882                7,67               4,62                       + 3,05

Lublin (femei)                             3.900          172                  4,41              2,01                        + 2,40

Ravensbrück (bărb.)                  3.100           26               0,84                0,76                       + 0,08

Ravensbrück (fem.)                  14.100          38                0,27              0,24                        + 0,03

Riga                                               3.000                 1                 0,03              0,33                        – 0,30

Herzogenbusch

Total                                             224.000       4.699

Media globală pentru august 1943                                   2,09 %

Media globală pentru iulie 1943                                         2,23 %

Reducere sau scădere                                                       0,14 %

 

Se vede că, după o campanie de şase luni pentru reducerea mortalităţii în lagăre, Auschwitz-ul înregistra o medie de 80 de decese zilnic. Dat fiind că, după cum am văzut, aproape toţi „inapţii de muncă“ se găseau la Birkenau, este sigur că majoritatea deceselor acolo aveau loc. De asemenea, Auschwitz pare să fi primit convoaie de prizonieri provenind din celelalte lagăre, selecţionaţi din cauza stării lor proaste de sănătate²⁶¹.

Raportul Crucii Roşii olandeze despre Auschwitz (vol. II) furnizează şi el date despre rata mortalităţii în lagăre, pe anii 1942 şi 1943.

Pentru perioada 30 octombrie 1942-25 februarie 1943, rata mortalităţii ar fi fost de aproximativ 360 de persoane pe săptămână, în medie, respectiv aproximativ 185 pe săptămână între 26 februarie şi 1 iulie 1943. Se mai spune că, între 30 octombrie 1942 şi 1 iulie 1943, au murit 124 de persoane, dintre jidanii olandezi sosiţi la Birkenau în iulie şi august 1942 (p. 109).

Totuşi, cifrele privind totalul deceselor ni se par prea scăzute şi greu de conciliat cu cele prezentate mai sus. Ar putea fi vorba de o eroare sau de o interpretare greşită.

Este, însă, evident că oricât ar fi de deplorabile aceste decese şi oricare ar fi natura şi răspunderea unora sau altora, ele nu sunt expresia unei exterminări şi nu îi privesc exclusiv pe jidani ca jidani.

Din punctul de vedere al înaltei administraţii S.S., aceste cifre au fost considerate „catastrofale“, eforturi importante fiind făcute pentru a nu pierde situaţia de sub control. Nu este, deci, de mirare că, din cauza mortalităţi ridicate, lagărul de concentrare Auschwitz a fost echipat cu instalaţii moderne de incinerare, concepute pentru situaţii putând merge până la câteva sute de morţi pe zi.

Rata mortalităţii la Auschwitz nu s-a ameliorat decât foarte puţin pe timpul războiului. În anul 1944, când populaţia lagărului a atins 100.000 de oameni sau chiar mai mult (probabil din cauza pierderilor teritoriale din răsărit, care implicau evacuarea lagărelor de muncă), rata mortalităţii la Birkenau era de 350 la 500 de persoane pe săptămână. Am văzut, însă, că în lagărul Birkenau se înregistra majoritatea deceselor de la Auschwitz²⁶².

Faptul că „lagărele“ înfiinţate în timp de război, chiar în etapa modernă, s-au transformat în capcane mortale pentru mulţi dintre cei deţinuţi este desigur o mare tragedie.

Cauzele unor astfel de situaţii sunt aceleaşi peste tot: oamenii sunt grupaţi într-o manieră haotică în lagăre improvizate, lipsite de instalaţii sanitare, într-o situaţie foarte nesigură privind hrana şi toate celelalte.

Astfel, în timpul Războiului de Secesiune din Statele Unite (1861-1865), lagărele prizonierilor din nord (Rock Island şi Camp Douglas) au înregistrat o rată a mortalităţii de 2-4 la sută pe lună. Această cifră a fost chiar depăşită în lagărele din sud (de ex. Florence), unde scorbutul şi diareea cauzau între 20 şi 50 de morţi pe zi, într-o masă de aproximativ 12.000 de prizonieri. Condiţiile de la Andersonville au fost chiar şi mai catastrofale, înregistrându-se între 13.000 şi 50.000 de morţi printre americanii din Uniunea sudistă²⁶³.

