Incorect Politic
Noiembrie 4, 2019

ÎNŞELĂTORIA SECOLULUI XX (21)

ARTHUR ROBERT BUTZ

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17,18,19 și 20

7. Spital pentru cei sortiţi exterminării?!

Selecţia operată la sosirea convoaielor nu era singurul mod de a-i desemna pe cei ce urmau să ajungă în „camerele de gazare“. Un jidan olandez, medicul Elie A. Cohen, arestat în 1943 pentru tentativă de părăsire a Olandei fără autorizaţie, fu trimis împreună cu familia, în septembrie acelaşi an, la Auschwitz.

Ajuns la Auschwitz, a fost separat de familie, pe care nu a mai revăzut-o. Cohen a scris o carte Human Behavior in the Concentration Camp, bazată pe ceea ce a trăit el, ca medic şi membru al personalului spitalului din Auschwitz I. Relaţiile lui Cohen cu cei pe cale de exterminare erau relaţiile normale ale unui medic cu pacienţii săi. Dacă ar trebui găsit un termen pentru a descrie cartea lui Cohen, acela de „obiectiv“ ar fi la fel de bun ca un altul. Anumite selecţii la spital sunt interpretate de Cohen ca fiind făcute în vederea exterminării:

„După ce «direcţia H. K. B.» (lagărul spitalului) a anunţat că medicul lagărului urmează să facă o selecţie, întregul bloc deveni un fel de stup în plină activitate, întrucât totul trebuia să strălucească de curăţenie […] În vreme ce fiecare îngheţase în poziţie de drepţi, medicul îşi făcu intrarea împreună cu suita sa: S.D.G.-ul (infirmier ajutor), Blockälteste (decanul responsabil de bloc) şi secretarul de bloc.

Jidanii bolnavi erau aliniaţi, goi puşcă, bineînţeles. În acelaşi timp cu prezentarea către medicul lagărului a fişelor cu notele personale privind fiecare prizonier, medicul de bloc, la urechea căruia medicul de serviciu murmura diagnosticul, chema pacientul respectiv în faţa tripletei medicale […] În 90 la sută din cazuri, fişa era remisă S.D.G.-ului, ceea ce însemna moartea prin gazare pentru pacient, cu excepţia cazurilor de ordine contrarii din partea departamentului politic, ceea ce se întâmpla frecvent în cazurile Schutzhäftlinge (drept comun).

Prizonierii emaciaţi nu erau singurii trimişi în camera de gazare, aceasta se întâmpla uneori şi cu cei bine hrăniţi, chiar membrii personalului H. K. B., care, oficial, erau exceptaţi. În consecinţă, faţă de «stilul medical» al medicului lagărului, presupuneam că, în general, nu numai cei ce inapţi să muncească erau destinaţi a fi ucişi, factorul decisiv fiind că un anumit număr de oameni trebuiau să fie gazaţi. Oficial, nimeni nu cunoştea în realitate obiectivul final, nici chiar personalul direcţiei, întrucât după numele celor gazaţi erau scrise iniţialele «S.B.», prescurtare de la «Sonderbehandlung» (tratament special)“ ²⁰⁴.

Cohen nu pretinde a fi văzut vreo cameră de gazare. Singurele dovezi avansate de el pentru susţinerea interpretării că scenele respective implică „gazări“ constau în alegaţiile de după război, de la Auschwitz, privind existenţa zvonurilor despre exterminare, în interiorul lagărului. Bineînţeles, faptele brute nu implicau deloc o astfel de interpretare. Existenţa zvonurilor în chestiune este sigură.

Un delegat al Crucii Roşii internaţionale raportează existenţa lor printre prizonierii britanici de la Auschwitz III, în septembrie 1944²⁰⁵. Pe baza existenţei zvonurilor nu se poate trage nici o concluzie, întrucât propagarea lor este un aspect elementar al războiului psihologic. Am văzut că O.S.S., pentru a nu mai vorbi de comunişti, se specializase în propagarea zvonurilor şi în „propaganda neagră“. De fapt, membrii bine informaţi ai guvernului american au recunoscut difuzarea de „informaţii“. Cu ocazia procesului Farben, procurorul Minskoff i-a pus martorului apărării, Münch, întrebarea următoare:

„În prezent, martor, este sau nu este adevărat că, în vremea când eraţi la Auschwitz, avioanele aliate au lansat afişe, pliante peste Kattowitz şi Auschwitz, informând populaţia despre ceea ce se petrecea la Birkenau?“²⁰⁶

Münch nu ştia asta. Minskoff, însă, era bine informat cu privire la acest subiect, întrucât pe timpul războiului fusese avocatul pentru operaţiile externe al Departamentului Finanţelor şi era, probabil, la curent cu tot ceea ce privea W.R.B.; W.R.B colaborase cu Office of War Information în diverse operaţiuni de lansare de afişe. Procurorul şef din procesul Farben era DuBois, fostul consilier general WRB. Acesta a scris că în „biroul său, în 1943, el ştia […] ceea ce se petrecea la Auschwitz“ şi a decis să reproducă în cartea sa, cu aprobarea generală, partea din depoziţie cuprinzând întrebarea lui Minskoff²⁰⁷.

Deşi metoda pare destul de grosieră, suntem în faţa unei bune indicaţii cu privire la o operaţiune americană de lansare de afişe deasupra lagărului Auschwitz. În ceea ce mă priveşte, consider că dacă afişele au fost lansate, asta nu s-a putut produce decât noaptea şi în cantitate restrânsă. De fapt, lansarea de afişe nu era necesară pentru răspândirea zvonurilor în lagăr, întrucât comuniştii, excelent organizaţi, erau foarte activi în regiune. Superioritatea organizaţiei lor le permitea ascultarea clandestină a emisiunilor radio, din care cauză toţi deţinuţii depindeau de ei în ceea ce priveşte „ştirile“²⁰⁸.

Nu este nevoie să reamintim că lumea era mică chiar şi în etapa 1939-1945. Avem în vedere uşurinţa cu care ştirile intrau şi ieşeau din lagăr, lucru pe care l-am analizat în capitolul precedent. În final, poveştile propagate de către Aliaţi cu privire la lagărele de concentrare nu puteau să nu pătrundă în acestea, pe diverse căi.

Delegatul Crucii Roşii, menţionat mai sus, vizitase lagărul Auschwitz, dar nu a putut merge dincolo de zona administrativă Auschwitz I, respectiv barăcile prizonierilor de război britanici. Aceştia din urmă erau singurii care puteau fi vizitaţi, în conformitate cu convenţiile de război în vigoare. Cu privire la alte subiecte, ofiţerii germani fură „amabili, dar reticenţi“.

Delegatul a raportat, fără să comenteze, faptul că prizonierii de război britanici au fost incapabili să obţină confirmarea acestor zvonuri, prin contactul cu alţi deţinuţi. Se afirmă că, în ciuda acestor zvonuri, prizonierii de război britanici interogaţi de ruşi după capturarea lagărului „nu ştiau absolut nimic“ despre aceste „crime“²⁰⁹. Bineînţeles, evenimente ulterioare au transformat în multe cazuri zvonurile în „lucruri reale“, în „cunoaştere“.

Este însă sigur că jidanii care soseau nu aveau nici o idee cu privire la gazări²¹⁰. Selecţiile constituie un alt fapt susceptibil de o dublă interpretare. Desigur că activităţile industriale sau de altă natură făceau necesară „selecţionarea“ de persoane în diverse scopuri şi activităţi clasice. Ni se cere să adăugăm la acestea şi obiectivul „exterminării“. Înainte de a încheia analiza spuselor lui Cohen, trebuie să notăm că în spitalul de la Auschwitz erau jidani emaciaţi sau slăbiţi, dar şi alţii mai în formă. De altfel, Cohen indică ceva mai departe:

„[…] H. K. B.-ul (spitalul) era situat în cinci blocuri construite din piatră.

Un bloc era consacrat chirurgiei, altul bolilor infecţioase, altul bolilor interne, unul pentru Schonung (cazurile mai uşoare). Blocul 28 era rezervat instalaţiilor de raze X, sălilor de specialitate, experienţelor medicale, serviciului de internări şi administraţiei. Bolnavii se odihneau în cuşete cu trei aşternuturi suprapuse peste saltele din paie, fiind îmbrăcaţi cu o bluză şi chiloţi, înveliţi cu două pături din bumbac şi un cearşaf.