În timpul Războiului Burilor (1899-1902), din Africa de Sud, aproximativ 120.000 de non-combatanţi, de rasă albă, plus 75.000 de africani fură deportaţi în lagărele de concentrare britanice. Vreme de un an, rata mortalităţii printre buri a evoluat între 120 şi 340 de morţi pe an la mia de prizonieri (între 1,1 şi 3,4 la sută pe lună. În aceeaşi vreme, mortalitatea infantilă, cauzată, mai ales, de  epidemiile de rujeolă, s-a ridicat la 600-1000/an, adică 7,35 la stă pe lună. Aproximativ 20.000 de femei şi copii buri (olandezi) au murit în lagărele englezeşti din Africa de Sud²⁶⁴.

În timpul Primului Război Mondial, nemţii au amestecat prizonierii de război ruşi cu cei de alte naţionalităţi, din care cauză s-a ajuns la epidemii de tifos în lagărele respective.

Constatarea similitudinii de condiţii şi efecte între lagărele de concentrare ale Primului Război Mondial şi lagărele celui de-Al Doilea Război Mondial este frapantă²⁶⁵.

Am văzut că ruşii au fost utilizaţi ca mână de lucru în lagărele de concentrare, mai ales la Auschwitz, ei fiind sigur una dintre cauzele tifosului. Întrucât ruşii nu erau consideraţi deţinuţi ordinari, nu ştim precis dacă ei au fost sau nu cuprinşi în statisticile mortalităţii analizate mai sus. Este, însă, neîndoielnic că ei au contribuit la mortalitatea generală a lagărului, cadavrele lor fiind incinerate în aceleaşi crematorii. Nu dispunem însă de cifre exacte în această privinţă.

Un aspect cu totul ridicol sare în ochii celui ce studiază acest subiect. De exemplu, volumul V (T.M.N.), Secţiunea B („Sistemul lagărelor de concentrare“), care rezumă afacerea nr. 4, „Statele Unite contra lui Pohl“, prezintă documente care arată că lagărele de concentrare au înregistrat o rată a mortalităţii foarte mare. Este vorba exact de documentele pe care le-am analizat mai sus. Mai departe, însă, în „Secţiunea E“, intitulată „Programul de exterminare“, ni se prezintă documente care arată că germanii au construit crematorii în aceste lagăre în chiar momentul când mortalitatea a fost cea mai ridicată.

Nimeni nu şi-a dat seama că germanii au făcut ceea ce trebuia şi era normal să se facă în situaţia respectivă. În mod evident, cei care au redactat volumele T.M.N. au crezut că nimeni nu le va citi vreodată.

Suntem în drept să credem că nici măcar cei care le-au compilat şi redactat nu s-au obosit să le citească. Ţinând cont de diferitele rate de mortalitate, constatăm că numărul cuptoarelor de la Auschwitz era perfect comparabil cu numărul de cuptoare din alte lagăre, în care nimeni nu pretinde că ar fi avut loc exterminări.

În 1942, au fost construite crematorii la Dachau şi la Sachsenhausen, fiecare cu câte patru cuptoare.

La Dachau, înainte de 1942 exista un crematoriu compus din două cuptoare, care a fost utilizat şi după 1942. Probabil la fel s-au petrecut lucrurile şi la Sachsenhausen, cu un crematoriu ceva mai vechi.

La Buchenwald, instalaţiile de cremaţiune dinainte de război erau chiar cele care existau în toate oraşele apropiate de Weimar şi de Iena. După izbucnirea războiului, s-au construit crematorii chiar în lagăr, astfel încât, la sfârşitul lui 1941, Buchenwald dispunea de un crematoriu cu şase cuptoare. Totuşi, crematoriul din Weimar pare să fi fost utilizat până la sfârşitul războiului²⁶⁶. De altfel, crematoriile lagărelor de concentrare Auschwitz, Dachau sau altele au putut foarte bine să fie utilizate şi pentru incinerarea cadavrelor unor persoane care nu proveneau din lagărele de concentrare (prizonierii de război ruşi, de exemplu).

Aceasta este concepţia noastră cu privire la aşa numitele „lagăre ale morţii“ printre lagărele de concentrare naziste. Ea nu se acordă cu opiniile lui Stäglich şi Christophersen, care nu au constatat o foarte puternică mortalitate şi nici nu sunt convinşi că au existat vaste crematorii la Auschwitz.

Opinia noastră se sprijină pe documentele acuzării şi pe materiale comparabile, în vreme ce opiniile lor se bazează pe propriile lor observaţii, la faţa locului, în 1944. S-ar părea că ar trebui acordat mai mult credit observaţiilor lor personale. Totuşi, eu cred că examinarea atentă a chestiunii va înclina balanţa în favoarea tezei noastre, fără ca aceasta să pună în cauză observaţiile personale ale lui Stäglich şi Christophersen. Desigur, este posibil ca documentele să fi fost falsificate.

Ca să spun drept, din punctul acesta de vedere este vorba de ceva mai mult decât o simplă posibilitate. Vom vedea că la Nürnberg au fost utilizate foarte multe documente falsificate.

Totuşi, se pare că documentele cu privire la decesele din lagăre şi construcţiile de crematorii nu au fost falsificate, întrucât nu conţin absolut nimic cu privire la exterminări. Cititorul se poate convinge consultând documentele „selecţionate“ din al V-lea volum T.M.N., în care este vorba de o foarte mare mortalitate în anumite perioade, printre deţinuţii din închisori şi lagăre de concentrare, într-o ţară relativ redusă ca întindere, luptând pentru supravieţuire contra unor forţe zdrobitoare şi încercând să utilizeze forţa de muncă a acestora.

În aceste condiţii este perfect verosimil că s-a ajuns la o foarte mare rată a mortalităţii. Deşi  documentele examinate nu vorbesc despre exterminări, ele lasă, totuşi, de dorit întrucât nu precizează cauzele mortalităţii, nici identitatea victimelor.

Prizonierii într-o foarte proastă stare de sănătate, furnizaţi de ministerul Justiţiei, nu pot explica totul. Pentru a ajunge la o imagine completă, suntem nevoiţi să recurgem la unele ipoteze şi deducţii. Iată, deci, impresia noastră în această chestiune. În vremea anilor treizeci, lagărele de concentrare germane au îndeplinit o funcţie de represiune şi de securitate, fără să joace vreun rol economic.

Odată început, însă, războiul cu Rusia, lagărele de concentrare cunoscură o rapidă expansiune, dobândind o funcţie economică. De aceea, în cursul lui 1942, lagărele au traversat trei evenimente importante:

• a) expansiunea rapidă a fost însoţită de un haos general, probleme neprevăzute şi dificultăţi de organizare inerente când mari şi vaste întreprinderi sunt puse dintr-o dată pe picioare; acest aspect este valabil mai ales pentru Auschwitz, lagăr nou ce avea să devină rapid cel mai mare dintre toate;
• b) victoriile neîntrerupte repurtate de germani şi avansarea în Rusia au provocat un aflux de hoarde de prizonieri ruşi, dintre care mulţi fură absorbiţi de lagărele de concentrare;
• c) ministerul Justiţiei a furnizat deţinuţi într-o stare de sănătate din ce în ce mai precară. Au mai fost, desigur, şi alte probleme şi aspecte dificile.

Aceşti trei factori mi se par, însă, suficienţi pentru a explica rata înaltă a mortalităţii la sfârşitul lui 1942 şi începutul lui 1943.

La sfârşitul lui 1943, deşi încă relativ importantă, mortalitatea a scăzut simţitor faţă de anul precedent şi se va menţine la acest nivel până la prăbuşirea generală de la sfârşitul războiului.

Declaraţia comandantului de lagăr Birkenau (Anexa D) arată că la Auschwitz, în 1944, decesele se produceau mai ales printre prizonierii de drept comun, transferaţi din închisori. Nu am cunoştinţă de nici un alt document comparabil cu cele trecute în revistă, care să trateze despre rata înaltă a mortalităţii la sfârşitul lui 1943 sau în perioada ulterioară.

În prezent suntem în măsură să examinăm observaţiile lui Christophersen şi Stäglich, care nu menţioneză nici crematorii, nici mortalitate ridicată la Auschwitz.

Consideraţii foarte simple vin în sprijinul observaţiilor lor. Mai întâi, decesele nu erau lucruri pe care administraţia de la Auschwitz le făcea publice.

Ca şi incinerările, decesele erau disimulate pe cât posibil. Astfel, către mijlocul lui 1943, Pohl se plângea comandanţilor de lagăre de concentrare că, foarte adesea, clădirile crematoriilor sunt situate în zone foarte uşor accesibile, astfel încât „tot felul de oameni“ pot arunca o privire.