În fiecare săptămână făceau o baie, iar la 15 zile primeau lenjerie curată. Purici şi păduchi erau foarte puţini sau deloc. Rareori cuşetele erau ocupate de doi bolnavi. Totuşi, […] chiar persoanele cu febră mare trebuiau să îşi părăsească patul pentru a merge la toaletă şi a se spăla, dimineaţa, în lavabouri friguroase. Mulţumită „organizaţiilor“ (care furau), în ciuda eforturilor S.S.-ului, medicamentele erau totdeauna disponibile, deşi nu în cantitate suficientă, inclusiv sulfamida. Medicamentele soseau şi prin marile convoaie de jidani venite din toate colţurile Europei“²¹¹.

Condiţiile de viaţă din spitalele altor lagăre, adaugă Cohen, erau mult mai rele (el nu le cunoştea, însă, decât din lecturi).

Evident, spitalul Auschwitz I nu era unul de lux. El arăta, însă, grija şi interesul nemţilor pentru sănătatea deţinuţilor, inclusiv jidani, a tuturor bolnavilor. Această observaţie contrazice alegaţia că cei inapţi de muncă erau ucişi. Cohen vorbeşte de unele selecţii al căror caracter nu este cunoscut în întregime, pentru destinaţii necunoscute. Este posibil ca aceia care nu mai erau consideraţi utili ca mână de lucru să fi fost trimişi la Birkenau. Lucrul este foarte posibil, întrucât, după cum am văzut, bolnavii inapţi de muncă din spitalul de la Monowitz erau trimişi la Birkenau.

8. „Tratamentul special“

Expresia „tratament special“, Sonderbehandlung, ar fi fost, se zice, un cuvânt de cod pentru desemnarea gazărilor. Când se spune despre un anumit număr de jidani, dintr-un transport pentru Auschwitz, că au fost gazaţi şi că aceasta s-a stabilit pe baza unui document german, aceasta înseamnă de fapt că termenul de Sonderbehandlung a fost interpretat ca însemnând „gazare“.

Documentele în chestiune sunt două şi imprimate (nu reproduse după original), într-o publicaţie din 1946 a guvernului polonez. Cele două documente poartă, pe cât se zice, semnătura unui locotenent S.S. Schwarz. Ele arată că în cadrul mai multor convoaie de jidani din Breslau şi Berlin pentru Auschwitz, în martie 1943, o parte dintre jidani a fost selecţionată pentru muncă, cealaltă fiind sonderbehandelt. Pe câte ştiu, aceste documente nu au fost prezentate la Nürnberg.

Originalele, dacă există (ceea ce eu nu încerc să neg), se găsesc în arhivele poloneze²¹². Datorită interpretării relativ binecunoscute a termenului de Sonderbehandlung, Cohen crede că a citit „S.B.“ în adnotările spitalului Auschwitz I, dar se poate să fie vorba de o proastă lectură; poate că era vorba de „N.B.“, nacht Birkenau (către Birkenau). Există un document aparent autentic, provenind de la Cartierul General al Gestapo-ului din Düsseldorf, care precizează maniera în care trebuie efectuată executarea anumitor muncitori străini, autori de delicte. Acest document utilizează termenul de Sonderbehandlung în sensul de „execuţie“.

De asemenea, un alt document, prezentat cu ocazia procesului Eichmann, vorbeşte de executarea a trei jidani ca fiind un Sonderbehandlung²¹³. Astfel, pare exact că într-un anumit context termenul putea însemna execuţie, dar este de asemenea foarte sigur că semnificaţia lui în cadrul S.S. era similară cu aceea a expresiei de „tratament special“ pentru alte limbi, ţări sau popoare.

Asupra acestui punct există dovezi absolut satisfăcătoare. Cu ocazia procesului T.M.I., în cursul contrainterogatoriului, procurorul Amen l-a silit pe Kaltenbrunner să admită că acest termen putea însemna execuţie, când Himmler era acela care ordona. Apoi, încercând să-l implice direct şi personal pe Kaltenbrunner într-un Sonderbehandlung, procurorul scoase triumfător un document care îl prezenta pe Kaltenbrunner ordonând un Sonderbehandlung pentru anumite persoane.

Procurorul îi cerea lui Kaltenbrunner să comenteze documentul fără să îl citească. Pe această chestiune s-a pornit un viu schimb de păreri între acuzare şi apărare, Kaltenbrunner fiind în final autorizat să citească documentul. După lectură, Kaltenbrunner a observat prompt că Sonderbehandlung-ul de care vorbea documentul respectiv privea persoanele aflate la „Winzerstube“ şi „Walzertraum“, două stabilimente de lux care cazau notabili interni şi că, în acest caz, Sonderbehandlung semnifica permisiunea de a coresponda liber, de a primi pachete, o sticlă de şampanie pe zi etc.²¹⁴

Poliakov reproduce anumite documente care arată că Sonderbehandlung avea încă o altă semnificaţie în cadrul S.S. Aceste documente vorbeau despre procedurile de urmat pentru eventualitatea de graviditate în cazurile de relaţii sexuale ilegale, implicând muncitori civili polonezi şi prizonieri de război. Un examen rasial era efectuat pentru a decide între avort şi „germanizarea“ copilului (adoptarea lui de către o familie germană). În cazul acesta, termenul de Sonderbehandlung însemna fie avort, fie germanizare.

De altfel, cu ocazia procesului Eichmann au fost prezentate documente privind tratamentul rezervat unui număr de 91 de copii din Lidice, în Boemia-Moravia, rămaşi orfani după represaliile cauzate de asasinarea lui Heydrich. Anumiţi copii fură aleşi pentru germanizare, ceilalţi fură trimişi în Centrul de persoane deplasate din Lodz (Litzmannstadt), din subordinea RuSHA.

Comandantul centrului, Krumey, considera copiii ca un caz special în interiorul instituţiei pe care o conducea, cărora trebuia să li se aplice un Sonderbehandlung pe durata rămânerii lor acolo. Termenul de Sonderbehandlung sau echivalentul său eine gesonderte Behandlung erau folosiţi de Ministerul Afacerilor Externe pentru cazurile speciale de prizonieri de război, cum ar fi preoţii²¹⁵.

Noţiunea de Sonderbehandlung pare a desemna ceva anume sau specific numai celor ce nu sunt obişnuiţi cu limba germană. Pentru un german, însă, acest termen poate avea aplicaţii la fel de diferite ca „tratament special“ în limba română.

Himmler s-a exprimat într-un mod nu foarte clar pe tema Sonderbehandlung când el examină „Raportul Korherr“ (documentele clasate NO-5193 la NO-5198). Korherr era şeful statisticii S.S., în care calitate, la sfârşitul lui 1942 şi începutul lui 1943 a pregătit, pentru Himmler, un raport despre situaţia jidanilor din Europa.

În martie 1943, el a raportat că un total de 1.873.594 jidani de diverse naţionalităţi au fost supuşi unui program de „evacuare“, cu o notă între paranteze, „înţelegându-se inclusiv Theresienstadt şi Sonderbehandlung“. De asemenea, raportul dădea numărul de jidani din ghetourile Theresienstadt, Lodz şi Guvernământul General, numărul lor în lagărele de concentrare şi în oraşele germane, pe baza unui statut special care le fusese conferit, din motive economice, ca jidani încă rezidenţi.

De asemenea, raportul arăta că, între 1933 şi 31 decembrie 1942, 27.347 de jidani muriseră în lagărele de concentrare germane. După ce a examinat raportul, Himmler l-a informat pe Korherr, prin intermediul lui Brandt, că nu trebuie utilizat termenul de Sonderbehandlung, ci precizat că este vorba de transport către Răsărit. Totuşi, documentul care ne-a parvenit foloseşte termenul aşa cum am indicat. Documentul nu dă nici o indicaţie despre felul în care termenul trebuie interpretat.

Întrucât, însă, în text este vorba de Theresienstadt, apare foarte clar că trebuie interpretat în sens favorabil, făcând referinţă la un tratament de favoare. După câtva timp, într-un document pe care l-ar fi parafat, Himmler scrise că „raportul procură informaţii generale pentru viitor, mai ales în scopul camuflării“. Documentul nu indică ce trebuie camuflat. Eichmann, cu ocazia procesului său, a declarat, însă, că, după dezastrul de la Stalingrad (ianuarie 1943), guvernul german a accelerat ritmul deportărilor „din motive de camuflaj“, adică pentru a calma, linişti şi asigura poporul german, făcându-l să creadă că totul merge bine acolo [unde erau transportaţi jidanii].