Ca răspuns a această critică a lui Pohl, Hess plantă o perdea de arbori în jurul crematoriilor II şi III. De altfel, regula generală era ca transportul cadavrelor să aibă loc numai seara²⁶⁷. Întrucât Christophersen şi Stäglich nu au avut decât contacte episodice cu Birkenau, nu este de mirare că nu au ştiut nimic nici despre rata înaltă a mortalităţii, nici despre existenţa importantelor crematorii.

Rolul jucat de Birkenau în înşelătorie este relativ simplu. Ca toate marile complexe industriale, Auschwitz a fost conceput sistematic, astfel încât să aibă o eficacitate cât mai mare. Cei care nu munceau, erau la Birkenau.

Acesta este motivul pentru care lagărele de tranzit, despre care vom vorbi în capitolul următor, se găseau la Birkenau. De asemenea, aceasta explică existenţa lagărelor pentru ţigani şi pentru jidani, pentru bolnavi, foarte bolnavi şi chiar muribunzi.

În mod foarte natural, de la această concentrare de bolnavi şi muribunzi s-a ajuns ca lagărul Birkenau să aibă reputaţia de „lagăr al morţii“, pe care prezenţa morgilor şi a crematoriilor nu puteau decât să o confirme.

Este limpede că lucrurile pot fi descrise şi în acest fel. Nu trebuie, însă, pierdut din vedere că aproape jumătate din totalul deceselor survenite în sistemul concentraţionar german au avut loc la Birkenau. Deşi afacerea în ansamblul ei pare absolut ridicolă, cînd o examinăm de aproape, cum am făcut-o în acest capitol şi în cele precedente, este clar că decizia promotorilor propagandei de a prezenta Birkenau ca lagărul exterminărilor este cât se poate de inteligentă. În lagărele de concentrare, mortalitatea a fost foarte ridicată.

La Auschwitz, cel mai mare lagăr german de concentrare, mortalitatea a atins nivelul cel mai înalt. Majoritatea deceselor de la Auschwitz s-au produs, de fapt, la Birkenau.

13. Rezumat pentru Auschwitz

În introducerea acestui capitol am promis că vom demonstra că „legenda“ Auschwitz, ca lagăr de exterminare, prezintă semnul infailibil al marii înşelătorii: necesitatea continuă şi inexorabilă a dublei interpretări a faptelor. Lucrul este adevărat din toate punctele de vedere:

1. Zyklon-ul era folosit pentru dezinfectare. Exterminaţioniştii pretind că era utilizat şi pentru exterminare.
2. Selecţiile prizonierilor erau necesare prin însăşi natura activităţilor economice de la Auschwitz. Se pretinde, însă, că ele erau necesare şi pentru exterminări.
3. Deşi foarte înşelătoare ca denumire, nu ar fi fost inexact ca Birkenau să fie numit „lagăr al morţii“, mai ales în anumite etape, de exemplu pe timpul activităţii comisiei Baruch şi imediat după. Se pretinde, însă, că Birkenau ar fi fost nu numai un „lagăr al morţii“, ci şi un „lagăr al exterminării“.
4. Conform procedurii în vigoare la sosirea în lagăr, deţinuţii trebuiau să se dezbrace, să se tundă şi să facă un duş, pentru debarasarea de purici şi de păduchi. Se pretinde, însă, că dezbrăcarea se făcea în vederea exterminării.
5. Existenţa crematoriilor la Birkenau este pe deplin justificată de faima acestuia, de lagăr al morţii. Se pretinde, însă, că ele erau necesare mai ales pentru exterminare.
6. Unele încăperi numite Leichenkeller erau folosite pentru păstrarea cadavrelor în vederea incinerării (morgă). Se pretinde, însă, că altele erau „camere de gazare“. La Birkenau, cele două tipuri de Leichenkeller se găseau nu prea departe, una de cealaltă.
7. Anumite Badeanstalten erau săli de duşuri. Se pretinde, însă, că celelalte erau în realitate „camere de gazare“. Cele două tipuri de Badeanstalten erau amplasate foarte aproape între ele.
8. Duhoarea cunoscută de cei din regiune ar fi fost cauzată nu numai de hidrogenare şi de alte procedee chimico-industriale, ci şi de incinerarea cadavrelor.

Faţă de elementele puse în lumină de analiza noastră, a spune că ni se propune o dublă interpretare a faptelor este o delicateţe, clemenţă şi curtoazie care nu se justifică prin nimic. Interpretările propuse în sprijinul tezei exterminării sunt minciuni clare, ultima dintre ele, aceea a putorii din atmosferă, fiind picătura care a vărsat întregul „pahar“.

Utilizând acest argument, autorii înşelătoriei şi imposturii s-au înşelat pe ei înşişi. Am examinat împreună faptele ce contrazic aceste alegaţii, incoerenţe şi inadvertenţe. Himmler ordonă direct lui Hrss, lăsându-i întreaga iniţiativă în ceea ce priveşte mijloacele.

Convorbirea lor a avut loc în vara lui 1941, ceea ce este o certitudine, potrivit declaraţiei lui Hess. Pe de altă parte, convorbirea acestora a trebuit să aibă loc în vara lui 1942, astfel că Hess începu prin a improviza, şase luni după ce planurile pentru cele patru crematorii, prevăzute, chipurile, pentru exterminare, fuseseră întocmite şi puse în aplicare. Crematoriile nu par să fi fost lăsate la iniţiativa lui Höss.

Unele familii jidoveşti cu copiii lor au locuit mai multe luni la Birkenau, locuinţele lor au fost, în prealabil, dezinfectate cu acelaşi produs chimic cu care, chipurile, ele ar fi fost ucise încă de la sosirea lor. Totuşi, ele nu ar fi fost chipurile ucise decât şase luni mai târziu sau ceva în genul ăsta. Este evident că povestea nu stă nici cum în picioare.

Analiza noastră cu privire la Auschwitz nu este încă încheiată. Deşi s-ar putea crede că „lovitura de graţie“ promisă a fost deja dată, nu la prezentul capitol ne-am gândit când am folosit această expresie. Până aici, analiza noastră s-a concentrat asupra a ceea ce s-a petrecut la Auschwitz, fără să examineze soarta grupurilor naţionale particulare ale jidănimii prezente la Auschwitz.

Este ceea ce ne rămâne de făcut, pentru completarea analizei noastre. Din acest punct de vedere, nu putem găsi exemplu mai potrivit decât chiar acela ales de suporterii înşişi ai fabulaţiei exterminării. Este vorba de jidanii maghiari, a căror „soartă“ va fi studiată în următorul capitol, cuvântul respectiv fiind cât se poate de potrivit. Bineînţeles, alegaţiile cu privire la Auschwitz vor reţine în continuare atenţia noastră.

NOTE

252. REITLINGER, p.125 ; NO-021 în T.M.N., vol. V, p. 385. De asemenea, vedeţi FYFE, p. 729 sau Anexa D din această carte.
253. DUBOIS, pp. 192, 220.
254. US-WRB (1944), partea I-a, pp. 30, 32; REITLINGER, p. 122.
255. DUBOIS, p. 209.
256. REITLINGER, pp. 122-123. Registrul de decese se găseşte la Rijksinstituut voor Oorlogsdocumentatie şi este examinat de Crucea Roşie olandeză, vol. I, pp. 8-12.
257. US-WRB (1944), partea I-a, p. 32.
258. De exemplu BURNEY, pp. 18-109.
259. NO- 1523 şi NO-1285 în T.M.N., vol. V, pp. 372-376.
260. PS-1469 în T.M.N., vol. V, pp. 379-382.
261. NO-1935 în T.M.N., vol. V, pp. 366-367.
262. FYFE, p. 729 sau anexa D din această carte. Dezbaterea procesului nr. 6, p. 14326.
263. HESSELTINE, pp. 152, 156, 192, 203; Encyclopaedia Britannica, ediţia a 11-a, vol. I, p. 960.
264. AMERY, vol. V, pp. 252-253, 6o1; vol. VI, pp. 24-25.
265. Encyclopaedia Britannica, ediţia a12-a, vol. 32 (al treilea volum din suplimentul care completează ediţia a XI-a, p. 157.
266. Komitee der Antifachistischen, p. 86; M. J. SMITH, p. 95; NO-3863 şi NO-3860 în T.M.N., vol. V, pp. 613-616; Internationales Buchenwald-Komitee, pp. 206-207 şi ilustraţia nr. 55; MUSIOL, ilustraţiile nr. 88-91.
267. Documentele NO-1242 şi NO-4463, citate de HILBERG, p. 566; FYFE, p. 731 sau Anexa D a lucrării de faţă.
268. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 225-238. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)