Himmler a precizat că Raportul Korherr nu trebuie făcut public „pentru moment“. Remarca privind camuflajul poate fi interpretată în sensul sugerat de Eichmann, deşi declaraţia acestuia nu avea nici o legătură cu Raportul Korherr²¹⁶.

Există şi alte documente, de exemplul acela clasificat L-003, scrisoarea generalului S.S. Katzmann, vorbind de 434.329 de jidani din sudul Poloniei, reinstalaţi (ausgesiedelt) în cadrul unui Sonderbehandelt, sau un altul, NO-246, scrisoarea lui Arthur Greiser către Himmler, datată 1 mai 1942, cerând autorizaţia de a aplica un Sonderbehandlung la aproximativ 100.000 de jidani din Warthegau (parte din Polonia anexată), cu precizarea că ar trebui „închişi“ (abgeschlossen).

Greiser a fost condamnat la moarte de către un tribunal polonez, la 20 iulie 1946, în ciuda intervenţiei Papei în favoarea sa. Există, de asemenea, o scrisoare de Lohse, despre care vom vorbi în capitolul VI²¹⁷. Pentru rezumarea situaţiei documentelor care vorbesc despre Sonderbehandlung putem spune că, deşi am putea pune sigur anumite întrebări cu privire la autenticitatea lor, ceea ce contează este că chiar de-ar fi toate autentice, ele nu necesită interpretarea în sensul „exterminării“ când este vorba de Auschwitz.

Nu este nimic excepţional în faptul că termenul de Sonderbehandlung a avut mai multe semnificaţii în interiorul unuia şi aceluiaşi serviciu al guvernului german. Dacă nu mă înşel, de exemplu, în cadrul C.I.A., expresia „termination“ poate semnifica o execuţie sau un asasinat, în anumite contexte. Totuşi, ea poate fi folosită şi pentru demiterea unei dactilografe, din cauza absenţelor de la serviciu.

Fragmentul din paragraful 7 al spovedaniei lui Hess, privind efortul de a face victimele să „creadă că este vorba de deparazitare“ este logic, întrucât toţi cei care intrau într-un lagăr german treceau printr-un astfel de tratament, descris, de altfel, de Hess în depoziţia şi spovedania sa: noul sosit se dezbrăca, era ras, făcea un duş, apoi primea haine noi²¹⁸. Odată în plus, suntem în faţa unui fapt susceptibil de o dublă interpretare^a.

 

NOTE

204. COHEN, pp. 38-39.
205. Crucea Roşie (1947), p. 91-92.
206. TMN, vol. VIII, p. 320.
207. DuBois, p. 53, 173, 231; US-WRB (1945), p. 48-55.

208 LERNER, pp. 152-153.

209. FRIEDMAN, pp. 13-14.
210. COHEN, p. 119.
211. COHEN, p. 60.
212. FRIEDMAN, pp. 14-15.; REITLINGER, p. 172; HILBERG, p. 587; BLUMENTAL, pp. 109-110. Unul dintre documente este reprodus de POLIAKOV & WULF (1955), p. 198.
213. NO-4634 în T.M.N., vol. IV, p. 1166; Eichmann, şedinţa 79, WI-YI.
214. T.M.I., vol. XI, pp. 346-348.
215. POLIAKOV & WULF, (1956), pp. 299-302; Eichmann, şedinţa 79, YIBb1; şedinţa 101, Hh1-Mm1; şedinţa 107, U1-V1; şedinţa 109, F1-H1, N1, 01; NG-5077.
216. Cea mai mare parte din Raportul Korherr este reprodusă de POLIAKOV & WULF (1955), pp. 240-248. Eichmann, şedinţa 77,Y1, Z1.
217. REITLINGER, p. 557. Documente reproduse în POLIAKOV & WULF

(1955), pp. 197-199.

218. TMI, vol. XI, pp. 400-401.
219. Vezi ARTHUR ROBERT BUTZ, La Mystification du XX^e siècle, Ed. La Sfinge, Roma, 2002, pag. 204-211. N. red. – V.I.Z.

(Continuare în episodul următor)